In drum spre scoala
In ciuda tentatiei de a scuipa seminte dupa meci, nu o sa analizez rezultatele alegerilor europarlamentare. A trecut oricum o saptamana si ma bucur ca lumea a iesit in numar mai mare la vot, indiferent de patrulaterul botezat cu stampila.
Articolul de fata, ca multe alte mici nedumeriri, a pornit din fascinantul trafic bucurestean. Blocat fiind intr-o labirintica intersectie, am observat ca mai bine de jumatate dintre oamenii din jur erau parinti care-si duceau odraselele la scoala. Cum eram intr-un taxi si aveam partenera de conversatie, discutia nu s-a rezumat la: “Huooo, mai luati si troleul!”. Am descoperit in schimb o problema ceva mai grava: faptul ca majoritatea elevilor de acum prefera masina sau calatoriile solitare ajunge sa elimine experienta drumului spre scoala. Asa, si? o sa ma intrebati in timp ce ii puneti centura de siguranta lu’ ala micu’ si va pregatiti sa-l catapultati pe orbita…
De la kilometrii pe jos indurati de romantici pana la autobuzele-conserva in care isi repeta studentii cursurile, toate drumurile spre scoala au ceva in comun. Sunt un ritual al trecerii, o semnalare a faptului ca ai iesit dintr-un spatiu protector si ai intrat intr-un spatiu cu reguli fixe (scoala). Mai mult, calatoria, fie ea de zece minute pe jos, de o ora cu bicicleta prin padure sau de o eternitate in trafic, este un bun prilej de socializare sau, in cazul calatorilor solitari, o ocazie excelenta de a-ti auzi si aranja gandurile. Asta daca nu te asteapta cumva vreun test, moment in care drumul spre scoala devine o sentinta catre infern, inaintea careia iti repeti disperat pledoaria.
Daca e sa despicam firul in cinci, drumul spre scoala implica un efort. Un efort pe care-l faci pentru a ajunge intr-un loc in care nu vrei sa fii, dar de care ai nevoie. Poate de-asta sunt atat de uimitoare povestile in care o mana de pusti traverseaza zone de conflict, numai pentru a putea participa la cursuri. Mai mult, drumul spre scoala poate fi periculos, chiar si atunci cand nu trece prin codru sau pe la bulgari. Orice mic amanunt poate sa-ti faulteze karma si asta e important, pentru ca nici restul vietii nu te va lasa sa sutezi singur cu portarul.
(Cum spuneam, unii oameni nu pot lua pur si simplu tramvaiul. Sursa.)
Tot drumul spre scoala ofera si un bun prilej de a-ti etala ghiozdanul. Da, stiu, unii ar spune ca pustii de azi au smartphone-uri si toale, mai putin penare si ghiozdane. E foarte probabil ca acum firma tabletei sa conteze, desi actuala generatie e mai cuminte decat am crede. Diferenta principala nu sta in pretul obiectelor afisate, ci in scopul lor. Ghiozdanul apartine scolii, e un instrument al trecerii. Frumos sau urat, el apartine scolii, iar etalarea lui se face intre elevi, deci intre oameni prinsi in acelasi mediu. Cand te laudai cu ghiozdanul, chiar daca o faceai din vanitatea specifica varstei, iti validai in acelasi timp si apartenenta la grup. Aveai, totusi, un ghiozdan…
Mai grav e ca, odata cu disparitia drumului spre scoala, dispare si perioada de ajustare, perioada necesara oricarei schimbari. Pustiul e luat din confortul propriei camere (sau de sub aripa protectoare a parintilor) si teleportat direct la scoala, loc unde se va comporta exact la fel cum o facea si acasa. Egoul nu mai are timp sa se adapteze schimbarii si sa se pregateasca pentru contactul cu o noua comunitate. In plus, de ce ar face-o? Scoala nu mai este de multa vreme o destinatie, ci unul dintre acele locuri in care “trebuie sa fii”. Genul asta de atitudine amplifica nu numai sentimentul de claustrare, ci si neajutorarea viitorilor “oameni”. Din pacate, selectarea obsesiva a scolilor, invatatoarelor si cursurilor din primii ani nu ajuta. Micii oameni chiar trebuie sa faca unele eforturi…singuri.
Desigur, intoarcerea de la scoala se poate face in grup, insa ea nu are aceeasi putere. Imediat dupa incheierea orelor, esti din nou in “timpul liber”, motiv pentru care te simti foarte confortabil in mica ta comunitate. Socializarea de dupa scoala nu e la fel cu cea de dinainte de “supliciu”. De-asta drumul spre scoala e important si de-asta e indicat ca el sa nu se desfasoare pe bancheta din spate. Desigur, nu spune nimeni sa nu-ti duci pustiul de 6 ani la gradinita cu masina sau sa nu-l duci de mana pana in fata portii, mai ales cand gradinita e in celalalt capat al universului. Nu vad insa de ce o pustoaica de clasa a zecea nu poate sa faca patru statii cu masina sau macar cu autobuzul scolar. Nu de alta, dar la club nu ar accepta sa o duca tot tata.
De ce am insistat cu tema asta, mai ales ca am depasit de ceva vreme drumurile spre scoala, liceu sau facultate? Din acelasi motiv pentru care o mentioneaza oameni mai coerenti si inteligenti decat mine. Pentru ca aici drumul conteaza, chiar daca nici destinatia nu e deloc de neglijat. Drumul spre scoala fara ghidajul parintilor e o experienta initiatica, formatoare. E un efort, un prilej de socializare si reflectie, o trecere constienta. De-asta nu sunt de acord cand unora li se imputa ca n-au prea fost “dusi” la scoala. Cred ca puteau face si singuri calatoria. Nu de alta, dar drumul spre scoala este genul de experienta pe care o iei subconstient cu tine in drumul spre munca, performanta sau, daca ai noroc, in drumul spre succes.
P.S: Si daca tot am intarziat pana pe 1 iunie cu articolul, ar fi cazul sa spun La Multi Ani tuturor copilor, copiilor si copiiilor!
- krossfire
Un simplu haiduc al cuvintelor.
- Fanii toxici și fanii terapeutici September 21, 2024
- După multă vreme, niște muzică… September 7, 2024
- Sindromul impostorului și impostorii fără simptome August 11, 2024
- Să nu ne supraestimăm... July 15, 2024
- Bucuria de copil June 29, 2024
Un articol bun, dar la care nu prea am ce comenta. Considera deci ca n-am comentat 🙂
Iti multumesc, dar considera ca n-am raspuns :))
Si mass-media are o vina aici. Ilustreaza destul de dur mediul scolar iar parintii simt nevoia sa-si protejeze odraslele. In plus cand eram cocute nu existau atatea masini.
Da, dar acum ne aparam copiii de poluarea masinilor transportandu-i in masina 🙂
Sunt multi parinti care nu inteleg ca un copil trebuie sa se obisnuiasca de mic sa se descurce si singur, dar destul de multi parinti nici nu prea au alternativa.
Da, cred ca daca am rezuma totul la o fraza, cam despre asta ar fi vorba, despre a te descurca singur intr-un mediu nefamiliar.
mno, sa-i depuna la scoala cu masina, si din cand in cand sa-i arunce intr-un mediu nefamiliar, cum ar fi un shark tank. pai nu? 🙂
am scris despre mersul meu la scoala in Pocrrrom.
Pocrrrom? Nu s-ar putea sa fie Romania, pur si simplu :P?
Ce frumos spus. Multumiri din partea copilului din mine care a facut naveta vreo 4-5 km cam toata scoala generala 🙂
4-5 km? E ceva 🙂
Oh da, exact asa era cand mergeam si eu la scoala. Aveam vreo 20-25min de mers pe jos si mergeam cu prietenii. Vorbeam, radeam. Asta in scoala generala. In clasa a 9-a mai luam si-un tren pana in alt oras, deci se mai adauga la naveta. Chiar mi-e dor de mersul ala pe jos. O chestie ce m-a frapat cand am inceput clasa a 10a in alta tara a fost cati elevi de liceu erau asteptati de parinti cu masinile sa-i duca acasa. M-am tot intrebat daca parintii astia n-au altceva de facut. Si ce era mai ciudat, ca li se parea normal sa vina parintii dupa ei. Cu un an mai devreme noi ne amuzam daca veneau parintii dupa cineva la scoala, era ceva gen “Bah ce naiba nu te poti duce singur acasa tre sa vina ma-ta dupa tine?”.
Da, asta chiar e o problema…ca pustilor “li se pare normal sa vina parintii dupa ei”. Sincer, daca nu s-ar duce la mama naibii (putin probabil), nu as concepe sa-mi iau copilul cu masina de la scoala, mai ales pe lumina. Nu de alta, dar am facut kilometri zilnic, ani de zile, cu transportul in comun/pe jos pana la job/master/facultate, intr-un oras strain fiind. Nu cred ca ar crapa daca ar face trei statii pe jos pana la scoala.
Si la noi existau celebrele expresii: Vine maica-ta dupa tine/ Vii cu maica-ta la scoala?
@krossfire: ai făcut kilometri zilnic cu transportul în comun sau pe jos în calitate de puşti şi vorbeşti din perspectiva puştiului. Adică îţi doreşti libertatea de a avea o oră pe zi în care caşti gura prin oraş de capul tău, cu prietenii, prin parcuri, eventual la o cola la terasă, dacă ai cu ce.
Unul care e părinte gândeşte invers: cât e în maşină, e cu mine, îl supraveghez, ştiu că nu umblă prin cartier cu restul golănimii de la şcoală.
În anii ’90 era teoretic mai periculos pentru puştiul în cauză să fie de capul lui prin oraş, din pricina furtişagurilor mult mai numeroase.
Dar din punctul de vedere al unui părinte nu era acelaşi lucru: datorită sărăciei foarte răspândite, puştiul de 14-18 ani nu avea bani, decât cel mult de o cola şi de autobuz, dacă îi avea şi pe ăia, şi avea foarte puţine bunuri, telefonul mobil era un lux numai pentru copii de ştabi. Deci chiar dacă ar fi vrut să facă vreo măgărie, nu avea cu ce, îi lipseau resursele.
Greu de spus. Intr-adevar, un pusti din anii 90′ era si ceva mai obisnuit sa se descurce singur pentru ca nu prea avea de ales. Imi e greu sa judec daca era un lucru bun sau rau, dar clar “helicopter parenting” nu e un trend sanatos.
“daca ai noroc, in drumul spre succes”
succesul nu tine de noroc
Ba da, din pacate. 90% va fi munca ta, dar asta nu inseamna ca ai “succes garantat”. Sunt circumstante in care oricate eforturi ai depune, “succesul” e o simpla problema de “zaruri”.
Sau ma rog, cred ca depinde exact cum vezi ideea de succes. Eu ma refeream in general, de la victoria intr-un meci decisiv, pana la succesul in afaceri. In ambele cazuri, exista detalii care nu tin de tine.
Amuzant ca, desi am mers mereu singura la scoala, inca din clasa intai, astazi mi-as dori sa elimin drumul ala daca as mai fi in situatia de a merge la scoala. Si prezenta la scoala la fel. Si orice altceva implica un contact direct cu alti oameni.
Pai nu te-ar opri nimeni sa mergi singura pe el 🙂
Eu sunt si acum mandru de cum m-am descurcat intr-o zi cand eram inca la gradinita ! Initial fusesem la o gradi de langa casa bunicii materne si in fiecare zi plecam cu mama dimineata, ea fiind in drum spre serviciu, si ma lasa la gradi, urmand sa ma preia buni la ora 1, si asteptam la bunica sa vina mama la 5 si sa mergem acasa, (totul in transport in comun, si dinspre sect 5, unde am locuit in primii ani catre sect 2, unde locuia buni). Insa la un moment dat s-a finalizat planul mutarii familiei mele alcatuite din mama si tata si mine in sect 2, unde urma sa incep in toamna anul final de gradi la o gradi mai aproape de viitoarea locuinta. Dar mai aveam un trimestru din anul 2 gradi pana in vacanta de vara si mama si tata nu au vrut sa ma mute in gradi noua inca ci sa continui sa termin anul 2 la gradi veche de langa bunica materna. Astfel, acum si naveta mamei catre servici schimbandu- se, iar tata plecand mereu mai devreme si in alte directii neputand sa participe in mod eficient, s-a implementat un nou plan temporar… Read more »
“Cu un apel cam disperat buni P mi-a transmis sa nu ma misc din loc ca revine ea mai tarziu.” – Cum te-a apelat/sunat sau prin ce? Era vorba de un apel in sensul clasic (adica strigat), presupun…
Altfel, cred ca reactia ta fata de primul om de culoare vazut a fost cat se poate de normala pentru un copil. La mine, prima intrebare legata de etnia roma a fost “Si ei sunt asa, mai negri, peste tot? Chiar si jos?” (o intrebare la care mama nu a stiut in prima faza cum sa raspunda, avand si vreo doi musafiri care radeau deja in hohote).
Apelul era prin glas si gesturi ! Ca desigur ca am recunoscut vocea si am apucat sa vad asa niste maini fluturand inainte sa se inchida complet usa si sa reporneasca tramvaiul ! Re tigani eu nu I-am considerat niciodata asa de exotici, plus nici macar nu au pielea asa de neagra cum sunt unii africani, nu au nici trasaturi faciale asa mai distinct caracteristice de ex cum ar fi epicantul la asiatici care sa iti atraga atentia in mod special. Plus in Bucurestiul de la mijlocul anilor 80 un negru african in troleibuz era mult mai insolit decat tigani sau chiar altii gen arabi, algerieni, egipteni, etc, care si astia pot avea pielea mai inchisa uneori la culoare, insa chiar cred ca erau mai putini negri negri chiar si studenti pe la facultati, ca din altii gen tigani sau arabi, chiar unii negri mai amestecati asa cu berberi de prin Sudan sau alte tari din Africa de Nord mai vazusem, insa chiar ca nu vazusem niciodata pe cineva gen poate din Ghana, Togo, sau Congo, iar in presa, daca venea vreun demnitar in Romania erau imagini alb-negre, care nu pareau la fel ca in real life, iar negri asa… Read more »
Pai da, in Bucuresti nu erau prea insoliti, dar in Ramnicu Valcea-ul anilor 90′, tiganii erau rari si devenisera un fel de “bau-bau”. Odata ajuns intr-un oras unde ei erau aproape majoritari (Bals), am avut un mic soc. Ulterior, s-a umplut si Valcea de ei si n-am mai avut socuri de gen 🙂
Cei mai multi negri de origine africana i-am vazut in 1999, cand Ramnicu Valcea fusese declarata “Capitala Eclipsei” si se umpluse de turisti (era punctul din care se vedea cel mai bine, de pe glob).
Despre ziarul asta vorbesti :)?
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/d/d5/Informatia_Bucurestiului.png/800px-Informatia_Bucurestiului.png
Ha ! Ha ! Asta e ! Dar asta din 1966 mi se pare si mai si decat alea din 1986 ! Zau, asta din 1966 mi se pare asa super clasic cum probabil trebuie sa fi fost primul ziar europeean atestat din istorie, cel cu anunturi mai de gen triumfalist plus gen Monitor Oficial al lui Iuliu Cezar ! Am citit ca si ala era scris cu litere de tipar, iar varianta de la Roma era mai detaliata, avea si anunturi gen inmormantari, sedinte de comitet politic mai restrans, etc, iar variantele trimise in provincii contineau mai mult anunturile de interes larg general, de ex alea cu pensiile sau numirea noului guvernator local ! Zau, daca nu actiona Brutus si cu aialaltii, precis la un moment dat se dezvolta Monitorul lui Cezar si pe cultural regional, de ex aveam vesti din “tara Galilor”, sau poate aveam chiar si despre Daci, sau vesti din tarile africane…zau asa prin echivalentul dezvoltarilor ulterioare de prin anii 70 din RSR, de ex vizita de stat a lui Iulius Cezar in provincia Moesia unde a fost intampinat cu flori de stramosii lui Asterix si Obelix de langa Belgrad ! Ha ! Ha ! Ce… Read more »
Ma rog, intr-un ziar roman probabil n-ai fi avut loc cu alte stiri in afara conspiratiilor si asasinatelor 😉
Am si eu câteva povestioare legate de drumul spre scoală. In primul rând, eu am facut gradinita gimnaziul si liceul la acelasi liceu unde era mama profesoara. Si, ca sa ajung la gradinita, mai târziu scoală, din cartierul unde locuiam aveam cand eram copil cam vreo patruzeci de minute de mers pe jos iar cand eram mai mare ajungeam in 20-30 minute. Aveam de traversat un deal ( pe o strada care se numea foarte sugestiv Calvaria 🙂 ). Asa ca pana ce am fost mica, veneam cu mama. Dar eu prin ultimul an de gradi, eram deja frustrata ca tot vine cu mine. As fi vrut sa-i arat ca pot si singura, nu trebuie sa tot vina cu mine. Asa ca intr-o zi cand mama mi-a spus sa o iau înainte, am profitat de ocazie si m-am tot dus. Am ajuns bine mersi la gradi si totul decurgea ca in orice zi obisnuita. Nu stiu cat timp a trecut, o jumătate de ora, o ora, cam a apărut si mama, transfigurata, dupa ce mă căutase disperata in tot cartierul. Numai faptul ca eram in public si in plus ar fi vazut-o colegi,elevi a oprit-o cred sa nu îmi tragă… Read more »
Ciudat, dar, in ciuda grijilor mamei, n-am reusit sa dispar foarte multa vreme. Asta si pentru ca scoala generala am facut-o la vreo 150 de metri de bloc :))
🙂
Oh, si am uitat sa mai adaug ca eu cand eram la liceu, înainte sa plec la scoală, cam de doua sau trei ori pe săptămână, stăteam cam o jumătate de ora cel puțin la coada la lapte.
N-am mai prins sistemul, dar la cum se misca lucrurile in Romania, exista sanse sa-l prindem din nou.
Se pare ca si altii sunt la fel de nemultumiti de fenomen: http://www.businessinsider.com/helicopter-parents-ruin-childhood-2015-4