Indiferent cand si daca ati luat BAC-ul, exista cateva ticuri mentale care v-au bantuit multa vreme dupa finalul ultimei ore de limba romana…

Acum multi ani, in perioada in care referatele online se descarcau cu 10kb/s, iar filmuletele dubioase se transferau prin Bluetooth, un loc de cinste in templul cliseelor verbale il ocupa expresia “drum initiatic”. Avea fantasma asta verbala un efect in eseuri si lucrari, cum numai “comuniunea om-natura”, “motivul codrului” si “foaia asta e plina de bacili de anthrax” mai puteau sa aiba. Totusi, daca, la fel ca mine, ati avut norocul unor profesori deschisi la dezbatere, ati observat ca insistenta pe idei precum drumul initiatic si inpronuntabilul “bildungsroman” nu era complet neintemeiata si nici limitata la analizele de text.

De ce conta drumul eroului atat de mult pentru profesorii de literatura, cat si pentru antropologi? Pentru ca initierea si riturile de trecere sunt motive prezente in orice cultura, indiferent de perioada si spatiul geografic ocupat. De la texanii care-si “boteaza” copiii oferindu-le prima lor arma, pana la indienii din Sri Lanka care-si pun adolescentii sa mearga pe carbuni, ideea unui ritual al maturizarii care sa marcheze trecerea catre o noua etapa nu e ceva iesit din comun. Ce e insa iesit din comun in ultimii ani este limitarea ritualului la literatura, benzi desenate, jocuri video si piese hip-hop incoerente. Daca anii ’80 pareau a fi blocati in tema initierii (de la epopeile cu pustani precum Stand By Me sau The Goonies, pana la filmele cu adolescenti ale lui John Hughes), anii 2000 au inceput sa puna din ce in ce mai mult accent pe ideea de “nascuti pentru reusita” si pe “egalitatea de sanse” pe care ti-o ofera predetestinarea (“cu totii suntem nascuti pentru reusita, doar ca n-am descoperit inca pentru ce reusita”).

(Aparent, My First Rifle este un produs real, cu gloante reale).

Initierea, in sensul ei clasic, este din ce in ce mai putin prezenta in viata cotidiana. Ideea unui test pe care nu doar ca trebuie sa-l treci, dar pe care vrei sa-l dai pentru a-ti demonstra aptitudinile pare sa fie o problema subsidiara atat pentru pustii care-si ignora examenele, dar si pentru parintii care-si ignora copiii. Iar daca vi se pare ca tocmai v-am servit o falsa problema cu o garnitura de delir, va asigur ca nu e chiar asa.

Nevoia tanarului sau adolescentului de a fi acceptat si privit ca un adult ramane in picioare, indiferent de cati oameni v-ar minti ca maturizarea e ceva care pur si simplu se intampla. E o trecere necesara de la un grup social la un altul, unul aspirational. E unul din motivele pentru care romanele de tip “young adult” au atat de mult succes (Harry Potter, The Hunger Games, The Maze Runner, Divergent etc). Etnograful Arnold van Gennep, caruia e posibil sa-i fi scris gresit numele, dar care e un pic prea decedat sa ma mai injure, identifica trei trepte ale initierii: separarea (distantarea de vechiul grup), stadiul liminal (ritul de trecere in sine) si incorporarea (invitatia in noul grup).  Parintii ultra protectori, psihologii mediocri si mediul online au redus tot ritualul de initiere la “poti fi ce si cine vrei tu, daca ai suficienta incredere”. Evident ca poti, cat timp grupurile sociale nu mai dau “teste de admitere”…

Obsesia pentru “acceptare” si disparitia riturilor de trecere nu vine doar cu mediocritate la pachet, ci si cu consecinte mai sinistre. Nevoia de a apartine unui grup si de a-ti demonstra propria “valoare” se traduce printr-un numar mare tineri carora “nu le lipseste nimic”, dar care aleg sa fuga si sa se alature unor grupari extremiste, indiferent de natura lor. Se traduce prin contra-culturi inchise si violente, prin inadaptati de profesie si mici sociopati. De ce atrage extremismul? Pentru ca ofera exact lucrul pe care societatea vestica nu-l mai ofera de ceva vreme: promisiunea unui “statut”, marcat de o initiere pe care “putini o pot trece” (cel putin in teorie).

Intr-o perioada in care copiiilor li se interzice sa experimenteze, sa descopere sau sa se descopere, drumul initiatic isi pierde sensul. Mai mult, atunci cand pana si cea mai mica reusita e marcata de o diploma si de felicitari colective, sunt putine lucruri care separa “barbatii” de “baieti” si “femeile” de “fetite”, indiferent de cadrul de referinta. Partea buna e ca nu mai e nevoie sa mergem pe carbuni pentru a arata cine suntem. Partea proasta e ca pana si Harap Alb stia ca trebuie sa treaca prin cateva incercari pana sa primeasca femeia si castelul.

P.S: Daca nu ati fost niciodata pusi in situatia de a va demonstra maturitatea e in regula. Puteti oricand deveni analisti politici.