Roboti, Procurori si Zei Egipteni
Probabil ati intuit din titlu ca o sa scriu din nou despre filme. Asta, sau farmacista a inteles gresit cand i-am spus ca „vreau ceva pentru cap”…
Aveam de gand sa dedic o editie filmului romanesc, insa n-am apucat sa ajung la Aferim!, iar capodopera lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?” mi-a taiat orice urma de elan cinefil. Prin urmare, am inghesuit aici o groaza de filme, unele de Oscar, altele de Eurovision, si am incercat sa-mi scurtez unele observatii si devieri de la subiect, pentru a lasa plictiseala sa se instaureze in voie…
De ce eu? (2015)
Cam asta a fost si intrebarea pe care si-au pus-o si spectatorii dupa ce au rabdat 125 de minute de nimic in sala de cinema. Sa ne intelegem: „De ce eu?” este un exercitiu cinematografic curajos, desi ar fi fost si mai curajos intr-un 2015 in care Ponta nu ar fi pierdut alegerile si in care Nastase nu ar fi facut puscarie. Din fericire, nu vorbim despre filme horror. Filmul urmareste povestea procurorului Cristian Panait, procuror a carui sinucidere suspecta din 2002 a lasat o pata greu de sters pe costumul si asa patat al justitiei romanesti. Personajele din jurul tanarului procuror (numit Panduru in film) fac parte din tabloul sinistru pe care guvernarea Nastase il crease in jurul ei si sunt usor de corelat cu persoane reale.
„De ce eu?” este un exercitiu cinematografic curajos, dar nu este din pacate si un film. Sigur, Emilian Oprea, actorul din rolul principal, isi ia munca in serios, iar Mihai Constantin e in continuare un talent subestimat. Printre altii, apar si Dan Condurache si cantareata Sore, dar n-am vazut nicio urma de scenarist sau regizor. Nu stiu ce a vrut Tudor Giurgiu sa demonstreze, dar cadrele sunt lungi, plictisitoare si prost centrate. Camera pare agatata de gulerul actorilor, iar zoom-ul „poetic” nu lipseste nici el (audienta strange din dinti, cameramanul filmeaza porumbei). Atmosfera anilor 2000 e corect redata, dar uneori devine ostentativa (am vazut extrem de multe Dacii 1300) si alteori anacronica (am vazut si un Subaru Forester, editia 2012). Metaforele sunt extrem de evidente (masina procurorului principal are numarul NUP), iar genericele par improvizate. Apropo de ele, primul generic ne vorbeste despre implicarea “Centrului National de Film din Bulgaria” (se vede), pe cand ultimul generic este mai curajos decat intreaga productie.
Am apreciat sincer efortul lui Tudor Giurgiu, dar fix cu atat am ramas dupa vizionarea lui “De ce eu?”. Cu un efort. Scoala Giurgiu – Puiu – Mungiu aduce premii la festivaluri de critica, dar nu aduce pe nimeni in sala de cinema. Multumesc, dar prefer sa sustin in continuare viziunea “comerciala” a lui Nae Caranfil care a inteles ca valoarea artistica si vanzarile sunt conectate. Ca veni vorba de ”Scoala Giurgiu – Puiu – Mungiu”, cati dintre voi ati mai rabda sa revedeti “Moartea Domnului Lazarescu” sau “4 Luni, 3 Saptamani si 2 Zile” ?
Insurgent (2015)
Insurgent este al doilea film din seria Divergent, filme ecranizate dupa o serie de romane de fictiune din categoria “young adult”, carti foarte populare de vreo 10 ani incoace. In esenta, filmele Divergent sunt un fel de Hunger Games cu actori secundari mai putin cunoscuti (exceptiile fiind Kate Winslett si Miles Teller) si cu personaje principale mai anoste (aici, tanara actrita… sau actor, Shailene Woodley, si un tip care a aparut si in filmul The Inbetweeners, adica Theo James). Divergent se sprijina pe o distopie in care oamenii sunt separati in functie de abilitati (caste) si in care aparitia unor indivizi care nu fac parte din nicio astfel de casta ajunge sa erodeze sistemul social. Cu alte cuvinte, adolescentii iritanti si nehotarati vor salva lumea. Al doilea film din serie vine cu inevitabila rasturnare a ordinii sociale si cu o poveste previzibila, dar decent ecranizata. Mai mult, daca sunteti in target-ul principal al filmului, dar si daca vreti un S.F relaxant, de weekend, Insurgent o sa va placa (dar nu in 3D, pentru ca imaginile chiar nu justifica prin nimic cheltuiala suplimentara).
Big Hero 6 (2014)
Castigatorul premiului Oscar pentru animatie in 2015, Big Hero 6 e un film Disney atipic. Animatia 3D este curata si bine realizata, dar nu spectaculoasa. Lista de voci de pe generic nu include nume mari, iar coloana sonora imbina tematica japoneza cu muzica Fallout Boy. Mai mult, cum filmul este inspirat (vag) dintr-o banda desenata cu referinte japoneze, actiunea nu se mai petrece in decorurile grandioase ale filmelor clasice Disney, ci in “San Fransokyo”, o utopie parodica.
Este deci Big Hero 6 cel mai bun film de animatie de anul asta? Spre deosebire de alti castigatori ai premiilor Oscar, aici am fost in consens cu “academia”. Big Hero 6 e o animatie excelenta, cu o structura narativa atipica si cu personaje foarte bine conturate. Actiunea pleaca de la ambitiile unui pusti, expert in robotica, de a calca pe urmele fratelui mai mare si se incheie cu o batalie epica intre supereroi. Totul intr-un cadru prietenos, cu cateva momente dramatice, dar si cu suficiente glume pentru copii si parinti. Chiar daca Lego Movie a avut un umor mult mai inteligent, la categoria “cea mai buna animatie”, Big Hero 6 nu a avut alt rival cu exceptia lui “How To Train Your Dragon 2” (o continuare reusita despre care vom vorbi insa cu alta ocazie).
Exodus: Gods and Kings (2014)
Dupa Noe 3D, un film cu actori mari si scenariu aberant, Hollywood nu se lasa si ne loveste din plin cu povestea lui… Moise. Regizat de Ridley Scott (care vrea sa ne arate ca se poate mai rau decat Prometheus) si cu nume precum Christian Bale, Joel Edgerton, Ben Kingsley, John Turturo sau Sigourney Weaver in distributie, Exodus ar fi avut sansa sa fie decent. Din pacate, Scott a ales un incalcit si exagerat si l-a ecranizat ca un student la regie.
Daca Bale si Edgerton fac eforturi sa joace (mai ales primul), Sigourney Weaver si John Turturo par a fi venit in vizita. Discrepantele istorice sunt masive, de la miile de cai folositi de egipteni, la infatisarea hititilor si comportamentul fetelor regale (Ramses, pe langa faptul ca nu e mentionat in Vechiul Testament, mananca seminte de parca asista la Steaua-Dinamo). Pare ciudat sa mentionezi asta intr-un film de inspiratie biblica, dar Exodus are niste nefondate pretentii de acuratete. Intr-un final, productia reuseste cumva sa-i irite si pe istoricii amatori, dar si pe fanii cartilor sfinte. Asta mai ales in conditiile in care scenariul il transforma pe Dumnezeul Vechiului Testament dintr-un tufis vorbitor si mereu aprins, intr-un pusti recalcitrant si sfidator. Cu exceptia catorva scene grandioase si a multor morti de animale, Exodus nu reuseste sa ofere nici macar suficiente efecte speciale si batalii spectaculoase cat sa-i incante pe cinefili, daca pe istorici si evrei (crestinii nu sunt atat de atasati de partea aia din Biblie) i-a lasat balta.
(Ramses, dupa film. Sursa Imaginii)
As Above, So Below (2014)
Un horror de tip ”found footage”, plasat in catacombele Parisului. Cu alte cuvinte, o productie care pare filmata de amatori, cu actori care se holbeaza insistent in obiectiv. Desi la nivel de “spaima”, filmul nu e mare lucru, povestea cu referinte biblice si obsesii arheologice scoate “As Above, So Below” din anonimat. Nici faptul ca personajul principal pleaca pe urmele unui alchimist nu e de neglijat, avand in vedere ca ma cam saturasem de obsesia pentru fantome a regizorilor mici.
The Pyramid (2014)
Un film foarte similar celui mentionat anterior, despre un grup de arheologi care, in mijlocul conflictului din Egipt, raman blocati intr-o piramida proaspat descoperita. Ceea ce-l face mai usor de recomandat decat “As Above, So Below” este faptul ca regizorii nu tin foarte mult la senzatia de realism, motiv pentru care cadrele sunt mult mai profesionist filmate. Cu alte cuvinte, The Pyramid arata a film si, daca n-ar fi unele efecte speciale mediocre, ar putea fi chiar un horror bunicel, avand in vedere tema. In el apare si James Buckley, un alt actor din seria britanica The Inbetweeners (intamplator, cel mai enervant dintre ei).
The Hunger Games – Mockingjay – Part 1 (2014)
Daca tot am vorbit despre The Hunger Games mai sus, am zis ca n-ar fi rau sa ma uit si la ultima parte, avand in vedere ca este si ultimul film in care Philip Seymour Hoffman apare in viata. Chiar daca Julian Moore joaca usor fals, iar restul actorilor nu sunt mare lucru (Jennifer Lawrence imi place, dar e greu de validat ca actrita), filmul este totusi peste medie. Ajunsa deja intr-un punct in care lumea nu se mai intreaba “ce”, ci doar “cand”, Mockingjay prezinta “ingineriile de marketing” din spatele revolutiilor moderne si contureaza ceva mai clar personajele din universul cartii. Chiar daca pare ca trage inutil de actiunea din carti, Mockingjay e un film mai bun decat l-au vazut criticii. Doar ca… nu vorbim tocmai despre o productie pentru cinematograf. Prima parte din Mockingjay nu este spectaculoasa si plina de actiune, dar ridica intrebari interesante, spre deosebire de restul filmelor din serie. Fratele mai mic al lui Chris Hemsworth primeste in sfarsit un rol mai generos.
The Lego Movie (2014)
Mai toata suflarea de “geeks” suparati s-a iritat cand The Lego Movie nu a fost propus pentru premiile Oscar la sectiunea animatie. Nu e greu de ghicit de ce. The Lego Movie e o animatie 3D excelenta, o parodie care include vocile lui Chris Pratt (Guardians of the Galaxy), Will Arnett (Arrested Development), Will Ferrell (care si apare in singurele secvente filmate, alaturi de un pusti simpatic), Morgan Freeman, Elizabeth Banks, Charlie Day, Jonah Hill, Dave Franco si… Liam Neeson. Nu i-am insirat degeaba. Au mai fost filme in universul Lego, chiar destule, dar niciunul cu bugetul asta. The Lego Movie jongleaza frumos cu tema creativitatii si face referinte la mai toate marile repere ale culturii populare, de la “1984”-ul lui Orwell la filmele cu supereroi. Povestea se invarte in jurul unui omulet din Lego banal (un muncitor) care ajunge involuntar sa implineasca o veche profetie, stropita cu lipici magic si referinte la Lord of the Rings. Ca realizare, filmul amesteca voit profesionalismul si improvizatia si obtine o identitate vizuala interesanta, inferioara din pacate altor productii si mult prea greu de urmari uneori. Asta e si unul din motivele pentru care The Lego Movie este un “movie” excelent, dar nu ofera si o animatie de acelasi calibru.
The Last Days on Mars (2013)
In ultimii cinci ani am fost invadati de comedii irlandeze, drame irlandeze si de o multime de horror-uri irlandeze, majoritatea destul de reusite (Grabbers, Citadel, The Canal, Dorothy Mills). Ce nu vazusem inca era un S.F. clasic facut de irlandezi. Bine ancorat in marile titluri ale anilor ’70 si ’80, titluri precum Alien sau The Thing, The Last Days on Mars face destul de mult cu resurse putine (pare filmat in desert, iar recuzita nu e prea grozava). Mai mult, imaginea bine lucrata in post-productie te face sa uiti rapid de lipsa de buget. Plasata pe… Marte (duh!), actiunea filmului se invarte in jurul descoperirii unei bacterii vii pe planeta rosie, bacterie care are insa efecte ciudate asupra corpului uman. Sincer, cred ca The Last Days on Mars ar fi putut ajunge mult mai sus pe harta criticilor, daca singurul actor “mare” din film n-ar fi fost Liev Schreiber.
P.S: Desi inca n-am scris nimic despre seriale, am inceput sa ma uit la Powers, in urma unei recomandari. Serialul produs de Sony pentru reteaua Playstation are elementele unui serial bun. Alimentat de prezenta lui Sharlto Copley, a lui Eddie Izzard (care a mai jucat un rol similar in Mystery Men) si a interesantul Noah Taylor, Powers transforma supereroii intr-o metafora pentru starurile rock, cu tot glam-ul si depresia care a caracterizat in anii ’80. Mai mult, serialul surprinde interesant si viata de “fosta glorie”, similar benzii desenate care l-a inspirat. E un fel de Supernatural amestecat cu Heroes, cu o doza de kitsch si o picatura de X-Men.
Dacă scriai mai devreme, nu mai pierdeam vremea cu Moise, nici cu Hunger games şi nici cu ăla pe sub Paris.
Dar voi urmări Insurgent şi cred că mă voi uita încă o dată la Big Hero. 🙂
Daca scriai tu mai devreme, nu mai pierdeam eu vremea cu Exodus (aici cel putin mi-am luat o mega teapa) :))
@krossfire notat… weekendu asta pauza la film, ma duc in parc =))
@nelinistitu’ nu gasesc articolul. Cand ai servit Libia, inainte sau dupa Gaddafi?
Eu cred ca in weekend merg la Aferim!… dupa parc 🙂
Si eu regret ca am vazut filmul “De ce eu?”, chiar daca nu am dat bani ca sa-l vad. 🙁
Eu in general vad productiile mari si productiile romanesti la cinematograf. Ultimele pentru ca vreau sa sustin cinematografia romaneasca, cinematografie care refuza in continuare sa livreze (desi ultimul film al lui Caranfil a meritat).
Frumos sa ne cufundam si in lumi diferite. Unele filme ma fac sa traiesc diferit pentru un moment. Pacat ca unele filme sunt facute doar pentru a fi facute.