Sunt aproape convins ca nu va era dor de un post cu filme aruncate in toate genurile posibile, dar m-am gandit ca n-ar fi rau sa rezum rapid ultimele vizionari.

O parte din aparitiile cinematografice trecute in catastif sunt ceva mai vechi si probabil ati citit deja zeci de cuvinte pe tema lor. Asta-i si motivul pentru care ma voi margini la a le arata cu degetul:

Stake Land (2010): Un film cu bugetul echivalent al unei pungi de Fornetti, dar mult peste harmalaia de filme cu zombii si vampiri din ultima vreme. Vizual, filmul este un amestec de Daybreakers si The Book of Eli. Intr-un viitor postapocaliptic (surpriza!), cea mai mare parte a oamenilor a cazut prada unei epidemii de vampirism. Putinii supravietuiori traiesc fie in orase fortificate, fie in putinele adaposturi controlate de ramasitele statului american. Intre ei se intinde o mare de vampiri-zombii si o cuiburi de fanatici religiosi numiti Fratia, obsedati de ideea ca vampirii sunt o pedeapsa divina. Filmul urmareste povestea unui pusti care, in urma mortii parintilor, e luat sub aripa protectoare a unui vanator, numit simplu: Mister. Pe parcurs li se alatura o gagicuta gravida si un fost soldat american. Tot ce deranjeaza in decorul asta este machiajul exagerat al vampirilor. In rest, Stake Land e un film caruia merita sa-i dati o sansa.

Paul (2011): Comediile lui Simon Pegg si Nick Frost au mereu doza aia de umor britanic care le face daca nu amuzante, macar placute. Fara obscuritatea lui Shaun of the Dead si din pacate si fara mult din savoarea respectivei productii, Paul este totusi o comedie decenta. Filmul suprinde povestea unui extraterestru prabusit pe Pamant care, dupa cativa ani de revelat secrete si scris scenarii pentru Spielberg gaseste o ocazie de a se intoarce acasa. Catalizatorul drumului de intoarcere il reprezinta echipa Pegg – Frost, doi ”ufologi amatori” prinsi intr-o pubertate prelungita. Pe drum agata neintentionat si o gagica habotnica, fiind urmariti indeaproape de Sigourney Weaver si de Jason Bateman (mai cunoscut si drept ”ala din Arrested Development”). Tot din serialul mentionat ne face o vizita si Jeffrey Tambor sub forma unui obscur, dar apreciat scriitor de S.F. Oricum, una din putinele comedii care au meritat vazute in ultimele luni.

Rio (2011): Film vazut la cinema, la lansare. O animatie colorata si simpatica, dar la fel de interesanta ca un ghem de scame. Majoritatea personajelor sunt niste clisee inaripate, imprumutate de prin Madagascar si Ice Age (film care apartine acelorasi creatori). Ce mi-a placut totusi in cazul Rio a fost personajul negativ, papagalul Nigel. Dispunand de un malefism nascut din frustrare, nu din viziunea maniheista a filmelor pentru copii, Nigel are cateva momente de geniu si teroare.

Flawless (2007): Un film pe care nu l-as fi vazut, daca nu ar fi fost pus pe autocarul dinspre Ramnicu Valcea spre Bucuresti. Pe aceasta cale, multumesc soferului pentru un film peste medie. Flaweless n-are o poveste prea captivanta: un jaf masiv petrecut in epoca de aur a comertului cu diamante, cuplat cu povestea unei femei prinse intr-o lume a barbatilor. De altfel, nici scenariul nu e prea grozav (filmul curge incet si multe dialoguri par a fi de umplutura). Totusi, ce are Flawless este un final bine punctat si pe Michael Caine. Joaca nenea Caine la aproape 80 de ani de-ti salveaza 2 ore de film. Dati-i lui Flawless o sansa, macar pentru zambetul mosuletului.

The Green Hornet (2011): Nu stiu de ce am crezut ca un film cu super eroi care-l are pe Seth Rogen, actor de comedie, in rolul principal ar putea fi macar vag interesant. Pe langa faptul ca ”The Green Hornet” e un supererou la fel de cool ca apa plata (un fel de Zorro modern), regizorul si scenaristul au avut cel putin un meci de ping pong pe parcursul productiei. Filmul porneste in stilul unei povesti cu supereroi, o da spre comedie, vireaza putin spre pulp pentru a se intoarce si a scalda totul intr-o mare de efecte inutile. Per total, marea buba a lui Green Hornet este ca nu stie exact ce vrea sa fie. Ceea ce putem urmari este amestecul neinspirat de comedie de situatie mediocra, de pasaje lipsite de sens si de clisee din mai toate filmele de actiune de pana acum. Ca sa puna mot gramezii, personajul lui Cameron Diaz e absolut inutil.

Trick’r Treat (2009): Un horror pe care l-am ratat pe nedrept. Patru povestiri care se intrepatrund natural, patru tipuri diferite de ”monstri”. De la psihopatul criminal pana la creatura supranaturala, mai toate personajele clasice ale filmului horror isi fac loc intr-o singura noapte de Halloween. Maiestria regizorului vine tocmai din faptul ca a reusit sa creeze o atmosfera autentic macabra, fara a vira totul spre munti de intestine si rauri de sange. Nu-i genul de film care o sa va faca sa sariti de pe scaun, dar nici nu veti regreta vizionarea.

Mirrors (2008): Un horror pe care imi parea rau ca l-am ratat, exclusiv din prisma lui Kiefer Sutherland, un actor care imi placea cu ani in urma. Dupa ce am risipit 2 ore din viata cu un ”ceva” care s-a miscat ca un melc pe amfetamina si dupa un final al naibii de simplist, a inceput sa-mi para rau de Kiefer Sutherland, nu de film.

Solomon Kane (2009): La fel ca The Green Hornet, Solomon Kane e un film cu eroi mai putin cunoscuti si implicit, mai putin populari. Spre deosebire de Green Hornet, Solomon Kane e un film bun spre foarte bun. Partea trista e ca lipsa promovarii l-a facut sa se scufunde si la box office si in mintea publicului. Mai mult, nici plasarea intr-un Ev Mediu fictiv nu l-a ajutat prea mult la integrarea in peisaj. Un fost jefuitor chinuit de amintirile copilariei, Solomon Kane decide sa ia calea Bisericii si a retragerii totale, in urma confruntarii cu un demon. Un sir de evenimente aflate la granita cu supranaturalul il scot pe erou din pustnicie si-l transforma intr-un fel de razbunator-puritan. Promisiunea facuta unui tata muribund il aduce pe Solomon Kane pe vechile pamanturi ale familiei sale, pamanturi napadite de armatele unui mag dubios. In ciudata faptului ca Solomon Kane ar trebui sa fie un fel de erou, cam jumate din film personajul e intr-o depresie care-l face sa o incaseze serios. Chiar si asa, filmul reuseste sa te faca sa empatizezi cu el. E un dement, dar un dement simpatic.

La Horde (2009): Film frantuzesc care mi-a tot fost recomandat de cateva ori (Biro?). Aparent, recomandarile n-au fost inutile pentru ca La Horde chiar e un film decent. Clasica poveste cu ”zombiile care infesteaza orasul” se transforma intr-un thriller psihologic, unde confruntarea se da intre o banda de emigranti mafioti si politistii care-i ataca. Evident, in fata invaziezi zombie, cele doua grupuri trebuie sa colaboreze.

Vanishing on the 7th Street (2011): Un film despre o ”apocalipsa tacuta”, despre oameni care dispar pur si simplu imediat ce dispare lumina. Brad Anderson (individul care ne-a adus Transsiberian si Masinistul + alte cateva bucatele psihologice) reuseste sa exploateze intr-un mod destul de original mitul ”intunericului devorator”. Pe tot parcursul filmului m-am asteptat ca marea explicatie sa fie ”sunt toti in Purgatoriu” (similar cu – Spoiler – genialul Dead End). Simbolistica filmului indica o astfel de situatie, insa regizorul nu ne lasa sa scapam cu o explicatie simpla , americanizata. Merita incercat.

Altfel, am revazut cu placere si The Iron Giant, Galaxy Quest (inca o comedie excelenta), The Sandlot si varianta americana de la Dinner for Schmucks (nu-i o comedie sterila, dar versiunea frantuzeasca e mai ok).

P.S: Pentru cei care mi-au reprosat ca iar as fi abandonat blogul: doua carticele in lucru, un joc si un job cred ca-s destul cat sa imi manance timpul. Screenshoturi din joc, cat de curand. Una peste alta, o sa arunc in cateva zile un post documentat despre situatia actuala din Politia Romana. Sper sa prinda bine.