Triburi, Moş Crăciun şi spioni

După ce v-am dat plictisit cu diatribe kilometrice, acum vă ofer plăcerea de a adormi cu recenzii cinematografice de acelaşi calibru…

Într-o lună destul de bogată în lansări notabile, am preferat să amestec titlurile trâmbiţate pe la noi cu genul de filme la care nimereşti numai pentru că plouă, iar umbrela ta chinezească a cedat la prima rafală. Mulţumesc pe această cale firmei Li Xiuan Chun, fără de care acest articol ar fi fost cu siguranţă mai sărac.

The Hunger Games: Mockingjay – Part 2 (2015)

Nu ştiu cum am ajuns să văd toată seria The Hunger Games (ba ştiu şi nu regret nimic, nimic!), dar mă bucur cumva că oamenii implicaţi în ecranizarea ei nu s-au mărginit la publicul adolescentin al cărţilor. Ultima parte din seria care a lansat-o pe Jennifer Lawrence are cam tot ce-i trebuie unei epopei de la Hollywood: actori faini în roluri secundare (e ultimul rol al regretatului Philip Seymour Hoffman, dar nici cu Donald Sutherland, Julian Moore sau Woody Harrelson nu îmi e ruşine), actori tineri în rolurile principale şi suficiente efecte şi decoruri cât să nu regreţi banii pe bilet (dar să regreţi banii pe 3D, ca în 90% dintre cazuri).

Dacă aţi urmărit seria, dar n-aţi citit cărţile, risc să vă stric finalul, motiv pentru care nu insist cu detalii. Cert este că, deşi nu răspunde unor întrebări esenţiale şi lasă multe fire narative în “voia vieţii”, ultima parte din saga lui Suzanne Collins amestecă plăcut jocurile politice cu cele militare, lăsând şi în această parte “foamea” de audienţă tânără la o parte. Un film care merită văzut nu numai pentru a afla “cum se termină tot”. Altfel, mi-a fost de la bun început greu să înţeleg alegerea lui Josh Hutcherson în rolul potenţialului iubit al lui Katniss. Deşi are şarmul lui (unul foarte pătrăţos), omul arată de parcă ar fi tras paiul scurt la categoria ADN.

No Escape (2015)

Dacă mi-ai fi spus că No Escape e un film cu Owen Wilson şi Pierce Brosnan, nu mi-aş fi bătut capul să-l văd, pentru că ambii actori îmi sunt antipatici. Din fericire, în ciuda titlului banal, No Escape nu e nici comedie şi nici vreo copie de James Bond, ci un film de acţiune reuşit, cu o premisă destul de plauzibilă. Într-o ţară asiatică fără nume, o lovitură de stat se lasă cu asasinarea primului ministru şi cu o grămadă de oameni furioşi şi violenţi, pregătiţi să se răzbune pe americanii veniţi să le “fure ţara”. Owen Wilson e un astfel de american, un banal inginer care tocmai ce-şi cărase familia după el în Asia, pe urmele unui job. Un job pentru compania care declanşase scandalul amintit, din păcate. Despre personajul lui Brosnan nu vă spun prea multe, poate doar că fostele roluri par să-l urmărească inclusiv în filmele mai puţin titrate. No Escape e un film peste medie nu datorită distribuţiei sau a vulnerabilităţii personajelor principale, cât datorită implicaţiilor politice ale evenimentelor din film şi a şanselor destul de mari ca un astfel de scenariu să aibă loc (pentru simplul motiv că a mai avut).

Knock Knock (2015)

În ultima vreme, Eli Roth, altfel băiat simpatic şi regizor de orori sângeroase, a tot făcut filme cu distribuţie sud americană, filme în care a plasat mai mereu cel puţin o actriţă drăguţă, în general aceeaşi: Lorenza Izzo, nevastă-sa. În Knock Knock, Keanu Reeves joacă rolul unui tată de familie şi freelancer de succes, căruia nevasta şi copiii îi oferă o pauză de câteva zile de la activitatea de “părinte”. În respectiva pauză, personajul lui Reeves e vizitat de două gagici tinere şi faine care se dovedesc a nu fi chiar ce se aşteptau amatorii de filme porno. Premisa filmului e decentă, mai ales că Knock Knock este de fapt un remake, iar cele două actriţe (inclusiv nevasta regizorului) joacă peste aşteptări. Referinţele la reţelele sociale şi ancorarea puternică în prezent sunt iarăşi un plus. Din păcate, Keanu Reeves pare să nu ştie în ce film joacă sau că joacă efectiv într-un film. Deşi omul îmi e simpatic, aş spune că, din păcate, Knock Knock eşuează în principal din pricina jocului actoricesc sub-mediocru, dus pe umeri de personajul principal.

The Green Inferno (2015)

Dacă n-aţi citit ce vă spuneam mai sus despre Eli Roth, o puteţi face acum. Introducerea e aceeaşi: film horror cu actori sud americani şi cu gagica regizorului. Diferenţa vine din faptul că filmul de faţă chiar e o producţie sângeroasă, una care a fost promovată bizar de mult în cinematografele româneşti. The Green Inferno e un film cu o temă simpatică (activismul de weekend) şi cu foarte multe cadre impresionante din punct de vedere vizual. Altfel, The Green Inferno e şi un film destul de banal şi excesiv de sângeros pe alocuri. Pe scurt, un grup de hipsteri activişti pleacă să salveze un trib despre care nu ştiu mai nimic, pentru a arăta, chipurile, că se poate. Evident că tribul se dovedeşte a fi departe de nevoia de salvare şi de conceptul de umanitate. South Park a avut în trecut un episod similar, iar concluzia a fost aceeaşi: există momente în care buldozerele şi gaterele nu mai sunt doar nişte “maşinării ale distrugerii”, ci nişte mesageri ai civilizaţiei. În film apare şi o motivaţie politică secundară care ar fi putut face The Green Inferno mai interesant, dacă Eli Roth n-ar fi fost atât de preocupat să filmeze bălţi de sânge.

Ant Man (2015)

Ca orice film Marvel, şi Ant Man vine la înaintare cu actori peste medie (Michael Douglas străluceşte în sensul ăsta, dar nici Paul Rudd, Judy Greer, Evangeline Lily si Michael Penna nu sunt chiar anonimi). Ca orice film Marvel, şi Ant Man are efectele speciale la purtător, schimbările de perspectivă fiind peste media filmelor cu supereroi. Nu în ultimul rând, ca mai toate filmele Marvel, şi Ant Man reuşeşte cumva să transforme un supererou ciudăţel (iniţial, un cercetător costumat care se putea micşora) într-un personaj simpatic. Ce are Ant Man în plus faţă de filme ca Thor sau Captain America, care sunt populate de personaje de carton, este dimensiunea umană. Deşi personajul lui Paul Rudd primeşte misiunea de a continua lupta lui Ant Man, o bună parte din film se concentrează pe problemele şi viaţa personală ale eroului şi mai puţin pe partea de “wow” a costumului. În plus, supereroul nostru nu e chiar o maşină de luptă, aşa că majoritatea situaţiilor spectaculoase sunt rezolvate cu o minimă doză de inteligenţă. Chiar şi plasările de produs sunt filmate dintr-o altă perspectivă. Per total, Ant Man e un film de consum reuşit.

A Christmas Horror Story (2015)

Colecţiile de povestiri cu tentă horror au revenit în atenţia producătorilor de la Hollywood, după vreo două decenii de absenţă. A Christmas Horror Story seamană ca structură cu mai reuşitul Trick’r Treat, în sensul că e compus din mai multe segmente independente, unite de o povestire cadru. În cazul prezentului film, povestirea cadru pare a naibii de stupidă în primă fază, implicându-l pe Moş Crăciun şi ceva elfi zomficaţi. Din fericire, finalul (oarecum previzibil) salvează situaţia, iar celelalte povestiri acoperă interesant problematica fantomelor, a creaturilor mitologice şi a familiilor disfuncţionale. Pe undeva pe-acolo îşi fac loc şi William Shatner, dar şi canadianul George Buza, un actor cu nume de român care seamănă foarte mult cu Jim Beaver. Per total, o colecţie peste merit de pastile horror, deşi nu i-am găsit vreun merit deosebit.

Self/Less (2015)

Self/Less e un film cu o premisă banală, dar interesantă (transferul de conştiinţă) şi cu o distribuţie care-i include pe Sir Ben Kingsley, Ryan Reynolds şi Victor Garber. Acţiunea filmului este centrată în jurul unui miliardar care, obsedat de propria moştenire, optează pentru transferul conştiinţei într-un alt corp. Din păcate pentru personaj, oamenii care operează genul ăsta de “schimburi” nu se dovedesc a fi cei mai oneşti profesori nebuni. Din punctul de vedere al ritmului, Self/Less este un film de acţiune chiar decent. Din pacate, scenariul filmului refuză să răspundă la orice întrebare “mare” născută din problema conştiinţei. De altfel, de cele mai multe ori, personajele uită efectiv să-şi pună întrebări şi optează pentru alergătură. Lucruile se întâmplă şi cam atât, motiv pentru care Self/Less a fost un film superficial, dar nu prost, pierdut printre multe altele.

Spy (2015)

Spy e genul ăla de comedie cu spioni din categoria The Man Who Knew Too Little, Austian Powers, Johnny English şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, se ia un om aparent nepregătit pentru munca de agent secret (sau pentru ce crede Hollywood-ul că ar trebui să facă un agent secret) şi se aruncă în mijlocul unor evenimente care îl depăşesc. Ha, ha, comedie! În cazul nostru, spionul accidental este grăsuţa, dar extrem de simpatica Melissa McCarthy, un agent de birou care pleacă în căutarea fostului ei partener din teren, interpretat de Jude Law. Prin film mai apar şi Jason Statham în rolul unui fost spion megaloman, Rose Byrne ca fiică de terorist şi 50 Cent în rolul lui unui rapper falit, dar oarecum simpatic, pe nume 50 Cent. Dacă acţiunea nu e ceva ieşit din comun Spy se bazează foarte mult pe comicul de limbaj şi pe cel de personaj. Din fericire pentru timpul meu şi al vostru, filmul face o treabă foarte bună. N-aş fi zis, dar Spy chiar e un film amuzant, în mare parte datorită Melissei McCarthy si a asistentei ei, jucată de ciudata britanică Miranda Hart. Dacă nu vă place, e în ordine: puteţi învăţa câteva insulte decente din el.

P.S: Dacă producţiile dubioase pe care le-am înşirat mai sus v-au ieşit pe nas, ţin să vă atrag atenţia asupra unui proiect foarte fain de film românesc, axat pe o perioadă des amintită, dar slab exploatată din istoria României: Hermann – Omul din Spatele Terorii.

8 Comments

  • Ma mir sa vad ca ti-a placut Hunger Games, eu am ezitat si sa ma uit la partea de anul trecut. Am vazut reviewuri foarte proaste si nu m-am incumetat la el. Daca spui insa ca este terminat bine, s-ar putea sa ma indur zilele acestea si sa vad ultimele 2 filme din serie.

    Mi-au placut primele 2, insa cand am citit ca cel de anul trecut este un preambul de 2 ore al celui de anul acesta, am zis pas.

  • Partea de anul trecut e absolut ok. E compusa din mai putina actiune si mai multe jocuri politice, lucru care nu a convenit maselor de “cititori” care voiau explozii si bum-bum 🙂

  • Herman – Omul din spatele terorii, chiar trebuie vazut, pentru ca daca nu ne cunoastem istoria, riscam sa se repete.

  • Statele vecine deja par dornice sa ne arate lucrul asta.

  • ba da ai avut vreme sa vezi filme, nu gluma :)) filelist?

  • Nu, cinematografe, Digi Play etc (Incerc sa tin pirateria la minim – pe software si jocuri nu am mai piratat nimic de peste 5 ani). Singurul care nu a rulat la noi a fost A Christmas Horror Story (dar a intrat pe Amazon – abia astept sa putem vedea si filme Full HD prin serviciul ala, imediat ce se prind oamenii ca Romania nu e in neoliticul tarziu).

    Ca idee, le-am vazut in decursul unei luni jumatate, poate chiar mai mult, nu in doua zile 🙂

  • Cum ai zis si de Ant Man: toate par filme de consum. Tare as mai vrea sa vad un film bun, pe care sa mi-l reamintesc si peste cinci ani.

  • Mai sunt sincer, dar nu prea merita disecate pe blog, tocmai datorita interpretarii lor pur subiective (sau daca lucrul asta se intampla, recenzia trebuie tinuta la minim).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.