Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul III

Daca n-a iesit nimeni in strada nici dupa partea a II-a din serie, mi-am zis ca n-are sens sa nu continui.

Dupa ce mi-am dat cu parerea despre primii ani de viata si despre scoala generala, as zice ca am ajuns la partea distractiva… pentru oricine altcineva in afara parintilor. Este vorba despre varsta cu planuri, vise si multi hormoni, adica despre adolescenta. Este probabil singura perioada in care mamele iubitoare si tatii rabdatori incep sa aiba dubii serioase cu privire la „de ce l-au facut pe-ala micu”. E partea in care copilul este probabil cel mai enervant din cariera si in care parintele se specializeaza in arta razboiului psihologic.

Si acum, daca tot o sa vorbesc despre adolescenta, ar fi corect sa incep prin a-mi cere scuze. Nu doar fata de parinti, ci fata de multi alti oameni pe care am avut onoarea sa-i sacai. Sigur, n-am creat probleme mari si nici cu rezultatele scolare n-am stat rau, dar…cat puteam fi de enervant! Acum, lasati zambetul ala jos. Nici voi n-ati fost cu mult mai breji, oricat v-ar convinge reclamele ca adolescenta a fost si este un lucru minunat.

Sa vedem deci cum ii iritam pe “batrani” pe vremuri si ce metode noi de “tortura” vor concepe viitorii nostri copii.

3.Adolescenta si Liceul

Adolescenta are o singura misiune, misiune pe care fiecare tanar ajuns in punctul ala al vietii si-o asuma. Este misiunea de a fi prost. Prost in sensul de simplu, naiv, visator si ambitios. Prost in sensul de neglijent, nesimtit si complet lipsit de experienta. Prost in toate sensurile pe care varsta le permite. Este o varsta a experimentului, o varsta in care, ca parinte, ai grija de un copil care se vrea tratat ca un adult. E o perioada perfecta in care cel mic sa faca greseli si sa le inteleaga consecintele. E o perioada in care poate incerca sa schimbe lumea.

Acum parintii ar trebui sa exercite un rol de ghidaj si supraveghere, nu unul de control. E varsta la care copilul incepe sa-si descopere talentele reale, nu doar pe cele „sugerate” de profesori. De-asta e vital sa-l lasi sa aleaga, de la liceul unde va invata, la activitatile extracuriculare preferate. In mod ciudat, multi parinti au impresia ca acum e momentul sa intervina cel mai mult in viata copilului. Intai il forteaza sa mearga la „liceul ala”, desi toti prietenii lui sunt in alta parte. Asta nu e neaparat un lucru rau, daca „liceul ala” e un liceu cu un colectiv decent si cu profesori buni, nu o scoala de performanta cu preturi enorme si snobism institutionalizat. Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).

In perioada adolescentei, fricile sunt normale pentru orice parinte. Anturajul e mai serios ca oricand, iar presiunea sociala e cat se poate de palpabila. Adaugati la asta faptul ca juniorul s-a transformat brusc intr-o fabrica transpiratie, hormoni si cosuri si nu e de mirare ca multi parinti incep sa-si vada copilul ca pe o bomba cu ceas. Mama sau tata, un sfat de baza este cel al lui Douglas Adams: nu intra in panica!  Al doilea sfat: nu te baza pe interdictii. Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci. Nu, daca se legalizeaza iarba, n-o sa fie toti pustii de 16 ani fumati non-stop, la fel cum nu toti elevii de liceu au fost dependenti de etnobotanice. Dependentele tin de caracter, educatie si de bagajul genetic si pot fi controlate de un parinte responsabil. Daca interzici lucruri, nu se cheama ca ti-ai facut treaba. Din nou, vremea pentru bau-bau-uri a trecut si la fel si perioada in care puteai da vina pe tot felul de factori externi, inclusiv pe jocurile video violente(care nu amplifica pornirile teribiliste, ci din contra).

Un alt aspect pe care parintii trebuie sa-l inteleaga este ca adolescentii chiar au probleme. Din perspectiva omului matur, un tanar fara obligatii, intretinut de altii si cu toata viata inainte n-ar trebui sa aiba nicio grija. Poate de-asta si multe discutii parinte-copil esueaza sau se blocheaza in aceleasi clisee („Tu n-ai niciun drept sa te porti asa!”, „Tu nu intelegi!”). Cu toate astea, adolescentul are o groaza de probleme, atat emotionale si psihologice, cat si fizice. Corpul nu este complet transformat. Apar primele pasiuni serioase si prima iubire, cea la care se termina lumea. Apare dorinta sexuala, intr-o lume in care aproape fiecare imagine din media este un stimulent. In timp ce copilul tau se vede ca un pusti transpirat si depresiv (cu sau fara motiv), reclamele, filmele si cei din jur ii spun ca nu e in regula sa fie asa, ca acum isi traieste cei mai frumosi ani. Iti va lua ceva sa-i explici ca numai oamenii incremeniti in proiect si cei pregatiti pentru ratare se blocheaza in dogma „celor mai frumosi ani”. Cu-atat mai mult cu cat liceul este probabil unul dintre cele mai traumatizante medii, din punct de vedere psihologic. Acelasi pusti care n-are nicio grija, n-are nici putere reala de decizie si nici bani pentru a-si pune ideile in practica (oricat de proaste ar fi). Adolescentul nu este suficient de matur incat sa inteleaga toate implicatiile vietii de adult, dar este suficient de “batran”, incat sa vrea sa fie tratat ca unul.

Daca intrebarile si miturile copilariei isi gasesc uneori ecou peste generatii, adolescenta chiar se manifesta diferit pentru fiecare (bizar de similar cu multe boli). Desi, culmea, tot acum tanarul afla cu stupoare ca nu e unic si ca nimic din ce traieste nu e cu-adevarat nou, sentimentul asta se va concretiza cu adevarat mai tarziu. Pe moment, “ala micu” redescopera zilnic roata. Tu n-ar trebui sa-i tai elanul, dar nici sa-l incurajezi foarte tare. Nu uita: chiar daca are pretentia de a fi tratat ca un adult, nu este unul! Daca i-o vei spune des, il vei frustra, asa ca cea mai buna solutie este sa-l lauzi de fiecare data cand demonstreaza initiativa si responsabilitate, dar fara sa-i dai prea multa autoritate. Oricum le stie pe toate.

Aici ar fi de facut si o diferentiere intre fete si baieti. Multe fete, lovite de maturizarea fizica si incurajate de atentia primita de la “baietii mai mari” au falsa senzatie ca s-au maturizat, ca n-au ce cauta printre cei de varsta lor. Nu le ajuta nici faptul ca baietii de aceeasi varsta se comporta ca niste neandertalieni prinsi intr-un episod din South Park. Motivul pentru care atrag atentia asupra diferentei este ca atat falsa impresie a fetelor ca “s-au maturizat”, cat si incercarile puerile ale baietilor de a “demonstra” lucruri pot duce usor la probleme. Chiar daca pubertatea se manifesta diferit si chiar daca in fata ei baieteii si fetitele nu sunt egali, le puteti spune tinerilor “adulti” din casa acelasi lucru: nu v-ati maturizat! Din fericire pentru ei, mai au vreo 10, 15, 20 de ani pana acolo, daca sunt norocosi. O parte vor ramane insa prinsi intr-o adolescenta continua, ingrosand astfel randurile moderatorilor TV.


(Sursa Imaginii: Code Nast Store)

Cum adolescenta este invariabil populata de crize, depresii, dezamagiri si de o disperata incercare de afirmare a individualitatii, n-aveti ce face: va trebui sa vorbiti cu copilul. Sa vorbiti, dar nu sa-l luati 100% in serios si nici sa-i dati extrem de multa atentie. Din punctul meu de vedere, acum e timpul sa discuti mai serios despre religie si chiar sa-i dai posibilitatea de a alege. Nu de alta, dar nu vrei sa-ti fuga la vreo manastire de la 15 ani, dar nici sa pretinda ca e druid in noptile cu luna plina. De altfel, s-ar putea sa nu vrei nici un ateu militant in batatura, mai ales ca la varsta aia ateismul se rezuma la a jigni persoanele care nu-ti impartasesc parerea. Lasa-i sa se orienteze si nu le sponsoriza excesele.

Chiar daca educatia politica reala se insufla si apare mai tarziu, e bine ca ea sa inceapa de acum. Nu de alta, dar cu putina istorie bine documentata si cu doze de informatie atent plasate, se pot minimiza pornirile rasiste, xenofobe sau legionare. Sunt porniri care e imposibil sa nu-i incolteasca la un moment dat in minte celui mic, indiferent cat ar fi de dotat sau de dotata. Acum e “varsta”… varsta pozitiilor fara echivoc si a afirmatiilor radicale. Desi expresia asta e spaima oricarui adolescent, adevarul e ca pustii chiar nu-si dau seama “ce e bine si ce e rau”. Capacitatea adolescentului de a empatiza cu alte persoane nu e complet dezvoltata. Nu vrei elemente ideologice care sa-i starneasca furia!

Apropo de afirmarea individualitatii, e cazul sa va luati si un set bun de dopuri de urechi. Daca in copilarie, muzica juniorului sau junioarei era proasta si tare, acum e doar tare. Cu alte cuvinte, desi moda si anturajul au un cuvant greu de spus, gusturile muzicale incep sa se aseze. Chiar daca tanarul nu va mai asculta exact aceeasi muzica peste zece ani, e posibil sa aveti surprize placute. Daca nu, e bine de stiut ca adolescentul isi va apara cu dintii preferintele, fie ca e muzica pop, fie ca e cel mai “negru” heavy metal. In adolescenta te definesti prin muzica, imbracaminte, gasca, gaming tag si multe alte lucruri irelevante pentru adulti. Orice veti spune despre ele, va fi luat “personal”. La asta se adauga si faptul ca muzica functioneaza ca un drog facil, unul in compania caruia nu e chiar atat de grav sa va lasati copilul. Ah, si daca tot suntem la categoria ”lucruri care va vor irita cu siguranta”, puteti adauga si faptul ca adolescentii put, fie ca marca a pubertatii, fie a lipsei de gust. Ca-i transpiratie, deodorant sau amandoua, nasul vostru va avea ceva de suferit, indiferent de cat de ”obisnuiti cu mirosul copilului” ati fi.

Tot legat de fixatii, este de remarcat ca adolescentii au si un bizar sentiment al onoarei si al ”cuvantului dat”, desi niciunul dintre cele doua concepte nu are vreo valoare la varsta asta. Ele sunt insa importante pe termen lung, motiv pentru care e de preferat sa le pastrati in vocabular, dar sa le schimbati obiectul in ceva mai pragmatic (isi pot de exemplu ”da cuvantul” ca vor invata mai bine). Ah, si daca tot sunteti acolo, invatati-i si doua trei lucruri despre punctualitate si politete. N-ar trebui sa fie prima data cand face cunostinta cu cele doua concepte, dar e bine sa va asigurati ca au inteles. Ar fi de preferat ca pana acum sa se fi inteles si alte notiuni de baza (inclusiv interdictia furtului, fie el online sau offline, interdictie pe care o aminteam si intr-un capitol anterior).

Acum ca tot i-am portretizat ca pe o adunatura de indivizi debusolati si agitati, merita sa luam in considerare si faptul ca adolescentii, mai ales cei din epoca online, pot face lucruri foarte misto. De-asta e bine sa abandonati ambitiile si frustrarile personale (sper ca s-a inteles ca olimpiadele nu garanteaza sau demonstreaza nimic, nu?), sa-i lasati sa-si caute talentul si sa nu transformati sala de clasa in camp de lupta. Voluntariate. Proiecte. Primele aplicatii mobile. Chiar si vlog-uri, daca sunt decente. Acum e momentul! Acum, cat inca societatea nu-i lasa sa-si constientizeze limitele. Tineti-le mintea antrenata pentru ca o sa aiba grija media, Internetul si societatea sa le-o indoape cu porcarii. Sa nu uitam ca invatatul din placere este singurul care da rezultate pe termen lung. Daca tot ce poate juniorul sa faca este sa bea pe furis, sa piarda timp prin cluburi si sa incerce sa traga tepe online, poate e cazul sa taiati putin finantarea si sa faceti o analiza retrospectiva. Sa vedeti unde ati gresit si unde se pot indrepta lucrurile. Pentru ca asta-i vestea buna: foarte multi copii o iau partial razna in adolescenta pentru a-si reveni ulterior. Vestea proasta e ca destui o iau razna in adolescenta si nu-si mai revin niciodata. Raman blocati intr-o epoca de “aur” si nu o depasesc nici la 35 de ani. Altii nu inteleg schimbarea de roluri de dupa liceu si nu pricep de ce glumele care faceau fetele sa rada infundat in pauze nu mai au niciun efect la noul lor job de vanzator de covrigi.

Adolescenta este, mai nou, si o perioada foarte aglomerata. Daca tinerii nu sunt indopati cu meditatii, pregatiri pentru BAC si ambitii exagerate, vor avea totusi niste vacante la dispozitie. Vacante in care-si pot incerca norocul in diverse proiecte si isi pot chiar dezvolta propriile afaceri. Dupa cum spuneam in capitolul trecut, educatia financiara e bine sa fie pusa la punct pana acum (la fel si primul cont in banca, chiar daca e pentru alocatii). Sunt multe lucruri care pot fi incercate si care chiar trebuie incercate. Un certificat de limba? De ce nu, ar prinde bine la admiterea la facultate! Scoala de soferi? In regula, dar nu-i da inca o masina pe mana, oricat ti-ar prisosi banii. Chiar nu mi se pare ca sintagma ”sofer la 18 ani” ar trebui sa aiba vreun sens, indiferent de limba. Joburi part-time sau antreprenoriat? Ar putea fi un inceput!

Revenind putin la admiterea la facultate, am vazut parinti care transforma intreg liceul intr-un fel de “prequel” pentru facultate, o pregatire continua pentru un moment in care, culmea, adolescentul nu are nimic de spus. Mi se pare o eroare fantastica, mai ales in conditiile in care diploma din facultate nu-ti mai garanteaza nimic. Da, chiar si daca-i vorba despre o facultate vocationala (Arte, Arhitectura, Conservator), sa transformi tineretea unui copil intr-o corvoada constanta si sa-i spui ca totul in viata lui depinde de un unic examen sau prag de trecere mi se pare profund gresit. Chiar nu conteaza ce n-ai facut tu in tinerete si sperai sa faca ei. Daca vrei sa fii un model adevarat (apropo si de sfaturile din episoadele precedente), fii unul cu viziune. Va avea oricum destule modele de carton cmatare sa-l distraga.

Chiar daca sunt impotriva olimpiadelor clasice (scolare), cred ca multe concursuri isi au rostul, mai ales daca recompensa este una benefica la nivel financiar sau personal (excursii, schimburi de experienta). Cum geniul nu este de cele mai multe ori meritul unui sistem performant, ci mai degraba o consecinta a nefunctionarii lui, adolescentul roman pasionat de ceva chiar are sanse sa faca treaba buna. Daca in primii ani de scoala nu recomandam sa incurajati chiulul si ignorarea unor materii, acum nu e neaparat gresit sa-ti lasi copilul sa se pregateasca pentru un concurs de astronomie, cu pretul lucrarii de control la latina. Nu e insa in regula sa-i gasesti scuze pentru lipsa de interes si performantele scazute din toate domeniile. Multi oameni de geniu au fost considerati mediocri in evaluarile scolare, dar petreceau mii de ore facand lucrul pentru care ulterior au ajuns faimosi.

Evident, nu doar marile descoperiri isi pot avea originea in adolescenta, ci si marile tampenii, genul de tampenii care-ti pot afecta toata viata. Partea proasta e ca e imposibil sa le constientizezi, adolescent fiind. De-asta rolul parintelui mi se pare atat de impovarator. Sex si sexualitate? Inevitabile la varsta asta. Discutia s-ar putea sa fie ceva mai ciudata pentru parintii de fete, dar nici obsesiile masculine nu sunt de ignorat. Pregatiti-va sa invatati lucruri noi si nu va cramponati numai in vechea predica despre prezervative. Mai mult, pregatiti-va sa ascultati atent pentru ca nu stiti ce surprize va poate rezerva pustiul sau pustoaica din dotare. In fond, cand tot ce ai e un ciocan, toate lucrurile din jur iti vor parea cuie.

Cum controlul timpului petrecut pe Internet va fi din ce in ce mai dificil, nu-l veti si n-o veti putea feri nici de pornografie si nici de contactul cu diversi indivizi dubiosi si ideologiile lor la fel de ciudate. Iesiri, cluburi, droguri usoare? Ar fi de preferat sa nu, dar daca ele apar, trebuie sa fiti pe pozitii. Cat timp nu va feriti sa discutati despre asta liber si sa raspundeti oricaror intrebari (sa fiti un “parinte cool”, cu alte cuvinte), puteti preveni potentialele agravari. Chiar si asa, adolescentii trebuie sa inteleaga ca, in ciuda faptului ca mai au ceva de lucru la a-si imbunatati viata, sunt la varsta la care si-o pot cu usurinta rata. La varsta asta, prostiile pot deveni tragedii, iar micile glume, infractiuni.

Ca e vorba despre chefuri monstruoase sau despre lan party-uri epocale, va trebui sa faci un efort sa afli si cu cine se “infrateste” juniorul. Nu de alta, dar influenta anturajului se resimte destul de tare in perioada asta si multi dintre prietenii de acum ii vor fi prieteni si peste ani. Ah, si ar fi bine sa renunti complet la tendinta de a-ti compara copilul cu altii din aceeasi clasa sau din grupul lui de prieteni. E o atitudine inutila si nociva pe termen lung. Nu doar ca poate otravi prietenii, dar ii poate da tanarului senzatia ca o anumita situatie e in regula, doar pentru ca este ceva mai buna decat a celui de langa el. Sfatul asta este aplicabil in orice etapa a vietii, dar l-am notat aici dintr-un motiv simplu: adolescentii nu suporta sa fie comparati.

Cineva ma intreba zilele trecute la ce varsta as recomanda un smartphone, confundand probabil pofta mea de a scrie cu nivelul real de cunostinte. Sincer, n-as recomanda un smartphone pana cand nu ai cu adevarat nevoie sa citesti ”mailul ala de la munca”. Din pacate, de la contul de Facebook la telefonul “cat de cat” exista o serie de lucruri care au devenit necesare in multe interactiuni sociale. Prin urmare, dupa zile de sacaiala, veti ajunge sa va “echipati” copilul, fie ca vreti, fie ca nu. Daca, asa cum sugeram intr-un articol anterior (aberam, mai degraba), aveti deja un sistem de recompense bine pus la punct, ati putea gasi un motiv pentru care sa-i oferiti anumite gadget-uri si facilitati. Atentie insa: exista lucruri care in trecut puteau parea recompense, dar care acum sunt un simplu punct de plecare (un calculator decent, de exemplu).

Am lungit-o destul de mult si de data asta. Daca ar fi insa sa rezum articolul de fata, as reveni la afirmatia mea  initiala. Adolescenta si liceul sunt perioade perfecte pentru a fi prost. Nicio alta varsta nu-ti da posibilitatea sa chiulesti doua ore ca sa fumezi, sa-ti ciupesti colega de fund si seara sa mazgalesti pe ziduri (nu incercati asta la job). Nicio alta perioada nu-ti permite sa zbori atat de sus sau sa te prabusesti atat de repede. Ca parinte, jobul tau este sa-i incurajezi celui mic visurile, dar sa ai grija sa nu se loveasca cu capul de prag si nici sa se autoelimine (accidental) din codul genetic.

In urmatorul si, sper eu, in ultimul episod din serie, o sa vorbesc despre o perioada pe care multi parinti o ignora, avand senzatia ca misiunea lor s-a terminat odata cu mutarea odraslei din casa.

P.S: Chiar dupa ce am inceput seria, am luat contact cu un pusti adus de taica-su la IMAX care a tinut sa-mi demonstreze ca n-am dreptate: poti supravietui fara vreo urma de educatie, dar n-ai trait cu adevarat pana nu ti-ai bagat sos de nachos in nas. Cu alte cuvinte, un copil cu parinti, dar fara stapan.

42 Comments

  • Bre, habar n-am avut că am trăit o viaţă atât de complexă dpdv copil! 😀

  • Nici eu, pana sa o scriu ;))

  • krossfire: “Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci”

    “tot ce poate juniorul sa faca este sa bea pe furis, sa piarda timp prin cluburi si sa incerce sa traga tepe online”

    “Iesiri, cluburi, droguri usoare?”

    1. Mă aşteptam ca omul care a trecut de adolescenţă numai de vreo 10 ani să gândescă altfel, nu ca Dorelul de 45 de ani convins că fiu-său se droghează (ăsta e real. Tipului, beţiv şi fumător de felul lui, îi intrase în cap că golănelul lui ia droguri, îl spiona toată ziua, dădea ciubucuri prietenilor lui să îl toarne, îl examina de câte ori ieşea din casă, să nu aibă pupilele prea dilatate sau prea contractate şi alte fineţuri de genul ăsta. Puştiul nici măcar nu se apropiase vreodată de un drog. Nici alcool nu bea. Nici măcar o bere slabă 🙂 )

    Ceea ce ne aduce la…

    2. Mulţi dorei d-ăştia pe baza educaţiei primite la blocul muncitoresc (“bărbatu’ trebuie să bea, măcar un pic etc etc”) au ideea, stupidă de altfel, că puştiul trebuie să facă anumite fapte mai golăneşti, dar acceptabile din punct de vedere social, şi să fie sancţionat pentru ele. Adică să se bată, să ia droguri, să ciordească, şi după ce a trecut pe sub curea / băţ şi pe la poliţie să se potolească.

    Pentru ei e în schimb foarte suspect să fii “un adolescent plictisitor” (adică nu face nicio faptă antisocială), şi încă şi mai suspect să fii un adolescent plictisitor care face numai ce vrea el. Adică unul care citeşte ce vrea, învaţă numai dacă aşa i s-a sculat lui, când alţii se duc la bere la terasă el se duce la sala de sport, face şcoala de şoferi fiindcă aşa vrea el, se duce într-o după-amiază şi se înscrie în cine ştie ce organizaţie inacceptabilă social cu sediul pe lângă Gara de Nord.

  • Pai stai putin. Nu zic ca va face lucrurile astea, ci doar ca trebuie luate in considerare ca o posibilitate.

    Si da, exista si in perioada adolescentei mele inte parinti un trend care sustinea ca baietii trebuie sa se “golaneasca putin”.

  • Altfel, existau destui pusti fascinati de ideologiile de gen. De-asta le-am si mentionat.

  • Din pacate in Romania educatia copiilor lasa foarte mult de dorit si asa apar si se inmultesc Doreii si Gigeii.

  • romania inedit: vârsta majorităţii doreilor pe care îi întâlneşti pe stradă demonstrează că educaţia lor s-a făcut în alte vremuri.

    Mai precis, în vremurile despre care ei repetă obsesiv, ca roboţii, că erau vremurile în care se făcea educaţie serioasă.

  • Ma bucur enorm pentru ca descopar curente noi in gandirea concetatenilor nostii legat de felul in care sa fie crescuti si educati copii in familie. Sunt convinsa ca va da rezultate. Sa fin sanatosi si sa traim sa putem vedea ce oameni de calitate vor fii cei educati asa cum si tu ne sugerezi !

  • Apropo de “cei de acum”, mai e si problema parintilor care isi abandoneaza efectiv copiii dupa ce ultimii pleaca de acasa.

    Raspund mai greu, in concediu fiind 😉

  • Sar si eu cu inca un citat 🙂
    “Adolescenta este o perioada de schimbari rapide. Intre doisprezece si saptesprezece ani, de exemplu, un părinte imbatraneste cat in douăzeci de ani.”
    Autor necunoscut

  • Mai, tu esti chiar asa de optimist ca parintii pot “controla usor” acele dependente legate de bagajul ala asa de multifactorial complex pe care tu insusi l-ai mentionat, sau poate si hazardul epidemiologic al debutului unor maladii mintale chiar reale. Tu chiar crezi asa sincer ca episodul ala de fuga la manastire pe care l-ai dat ca exemplu, (si pt care riscul real e de fapt din fericire relativ rar, desi nu nul), ar fi putut fi
    prevenit de o activitate parentala alta decat a cauta si cere informatii re o posibila evaluare totusi expert psihiatrica, (cu toate riscurile si dezavantajele inevitabile posibil asociate cu un asemenea demers). Zau, hai, daca la copii ai mai zis niste chestii asa mai realiste, efectiv sincer, din tot sufletul meu, nu cred ca ai habar despre adolescenti, plus de fapt nu are habar prea multa lume, inclusiv destui experti (chiar bine intentionati) pt ca pur si simplu adolescenta a fost inventata, creata asa ca concept, de mai putin de 100 de ani, a fost creata efectiv de mediul social si de economia epocii chiar moderne…insa nu zic ca nu exista si ca ar fi imaginara, ci chiar exista, insa e efectiv necunoscuta indeajuns chiar de experti, daramite de tine la un nivel la care sa-ti poti permite sa poti
    tu opina despre rolul parintelui in prevenirea bolilor adolescentei. Zau, sincer, sorry ca par asa mai nervos, insa e o realitate ca eu personal intru intr-o panica imensa si o stare de alerta iritabila exagerata de cate ori vrea sa atinga vreunul, mai ales de sex masculin, vreun adolescent, chiar si ca subiect de discutie. Efectiv imi vine sa-mi arat coltii la un nivel deosebit de primitiv si chiar necivilizat. E o chestie pe care chiar incerc sa o evit, sa nu comentez, chiar sa ma indepartez fizic de locuri cu adolescenti amestecati cu adulti, de ex licee, pt ca am impresia ca ori voi intra la puscarie pt ca voi incepe sa caftesc oamenii in stanga si in dreapta, ori la spital ca voi face eu apoplexie…pe de alta parte stiu sigur ca, in timp ce sunt gata sa sar la jugulara altora pe care ii consider subcompetenti sau chiar periculosi pt adolescenti, stiu sigur ca eu personal nu as
    fi absolut niciodata capabil sa dirijez sau sa
    indrum vreun adolescent, al meu sau al
    altora, mai mult decat a repeta acele ineptii de gen idei fixe legate de importanta spalatului pe maini si de a utiliza condom si de a incerca sa-si faca lectiile si sa ia Bacul, si gata, dupa aia, “du-te in pace, fiul meu”, sau, in zilele noastre posibil si “fiica mea”…zau, o situatie mai horror decat a fi tata de adolescenta nici nu mi-as putea inchipui…si cand ma gandesc ca strabunicul meu pe linie materna a avut 5 ! Si tocmai atunci cand incepuse sa se inventeze adolescenta !

  • (Am zis “in zilele noastre” re si fete pt ca mai inainte, timp de milenii, cel putin in zona culturala majoritar iudeocrestina, se presupunea ca fetele ar fi incompetente de a fi independente 100 % asa ca persoane juridice, (inclusiv re drept de proprietate), si treceau de sub tutela tatalui sub tutela unui posibil consort sau, in caz ca nu se casatoreau, unchi, sau institutie religioasa, insa desigur ca mai recent au dreptul de a fi independente, asa ca trebuie sa se si intretina singure dupa ce iau Bacul, deci trebuie sa plece si ele pe drumul lor in lume, la fel ca si baietii. (Nu argumentez eu pro sau contra ordinii sociale, doar o descriu, ca eu totusi sunt un conformist burghez, nu sunt de gen revolutionar sau dizident, plus chiar evit sa ma angajez politic sau comercial re subiectul adolescenti, lucruri pt care STIU ca sunt incompetent, la fel ca si legat de educatia si indrumarea lor.)

  • @Rudolph Aspirant: Asa ca teorie, e foarte frumos si corect ceea ce a scris Krossfire. Bineanteles ca practica ne omoară întotdeauna. Legat de asta, am observat o mare diferenta intre profesoarele trecute de 30 de ani care au copii si cele care nu au.

  • * scuzati, bineinteles

  • Cornelia: Apropo de citat si de observatie: sunt aproape convins ca practica o sa ma dea pe spate la un moment dat (pentru simplul motiv ca voi fi subiectiv in tot ceea ce-l va privi pe copilul meu). De-asta am si scris articolul acum 🙂

    Rudolph: Eu zic ca se pot controla (si ca fuga Iuliei se putea preveni) daca parintele este implicat in viata copilului de la bun inceput, nu doar in momentul in care apare o problema. Daca te prinzi in mijlocul unei crize ca ala micu’ sau aia mica are o problema, atunci nu…nu prea mai ai ce face.

    Si da, si mie mi se pare mai greu sa fii tata/parinte de fata in ziua de azi, dar nici cu baietii nu-mi e rusine (la nivel de sacaiala, crize existentiale si idei fixe).

  • Misiunea de a fi prost ? Da, sigur. Dar in limite rezonabile ! Asa am fost noi, astia de +20 de ani acum. Dar astia care acum sunt in discutie….aoleu, fratilor, astia sunt PROSTI CA NOAPTEA, ca de curve nu mai zic, stiti si voi ca toate minorele o sug de o fac luna si bec…

  • Eu am o fata si un băiat. Daca treceam si cu fata prin ce trec cu băiatul, ajungeam la casa de nebuni. Deci vreu sa spun ca nu e o regula. Pot sa fie probleme si cu fetele si cu băietii. Dar este o vorba din bătrâni: “pana cresti un băiat, cresti 10 fete”.

  • Cornelia: Bine, cred ca si eu am fost ceva mai dificil decat ar fi fost o fata, dar n-as prea vrea sa fac o comparatie (nu ma avantajeaza :)) ).

    Alin: N-as zice. Cred ca majoritatea sunt doar prost ghidati sau complet neghidati.

  • Vad ca nu ai avut asa de mare succes cu capitolul III. Zau, ce ziceam, ai speriat lumea, mai ales aia cu copii asa mici, sau care tocmai erau pe cale de a deveni interesati sa aiba un bebelus, probabil stau acuma ingroziti de imensitatea raspunderii care ii apasa din cauza ta. Nu stiu ce mi-a venit ca m-am atacat asa de rau, si te-am criticat asa ca nuca-n perete. Mai ales re articolul asta cu adolescenti. Cred ca sunt cam nevricos in legatura cu asta, ma afecteaza, desi poate nu ar trebui, si de fapt la nivel rational nu ar trebui de loc, ca sansele ca eu sa am eu grija unui bebelus si ulterior si adolescent adevarat in viitor sunt cvasi-nule, insa cred ca ma simt pe undeva vinovat asa fara vreoo baza ca nu stiu eu sa ma comport ok cu un adolescent, sa devin un role model competent si util si benefic pt tineret, de exemplu.

  • Vine si capitolul IV. Este ultimul si cel mai scurt, dar m-au cam prins concediul si mutatul intre timp 🙂

    Stai linistit: Niciun parinte nu va citi sau aproba 100% articolele din serie, asa cum si eu le voi dezminti probabil atunci cand voi fi mult prea subiectiv incat sa mai ascult sfaturi 😀

  • Eu te aprob intru totul dar asa ca teorie ti-am mai spus. Pentru ca in practica, in primul rând, fiecare copil este unic, apoi in procesul asta de crestere si educatie intervin atât de multi factori asupra cărora nu poti sa ai nici un control încât mereu esti nevoit sa-ti reconstruiesti strategia. Singurul folos al teoriei, este eventual de a te face sa te simti frustrat de cat de mult te-ai abătut de la ea 🙂

  • Asta inseamna ca cei doi copii au fost crescuti “ca la carte” :)) ?

    Cat despre practica si teorie: Mai toata viata am trait surprize de gen, deci ma astept la orice 🙂

  • Asta înseamnă ca am încercat dar n-am reusit :).

  • Mai bine, ar fi fost plictisitor 🙂

  • Da. In plus, câteodată se întâmplă si minuni. O minune a fost si când băiatul meu a renuntat singur, cam la aproape trei ani sa-si mai sugă degetul. Si-a supt degetul de când s-a născut. Nu a suportat nici o secunda suzeta in gura. Am încercat cat am putut sa-l conving sa renunte, pana intr-o bine cuvantata zi cand, dupa ce m-am întors de la servici, vine la mine cu revista “Arborele Lumii” in brate zi îmi arata o imagine care reprezenta gura unui om cu aparat dentar. I-am răspuns linistita pentru ca deja eu mă consolasem cu ideea ca va avea dintii strâmbi ca si mine, ca si eu mi-am supt degetul multi ani :), i-am spus ca acela e un aparat de tar, pe care o sa-l poarte si el cand va fi mare, pentru ca isi suge degetul si va avea dintii iesiti înainte. Si atunci s-a întâmplat minunea. Din acea zi, nu si-a mai supt niciodată degetul. Intr- o seara, a venit la mine si mi-a spus: ” mami, te rog, cand ne culcam, nu vrei sa mă tii de mana? Ca mie frica sa nu uit si din greseala sa îmi bag degetul in gura.” Acuma stiu ca povestea asta se potrivea mai bine la primul capitol dar…

  • Vechea metoda a pedepsei viitoare (“Daca te strambi, asa ramai!”). Clasic! Cred ca o sa si detaliez genul asta de abordare intr-o eventuala editare a primei parti (o mentionasem, dar fugitiv). Asa, pentru posteritate 🙂

  • “Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).”

    Ba conteaza. 4 ani in care matematica este uitata conteaza enorm la o admitere, nu mai zic peste 10 ani, cand ca adult te uiti in jurul tau si iti dai seama ca la “startul” in viata ai ales calea cea mai usoara si inutila si acum cand vrei sa schimbi domeniul intr-unul cerut pe piata muncii este foarte greu fara o baza.
    Si nu e vorba numai despre inginerie sau (probabila) inflatie de ITisti din anii viitori. Mi se pare si mie o prostie sa iti impingi ca berbecul copilul intr-un domeniu anume, ca ai tu ca parinte un complex ca nu ai ajuns inginer sau avocat (haha, ce hazliu e sa mai dai la drept in ziua de azi, ca plebeu fara pile, sperand ca ajungi notar sau avocat), sau ca ai o idee fixa ca medicii sunt respectati si au bani, dar ca parinte poti sa faci doua lucruri extrem de importante IMO:
    – sa nu il lasi sa renunte la materiile reale in favoarea stiintelor umane. Acolo nu se face nimic, sau se fac chestii inutile. Filologie, filosofie, istorie, arta – optiunile tanarului bacalaureat sunt limitate si il trimiti intr-o fundatura daca il lasi sa ia exclusiv drumul asta. Din asemenea specializari nu ies oameni cu meserii ci viitori someri, angajati la call center sau McDonalds. Bineinteles exista si exceptii, oameni care sunt pasioanati de domenii care tin de specializarea umana sau care se pot intoarce in domeniul real, care pot fi foarte buni in ceea ce fac, sau oameni descurcareti si in lipsa unei educatii pentru o meserie adevarata.
    – sa ii deschizi ochii visavis de ce inseamna o meserie. Una adevarata. Ii poti arata in jurul lui ce oameni sunt someri, ce oameni isi tarasc zilele in slujbe platite cu salariul minim si care sunt cei carora le merge bine. Evident exista riscul sa vrea sa se faca manelist sau cioban, dar ii poti arata si ce inseamna sa ai o meserie adevarata in care chiar are sanse sa se specializeze: mecanic auto, zugrav, electrician, contabil, programator, croitor, asistent medical intr-alta tara.
    Ah, “PR” nu este o meserie, e ceva ocupatie la care ajungi doar temporar avand o combinatie intre noroc, pile sau “papagal”. Si nici “blogger”. Si PR poti ajunge si dupa ce ai facut un profil de matematica-informatica, dar invers, sa ajungi politehnist din filolog, mult mai greu.

  • Akismet iti blocase comentariul. Imi pare rau, dar am avut un asediu de spam in ultima vreme si am verificat mai rar.

    Eu am terminat mate-info intensiv (cu olimpiade, concursuri si tot tam-tamul – mai putin in liceu, cand am mers pe concursuri nationale de scriitura si pe creatie de jocuri – programare, deci) La nivel de facultate am mers pe jurnalism & comunicare (PR/Publicitate), lucrand intr-un prim an ca PRist. Problema cu domeniul nu e ca “nu este o meserie”, ci ca oamenii din ea o trateaza ca atare si ca in Romania sunt putine exemple de oameni care o fac bine. Multi (si multe) asa-zisi PRisti sunt bloggerasi care au ajuns intr-un post din care dau mailuri. Da, aia nu e o meserie.

    In publicitate, pe de alta parte, sunt putini oameni cu totul, dar si putine facultati care acorda o diploma autorizata si acreditata. Din fericire, dupa criza, in domeniul asta a devenit din ce in ce mai greu sa ajungi daca ai alta specializare, desi pana in 2006 era “free for all”, iar vechii directori de creatie au total alte facultati si meserii in spate (e normal).

    Dupa nu foarte multi ani, poti castiga decent si poti ajunge sa intelegi niste lucruri, daca exista talentul si dorinta de a invata notiuni din multe alte domenii (de la marketing la regie). Cu alte cuvinte, daca ala mic vrea sa se faca “publicitar”, ar face bine sa puna mana pe niste carti de pe-afara si sa participe la mai toate competitiile de creatie. Are cativa ani la dispozitie sa se prinda daca are sau nu sanse.

    Altfel, da, e mai usor sa ai background de real pentru ca matematica, desi inutila in formele ei avansate (chiar si pentru programatori – sa nu uitam ca majoritatea prograamtorilor de astazi lucreaza in sisteme OOP si cu o groaza de ajutoare), ajuta totusi la ordonarea stilului de lucru. Cu alte cuvinte, iti ofera un “unghi bun de abordare”. Altfel, nu as recomanda matematica pura ca specializare, cum n-as recomanda nicio specializare pur teoretica.

  • ^Desi matematica dezvolta o abordare logica si ajuta la structurarea informatiei, ea nu este nici pe departe suficienta sau indispensabila pentru dezvoltare (v-o spune un fost “olimpic”).

  • Ah, nici eu nu recomand matematica pura ca specializare, decat poate la cei mai docti intre docti, daca pot sa zic asa. La fel si meseriile din cercetare, mai ales daca nu se vrea plecarea din Romania (desi sincer, la 19-20 de ani, habar n-ai ce vrei 😀 ).
    Cat despre matematica avansata, sunt joburi si pentru programatori care presupun cunostinte mai mari decat alea de code monkey, intr-adevar nu majoritatea ca sunt tooluri pentru orice pe toate gardurile acum.
    Eu am dat admiterea la facultate acum 10 ani, si marturisesc ca acum habar n-am cum mai e cu admiterea, deci s-ar putea ca aici sa vorbesc fix ca bosorogii aia depasiti de realitate. “Pe vremea mea” se dadea admitere la matematica la ASE, Universitate, Politehnica. Fizica, alta materie reala se dadea parca la Poli, Academia tehnica militara, profilele tehnologice care probabil scoteau ceva gen subingineri, parca si medicina. Deci, dupa cum vezi, facultatile care scot meserii cerute chiar si in Romania cereau materii reale. Nu glume de genul stiinte sociale si filosofie. Evident nu te opreste nimeni sa nu dai la nici o facultate si sa te faci mecanic auto.
    Ca fapt divers, copyrightul mi se pare so last decade ca aspiratie de licean. Acum e la moda sa te faci programator. (LE: sunt oarba, acum vad ca ai scris si tu ceva de 2006)

  • Ma rog, cu admiterile lucrurile sunt din ce in ce mai grave in general. La medicina se propunea admiterea pe dosar. La jurnalism/publicitate /PR de la stat se dadea proba de argumentare orala, proba de gramatica si proba de scriitura creativa (acum se face un fel de amestec facil intre toate si nu mai exista proba orala – proba de limbi straine a fost demult eliminata).

    Asta e din pacate valabil si la profilurile reale, unde dosarul si interviul au inceput sa “afecteze” tot mai multe probe: http://www.upb.ro/files/evenimente/ADMITERE_2014/discipline_concurs_2014__02.pdf

    Din fericire pentru noi (copywriterii), scriitura incepe sa fie ceva mai bine valorificata decat programarea de baza (apropo de “code monkeys”). De fapt, e cam invers. Programarea la nivel de baza a inceput sa fie valorificata la justa ei valoare: oamenii care invart linii de cod si baze de date sunt muncitorii de maine si nu sunt pe acelasi plan cu vizionarii din zona IT & Tech (stiu, pentru ca pot face si programare de baza si am servit drept game designer si writer pentru un joc Android). E normal ca un programator de baza sa castige mai putin decat un om de marketing sau comunicare. Ultimul, daca e bun, aduce plus valoare pentru toata firma. Daca e vreun bloggaras deghizat in expert social media…e nasol!

    Din ce am vorbit cu pustii de-acum, nu prea mai e la moda sa te faci nimic, cu-atat mai putin programator. Se inghesuie toti la Poli in ideea ca vor prinde un job, asa cum pe vremea mea se inghesuiau la ASE. Din miile de absolventi al Politehnicii si ASE-ului, piata poate absorbi maxim 20% (ceea ce e oricum bine, pentru Romania si mai bine decat la facultatile cu profil uman, dar groaznic pentru oameni care chiar sper ca “vor primi ceva”).

    Multi absolventi se multumesc cu un job low level in vreo multinationala, job care are doar tangential legatura cu ce au studiat. Asta e oarecum normal, daca in 3-4 ani + master n-au fost in stare sa miste putin pe langa materia (de multe ori depasita) din facultate. Cu alte cuvinte, daca n-au fost in stare sa “invete ceva”.

  • Daca ai vorbit cu pustii de acum te cred, singurul puls pe care il mai iau eu e de pe forumuri.

    Iar cu programarea … true, so true. Sculer matriterii de ieri sunt azi programatori.

  • Am vorbit cu cativa chiar recent si culmea, erau dintre cei mai destupati. Ei mergeau cumva pe ideea “as vrea ceva in afara in domeniul asta si vad eu de-acolo”. O mentalitatea corecta si putina gresita in acelasi timp. Desi nici eu n-am avut o viziune prea clara, in 2014 mi se pare ca te poti orienta mai repede.. Altfel, si eu am dat admiterea acum 8 ani…deci greu de spus.

    Eu am o mica problema cu “ce se cere pe piata” si cu nefericirea pe care o vad in ochii fostilor colegi care castiga decent, dar nu mai pot face nimic dupa lucru pentru ca meseria ii distruge complet.

    Teoretic, poti sa castigi decent cam cu orice pasiune/meserie (nu neaparat in Romania), cat timp chiar ai talent si pofta sa inveti ceva din zona aia. Din pacate, pentru anumite domenii, ar trebui de la bun inceput sa-ti temperezi asteptarile, ceea ce e destul de mult pentru un pusti de liceu.

  • Nu stiu daca meseria distruge complet oamenii, poate pus cap la cap cu faptul ca au si familie si obligatii si in plus ca traiesc in Romania. Am avut colegi care si-au dat demisia sa isi urmeze pasiunea (la unul n-a mers, back to programming) sau ca sa aiba vacanta de vara, ca in liceu. Evident nu aveau familie.

    Nu toti pot sa fie antreprenori, freelanceri, si din pacate, desi suna urat, trebuie sa te iei dupa piata si ce se cere in ea. Poate nu stie copilu’ ce o sa faca, poate nu il pasioneaza nimic deocamdata. Poate e mediocru la toate, dar nu il lasa sa deraieze complet spre non-meserii.

    Apropos de ce spuneai mai sus, de PRul care in alte tari e luat mai in serios decat aici: gandesc ca ar avea motive sa fie foarte atent ce spune, pentru ca traim in epoca corectitudinii politice, si orice greseala e propagata pe toate canalele media, iar protagonistul e linsat. Acum 2 zile citeam o stire ca Zara a retras o bluza de copii careia i s-a gasit o asemanare cu hainele evreilor din lagarele naziste. Crezi ca PRul isi permitea sa fie macar foarte putin neglijent in declaratie cu ocazia asta?

  • Cum spuneam, Romania sta destul de prost la capitolul “oameni de comunicare” (cu marketing, cursuri de argumentare, sociologie si politologie in spate). Vezi declaratiile recente ale lui Mirel Palada. Trecand peste frustrarile personale care apar in orice meserie, cand esti purtator de cuvant pentru o institutie publica, nu poti folosi (chiar si sarcastic) expresii precum: “Ce plăcere să-l execut electric! Cu câtă îndemânare am să omor prin blocare ziariştii obiectivi, deci anti-guvernamentali”.

    Legat de Zara si de comunicarea din corporatii si institutii, aici suntem si mai “antrenati”. Aproape la orice problema, raspunsul oamenilor de comunicare este tacerea. Pentru ca nu sunt efectiv oameni de comunicare, ci secretare care dau forward unor mailuri.

  • A trebuit sa il caut pe Google cu tot cu declaratia lui. Nimic surprinzator, daca politicienii se pot adresa cu “pasarica”, sau “sa imi numarati ouale”, nu vad de ce purtatorii de cuvant ar fi supusi unor standarde mai inalte.

  • Poate pentru ca e in fisa postului 🙂

    Altfel, legat de “facut lucrurile pe cont propriu”, am observat chestia asta in publicitate. Oameni care chiar ajung sa fie considerati profesionisti, cu premii castigate si cu ani in spate, ajunga sa se simta secati psihic (e normal) si doborati de stres (iar normal, cand overtime-ul e la nivelul la care e). Asa ca, pe la vreo 30 si ceva de ani (35-37 e varsta) se apuca de gradinarit, afaceri cu prajituri si ceai, gradinite si orice le-ar putea da senzatia ca fac “ceva concret”. Cred ca asa e si la programatori si la mai toti practicantii unor meserii fara un produs “concret”. La un moment dat te loveste nevoia de a fi “om” si de a te simti “util” (nu de a face lucruri intangibile pe bani virtuali).

  • krossfire: “Problema cu domeniul nu e ca “nu este o meserie”, ci ca oamenii din ea o trateaza ca atare si ca in Romania sunt putine exemple de oameni care o fac bine. Multi (si multe) asa-zisi PRisti sunt bloggerasi care au ajuns intr-un post din care dau mailuri. Da, aia nu e o meserie.”

    Nu numai că nu e o meserie, sau e o activitate care nu produce ceva concret. În sensul propriu al cuvintelor, şi fără nicio exagerare, e o activitate care nu produce niciodată nimic.

    Să zicem, ca exemplu, că un oarecine, care s-ar putea numi Dorel, ar vrea să promoveze ciocolata Postăvarul (aia care făcea p–a cum e parul). Motiv pentru care apelează la advărtaizări şi alte animale cu 2 şi 4 picioare, pe care le plăteşte cu bani buni. Fiindcă aşa a citit el undeva, că publicitatea e o industrie care învârte mai mulţi bani ca industria (co)mu(n)istă, exploatează viciile omeneşti (sau cam aşa zicea unu’ de pe sedativ… seductierapida.ro prin 2006), face din alb Cabral şi din Mandela un Paul Walker şi altele asemenea.

    Astfel încât publicitaru’ Gigel îi mănâncă banii antreprenorului Dorel şi produce… nimic. Nu există niciun fel de efecte vizibile. Cel mult la sfârşitul sezonului s-ar putea ca vânzările de ciocolată să fie crescut cu 10% şi se trage concluzia că advărtaizingu’ lu’ Gigel a funcţionat. S-ar putea. În cazul ipotetic în care e vorba doar de un produs cum e ciocolata. Sau un hotel la care poate să crească numărul de clienţi, sau un film la care vin mai mulţi spectatori ca de obicei. Dacă vin.

    Nu e nicio metodă de a verifica dacă Gigel a făcut ceva în schimbul banilor atunci când e vorba de o campanie electorală în urma căreia Dorel nu se alege. Nici când e vorba de un produs pe care vrei să îl faci cunoscut, fără să fie încă la vânzare. Nici când e vorba de imaginea publică a cuiva, Huidu ştie cel mai bine.

    Şi atunci care mai e raţiunea de a plăti bani grei pentru publicitate? Unde sunt efectele? Există vreun beneficiu, sau nu?

    E foare posibil ca planul de a dona acei bani la biserici şi la cerşetori şi a te ruga să funcţioneze mult mai bine.

  • Sincer, viziunea e putin naiva, comparativ cu modul in care se lucreaza in momentul asta (o spune unul care n-a avut niciodata probleme in a-si demonstra rezultatele sau a-si asuma esecurile). Asta cu Dorel & Co e mai degraba ce se intampla pe la inceputul anilor 90′ in Romania (si atunci publicitatea functiona prin simpla lipsa a concurentei).

    De fapt, in 2014 e cam asa: Dorel se adreseaza mai multor agentii de publicitate, printr-un pitch (licitatie “creativa”). Cea care castiga pitch-ul (prin cel mai bun proiect sau aranjamente dubioase, in unele cazuri) este aleasa pentru proiect. Daca Dorel e baiat destept, stipuleaza in contract cresterea cautata in functie de campanie si sumele se discuta in functie de asta (la fel si bonusurile si penalizarile).

    Agentiile nu fac doar o “reclama” sau un text, agentiile fac tot, de la spoturi la flyere si materiale de marketing direct, de la social media la texte si adaugari de pe ambalajul produsului (daca nu fac ei cumva si tot brandingul). Daca agentiile isi fac treaba, produsul final e cu mult peste ce ar fi putut scoate clientul de capul lui. Mai mult, cum nu se prea mai folosesc tiparituri clasice, e cam greu sa tragi tepe similare celor din campaniile electorale.

    Altfel, sunt zeci de metode de a vedea daca ceva a functionat sau nu. De la cresterile in vanzari pana la ratele de click si lead-uri. Sigur, poti argumenta ca o crestere in vanzari apare oricum in anumite momente, dar nu pentru toate produsele si nu daca faci comparatia cu aceeasi perioada a anului trecut. Daca vinzi guma si ai crestere in lunile in care faci reclama, sunt extrem de slabe sansele ca respectiva crestere sa fie organica (e un produs cu implicare mica unde nu prea exista surprize in mod normal).

    E-adevarat, exista si citatul din John Wanamaker, citat cat se poate de adevarat: Half the money I spend on advertising is wasted; the trouble is I don’t know which half.

    Sa nu investesti in publicitate e moarte comerciala (in criza, firmele care si-au ajustat oferta si au investit in publicitate au supravietuit). Sa investesti in publicitate de proasta calitate si in agentii de doi bani e iar moarte comerciala. Pentru a face alegerea corect, Dorel are nevoie de propriii oameni de comunicare si marketing. Daca Dorel crede ca “un produs bun se vinde singur”, atunci Dorel si-a scris pe frunte “Faliment”. Si daca-si face doua pagini de Facebook si da 3 comunicate, ala tot PR si social media e, chiar daca le face el.

    Publicitatea e un motor al comertului modern (locul unde se vad primele semne ale cresterii si primele semne ale crizei, in general – treaba usor de explicat prin modul in care se stabilesc bugetele de marketing) si e un serviciu dorit. Cat timp cineva e dispus sa investeasca timp si bani intr-un serviciu, atunci acel serviciu are valoare (nu neaparat artistica, cum spera multi practicanti, ci comerciala).

    In cazul produselor nelansate, e mai greu intr-adevar sa verifici rezultatele pentru sume mari de bani. Principalul rezultat pe care vrei sa-l obtii prin “teasing” si campanii de “awareness” este ca la lansare lumea sa stie de existenta produsului tau sau, mai clar, sa-l si caute. De-asta intra in calcul multi factori, de la marimea companiei, importanta produsului, profilul publicului. De multe ori nu se prea justifica genul asta de abordari, intr-adevar.

    In campaniile electorale ar trebui sa poti verifica cel mai usor ce se intampla, doar ca…legislatia romaneasca face aproape imposibil sa vezi unde si in ce se duc banii (motiv pentru ca se si spala atatia bani si se fac zeci de manarii). Daca domnul candidat e realist, stie cam la ce se sa se astepte la nivel de procentaj si cam ce crestere ar vrea in rezultatele finale. Cineva cu 3% in sondajele pre-campanie nu va ajunge in veci la 40%, indiferent de cat de buna ar fi campania. Dar oricum, aici se inghit bani pe nemestecate.

  • Ahh, vrei sa discutam aroganta si incompetenta multor oameni de comunicare (PR, Publicitate si domeniile adiacente)? Sa discutam faptul ca indivizi fara nicio pregatire au ajuns sa vanda cai verzi pe pereti altor indivizi fara nicio pregatire? Asta-i alta discutie, dar nu tine neaparat de relevanta sau eficienta domeniului, ci doar de modul in care el se manifesta in Romania.

  • Nachos rulsz!

  • Eu nu pot sa-i…halesc 😛

4 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.