In drum spre scoala

In ciuda tentatiei de a scuipa seminte dupa meci, nu o sa analizez rezultatele alegerilor europarlamentare. A trecut oricum o saptamana si ma bucur ca lumea a iesit in numar mai mare la vot, indiferent de patrulaterul botezat cu stampila.

Articolul de fata, ca multe alte mici nedumeriri, a pornit din fascinantul trafic bucurestean. Blocat fiind intr-o labirintica intersectie, am observat ca mai bine de jumatate dintre oamenii din jur erau parinti care-si duceau odraselele la scoala. Cum eram intr-un taxi si aveam partenera de conversatie, discutia nu s-a rezumat la: “Huooo, mai luati si troleul!”. Am descoperit in schimb o problema ceva mai grava: faptul ca majoritatea elevilor de acum prefera masina sau calatoriile solitare ajunge sa elimine experienta drumului spre scoala. Asa, si? o sa ma intrebati in timp ce ii puneti centura de siguranta lu’ ala micu’ si va pregatiti sa-l catapultati pe orbita…

De la kilometrii pe jos indurati de romantici pana la autobuzele-conserva in care isi repeta studentii cursurile, toate drumurile spre scoala au ceva in comun. Sunt un ritual al trecerii, o semnalare a faptului ca ai iesit dintr-un spatiu protector si ai intrat intr-un spatiu cu reguli fixe  (scoala). Mai mult, calatoria, fie ea de zece minute pe jos, de o ora cu bicicleta prin padure sau de o eternitate in trafic, este un bun prilej de socializare sau, in cazul calatorilor solitari, o ocazie excelenta de a-ti auzi si aranja gandurile. Asta daca nu te asteapta cumva vreun test, moment in care drumul spre scoala devine o sentinta catre infern, inaintea careia iti repeti disperat pledoaria.

Daca e sa despicam firul in cinci, drumul spre scoala implica un efort. Un efort pe care-l faci pentru a ajunge intr-un loc in care nu vrei sa fii, dar de care ai nevoie. Poate de-asta sunt atat de uimitoare povestile in care o mana de pusti traverseaza zone de conflict, numai pentru a putea participa la cursuri. Mai mult, drumul spre scoala poate fi periculos, chiar si atunci cand nu trece prin codru sau pe la bulgari. Orice mic amanunt poate sa-ti faulteze karma si asta e important, pentru ca nici restul vietii nu te va lasa sa sutezi singur cu portarul.


(Cum spuneam, unii oameni nu pot lua pur si simplu tramvaiul. Sursa.)

Tot drumul spre scoala ofera si un bun prilej de a-ti etala ghiozdanul. Da, stiu, unii ar spune ca pustii de azi au smartphone-uri si toale, mai putin penare si ghiozdane. E foarte probabil ca acum firma tabletei sa conteze, desi actuala generatie e mai cuminte decat am crede. Diferenta principala nu sta in pretul obiectelor afisate, ci in scopul lor. Ghiozdanul apartine scolii, e un instrument al trecerii. Frumos sau urat, el apartine scolii, iar etalarea lui se face intre elevi, deci intre oameni prinsi in acelasi mediu. Cand te laudai cu ghiozdanul, chiar daca o faceai din vanitatea specifica varstei, iti validai in acelasi timp si apartenenta la grup. Aveai, totusi, un ghiozdan…

Mai grav e ca, odata cu disparitia drumului spre scoala, dispare si perioada de ajustare, perioada necesara oricarei schimbari. Pustiul e luat din confortul propriei camere (sau de sub aripa protectoare a parintilor) si teleportat direct la scoala, loc unde se va comporta exact la fel cum o facea si acasa. Egoul nu mai are timp sa se adapteze schimbarii si sa se pregateasca pentru contactul cu o noua comunitate. In plus, de ce ar face-o? Scoala nu mai este de multa vreme o destinatie, ci unul dintre acele locuri in care “trebuie sa fii”. Genul asta de atitudine amplifica nu numai sentimentul de claustrare, ci si neajutorarea viitorilor “oameni”. Din pacate, selectarea obsesiva a scolilor, invatatoarelor si cursurilor din primii ani nu ajuta. Micii oameni chiar trebuie sa faca unele eforturi…singuri.

Desigur, intoarcerea de la scoala se poate face in grup, insa ea nu are aceeasi putere. Imediat dupa incheierea orelor, esti din nou in “timpul liber”, motiv pentru care te simti foarte confortabil in mica ta comunitate. Socializarea de dupa scoala nu e la fel cu cea de dinainte de “supliciu”. De-asta drumul spre scoala e important si de-asta e indicat ca el sa nu se desfasoare pe bancheta din spate. Desigur, nu spune nimeni sa nu-ti duci pustiul de 6 ani la gradinita cu masina sau sa nu-l duci de mana pana in fata portii, mai ales cand gradinita e in celalalt capat al universului. Nu vad insa de ce o pustoaica de clasa a zecea nu poate sa faca patru statii cu masina sau macar cu autobuzul scolar. Nu de alta, dar la club nu ar accepta sa o duca tot tata.

De ce am insistat cu tema asta, mai ales ca am depasit de ceva vreme drumurile spre scoala, liceu sau facultate? Din acelasi motiv pentru care o mentioneaza oameni mai coerenti si inteligenti decat mine. Pentru ca aici drumul conteaza, chiar daca nici destinatia nu e deloc de neglijat. Drumul spre scoala fara ghidajul parintilor e o experienta initiatica, formatoare. E un efort, un prilej de socializare si reflectie, o trecere constienta. De-asta nu sunt de acord cand unora li se imputa ca n-au prea fost “dusi” la scoala. Cred ca puteau face si singuri calatoria. Nu de alta, dar drumul spre scoala este genul de experienta pe care o iei subconstient cu tine in drumul spre munca, performanta sau, daca ai noroc, in drumul spre succes.

P.S: Si daca tot am intarziat pana pe 1 iunie cu articolul, ar fi cazul sa spun La Multi Ani tuturor copilor, copiilor si copiiilor!

30 Comments

  • Un articol bun, dar la care nu prea am ce comenta. Considera deci ca n-am comentat 🙂

  • Iti multumesc, dar considera ca n-am raspuns :))

  • Si mass-media are o vina aici. Ilustreaza destul de dur mediul scolar iar parintii simt nevoia sa-si protejeze odraslele. In plus cand eram cocute nu existau atatea masini.

  • Da, dar acum ne aparam copiii de poluarea masinilor transportandu-i in masina 🙂

  • Sunt multi parinti care nu inteleg ca un copil trebuie sa se obisnuiasca de mic sa se descurce si singur, dar destul de multi parinti nici nu prea au alternativa.

  • Da, cred ca daca am rezuma totul la o fraza, cam despre asta ar fi vorba, despre a te descurca singur intr-un mediu nefamiliar.

  • mno, sa-i depuna la scoala cu masina, si din cand in cand sa-i arunce intr-un mediu nefamiliar, cum ar fi un shark tank. pai nu? 🙂

    am scris despre mersul meu la scoala in Pocrrrom.

  • Pocrrrom? Nu s-ar putea sa fie Romania, pur si simplu :P?

  • Ce frumos spus. Multumiri din partea copilului din mine care a facut naveta vreo 4-5 km cam toata scoala generala 🙂

  • 4-5 km? E ceva 🙂

  • Oh da, exact asa era cand mergeam si eu la scoala. Aveam vreo 20-25min de mers pe jos si mergeam cu prietenii. Vorbeam, radeam. Asta in scoala generala. In clasa a 9-a mai luam si-un tren pana in alt oras, deci se mai adauga la naveta. Chiar mi-e dor de mersul ala pe jos. O chestie ce m-a frapat cand am inceput clasa a 10a in alta tara a fost cati elevi de liceu erau asteptati de parinti cu masinile sa-i duca acasa. M-am tot intrebat daca parintii astia n-au altceva de facut. Si ce era mai ciudat, ca li se parea normal sa vina parintii dupa ei. Cu un an mai devreme noi ne amuzam daca veneau parintii dupa cineva la scoala, era ceva gen “Bah ce naiba nu te poti duce singur acasa tre sa vina ma-ta dupa tine?”.

  • Da, asta chiar e o problema…ca pustilor “li se pare normal sa vina parintii dupa ei”. Sincer, daca nu s-ar duce la mama naibii (putin probabil), nu as concepe sa-mi iau copilul cu masina de la scoala, mai ales pe lumina. Nu de alta, dar am facut kilometri zilnic, ani de zile, cu transportul in comun/pe jos pana la job/master/facultate, intr-un oras strain fiind. Nu cred ca ar crapa daca ar face trei statii pe jos pana la scoala.

    Si la noi existau celebrele expresii: Vine maica-ta dupa tine/ Vii cu maica-ta la scoala?

  • @krossfire: ai făcut kilometri zilnic cu transportul în comun sau pe jos în calitate de puşti şi vorbeşti din perspectiva puştiului. Adică îţi doreşti libertatea de a avea o oră pe zi în care caşti gura prin oraş de capul tău, cu prietenii, prin parcuri, eventual la o cola la terasă, dacă ai cu ce.

    Unul care e părinte gândeşte invers: cât e în maşină, e cu mine, îl supraveghez, ştiu că nu umblă prin cartier cu restul golănimii de la şcoală.

    În anii ’90 era teoretic mai periculos pentru puştiul în cauză să fie de capul lui prin oraş, din pricina furtişagurilor mult mai numeroase.

    Dar din punctul de vedere al unui părinte nu era acelaşi lucru: datorită sărăciei foarte răspândite, puştiul de 14-18 ani nu avea bani, decât cel mult de o cola şi de autobuz, dacă îi avea şi pe ăia, şi avea foarte puţine bunuri, telefonul mobil era un lux numai pentru copii de ştabi. Deci chiar dacă ar fi vrut să facă vreo măgărie, nu avea cu ce, îi lipseau resursele.

  • Greu de spus. Intr-adevar, un pusti din anii 90′ era si ceva mai obisnuit sa se descurce singur pentru ca nu prea avea de ales. Imi e greu sa judec daca era un lucru bun sau rau, dar clar “helicopter parenting” nu e un trend sanatos.

  • “daca ai noroc, in drumul spre succes”
    succesul nu tine de noroc

  • Ba da, din pacate. 90% va fi munca ta, dar asta nu inseamna ca ai “succes garantat”. Sunt circumstante in care oricate eforturi ai depune, “succesul” e o simpla problema de “zaruri”.

    Sau ma rog, cred ca depinde exact cum vezi ideea de succes. Eu ma refeream in general, de la victoria intr-un meci decisiv, pana la succesul in afaceri. In ambele cazuri, exista detalii care nu tin de tine.

  • Amuzant ca, desi am mers mereu singura la scoala, inca din clasa intai, astazi mi-as dori sa elimin drumul ala daca as mai fi in situatia de a merge la scoala. Si prezenta la scoala la fel. Si orice altceva implica un contact direct cu alti oameni.

  • Pai nu te-ar opri nimeni sa mergi singura pe el 🙂

  • Eu sunt si acum mandru de cum m-am descurcat intr-o zi cand eram inca la gradinita ! Initial fusesem la o gradi de langa casa bunicii materne si in fiecare zi plecam cu mama dimineata, ea fiind in drum spre serviciu, si ma lasa la gradi, urmand sa ma preia buni la ora 1, si asteptam la bunica sa vina mama la 5 si sa mergem acasa, (totul in transport in comun, si dinspre sect 5, unde am locuit in primii ani catre sect 2, unde locuia buni). Insa la
    un moment dat s-a finalizat planul mutarii familiei mele alcatuite din mama si tata si mine in sect 2, unde urma sa incep in toamna anul final de gradi la o gradi mai aproape de viitoarea locuinta. Dar mai aveam un trimestru din anul 2 gradi pana in vacanta de vara si mama si tata nu au vrut sa ma mute in gradi noua inca ci sa continui sa termin anul 2 la gradi veche de langa bunica materna. Astfel, acum si naveta mamei catre servici schimbandu-
    se, iar tata plecand mereu mai devreme si in alte directii neputand sa participe in mod eficient, s-a implementat un nou plan temporar logistic pt mine, (desigur pt care am primit instructaj si training adecvat plusteste de protectia muncii, etc, pt ca eu ma consideram ca un sngajat al corporatieiformale a familiei mele daca era vorba de oferit timp de lucru de mers la scoala, adica astea au fost chestii birocratice si juridic-administrative ff clare pt mine de cand ma stiu, cunosteam si legislatia muncii, zau, eram mai expert atunci decat acum, insa si functionarii gen directori raspunzatori de serviciul de personal erau ff constiinciosi plus experti si buni profesionisti, mama si tata, desigur). In acest nou plan, urma ca bunica paterna sa ma duca dimineata cu tramvaiul la gradi, si sa ma preia in continuare tot buni materna la ora 1, si ulterior mama de la ea, ca mai inainte. Si intr-o dimineata era tramvaiul ff
    aglomerat si desi eu m-am dat jos, buni paterna a ramas pur si simplu blocata in tramvaiul care incepuse sa plece ! Cu un apel cam disperat buni P mi-a transmis sa nu ma misc din loc ca revine ea mai tarziu. Si acum tin minte ca ea cam intrase in panica, eu nu avusesem timp sa intru in panica deoarece eram ocupat sa inteleg ce ultima comunicatie imi zice ea…ca eu sunt cam handicapat asa daca imi zice cineva ceva in cuvinte, nu pot sa fiu ayent si la alye chestii, ca incerc sa inteleg ce zice, astfel incat sa nu imi scape vreo esenta util informativa daca incep sa devin distrat de chestii gen emotii intense. (Sunt handicapat si mai rau si la nivel comunicativ expresiv, nu numai receptiv, in cuvinte deoarece nu ma pricep sa transmit informatii in mod concis nimanui niciodata, decat o gramada de chestii functionaresti de tip limbaj descriptiv de lemn, care sunt asa necesare mai mult de fapt ca fine-print juridic…dar ma simt obligat moral sa le zic si pe alea asa in textul principal, astfel incat sa nu iasa vorbe ca nu am zis, etc, ca vreun contract implicit sau explicit nu e valabil, etc, zic tot, si ce e esential si ce nu e asa de esential, tot ce stiu despre subiectul respectiv, asa comunic eu in cuvinte de cand sunt mic ! Pt ca mi-am dat seama probabil la un moment dat de importanta morala si juridica a cuvintelor, si asa am
    ramas ! Zau, ff birocratic…sta chiar in firea mea, nu a fost doar o chemare profesionala. Desi in scris suna si mai rau decat verbal, insa nici verbal nu sunt prea altfel…mai ales in companie heterogena publica, pt ca daca sunt cu unii care ma cunosc cu aia nici nu comunic asa de mult prin cuvinte si avem mai mult conventii de gen alerte de unde sunt, ce fac si cand anticipam sa ne putem intalni, gen status report “A-ok plus c u l8r 2100 hours GMT”, sau “Miss u”, sau “aargh, l8 again, cancel 1900, suggest 2030, G-d willing xoxo”, sau “don’t call me, ill call u”…(whenever dau never adica, desi asta incerc sa evit drept care nici nu ofer nr meu de telefon decat ffffffffffff rar unor persoane mai nou intalnite, practic de fapt niciodata, decat daca e superVIP asa de nivel ca mi-ar cere Conchita sau dna Angela Merkel nr de telefon mie personal in mod expres si mi-ar
    fi frica sa refuz), altceva ce naiba sa ai de
    comunicat celor cu care te cunosti si
    lucrezi autentic convietuitor in echipa reala
    ?)
    Si pot sa spun ca am inteles comunicarea bunicii P, mi-am ingaduit 1/2 secunda de compasiune fata de anxietatea ei, plus m-am inyrebat daca o fi cazul sa fiu si eu anxios, insa eram totusi intr-o statie de tramvai familiara in sect 2, nu eram cine stie pe unde prin vreun podis expus prin Afghanistan, Doamne fereste, nici nu cred ca stiam decat asa teoretic ff vag si abstract de pericolele reale ale Naturii
    salbatice, insa stiam ceva vag de la instructajul de Protectia Muncii despre oameni care se pot comporta mai ciudat si neadecvat social sau in trafic, asa ca am trecut la inspectia platformei de tramvai si a celor din apropiere, am remarcat cu satisfactie ca totul era in ordine, bordurile erau cum trebuie, nu erau deseuri poluante sau radioactive sau de distrugere in masa, Doamne fereste, prin jur, langa mine erau oameni adulti destul de seriosi care asteptau tramvaiul sa se deplaseze frumos si ordonat la serviciu sau la cumparaturi, copiii mai mici rrau asezati in carucioare cu centurile de siguranta puse si adecvat supravegheati de bodyguarzii lor, lumea parea linistita, nu se vedeau semne de dezordine publica, temperatura mediului ambiant ok, eram echipat corespunzator, zau, am fost asa chiar o clipa mandru de starea de lucruri din acea zi din ultima decada a RSR, insect 2 Bucuresti…nici nu se intrezarea vreo posibila Revolutie sau cine stie ce chestii prea complicate pt mine, asa ca mi-am permis sa admir si estetic culoarea cerului si unele elemente decorativ urbane din jur…la un moment dat am avut timp chiar sa ma gandesc ca va trebui sa imi pregatesc un mic discurs de incurajare pt buni P despre care am intuit ca o fi inca speriata, si tocmai cand imi verificam tinuta ca sa fie cat mai adecvata momentului solemn anticipat al revederii, o vad si pe buni P alergand disperata inapoi pe jos pe trotuar dinspre statia urmatoare inapoi cayre spatia mea, inca facandu-mi gesturi sa nu ma misc, adica sa nu cumva sa incerc sa traversez strada dinspre platforma catre trotuar catre ea, lucru care mie personal desigur nici nu-mi trecuse prin minte deoarece stiam ca a traversa strada necesita o logstica ff complicata si stiam ca nu as fi avut timp, plus ca daca o vazusem inca asa disperata, tineam ff mult sa imi rostesc discursul de suport pe care mi-l pregatisem in minte, pt ca prioritatea mea deontologica, mai ales ca eram in timpul orarului de serviciu, era sa imi ajut bodyguardul, nu sa ma gandesc ca imi place mie sa fiu neaparat imediat la pieptul
    lui, ca asta il incurca, nu il ajuta.
    Si acum sunt mandru de acest incident banal, desi desigur nu are cum sa se compare cu cele posibile in cazul celor din articolele de mai sus, insa pe mine m-a educat chiar si la nivel util ulterior profesional…desi desigur nu am trait decat in conditii de munca de birou pe timp de pace in societati relativ autentic inca stabile si adecvat functionale, (indiferent de sist politic sau GDP)…nici prin gand nu imi trece ca eu personal as putea avea competente
    de gen unora formate si efectuabile in altfel de conditii…de aia nici prin cap nu mi-ar trece sa ma fac corespondent de razboi sau jurnalist care se tine dupa revolutii sau tornade, sau functionar in campuri de refugiati, etc…stiu deja ca nu as fi competent pt asa ceva pt ca nu am avut nici experientele formative, nici trainingul necesar, nici interes pt a fi altceva decat un mic burghez oarecare. Si chiar sunt mandru ca am reusit sa o linistesc si pe buni P oferindu-i acea tinuta demna si calma si rationala in acel moment.
    Ca o completare pot sa zic si cat de fastacit si gogoman m-am purtat in vacanta de vara imediat urmatoare cand eram in troleibuz cu mama si o acompaniam catre o activitate de tip vizita de relaxare la o matusa…si deodata am vazut o persoana probabil originara din Africa ecuatoriala reala care mi-a zambit…efectiv cand am vazut dintii aia albi stralucind asa de contrastant cu tenul altfel destul de ok re hidratare dar fff negru, ca de abanos, nici nu am mai apucat sa vad ca era asa ttusi imbracat in costum si avea si o valiza diplomat in mana plus nu parea agitat…zau, am fost convins ca e un canibal care doreste sa ma ia sa ma manance si m-am ascuns in mod total impulsiv si irational dupa mama…care dupa aia a trebuit sa imi tina un discurs re cum ne purtam fata de oamenii din alte culturi care poate or semana cu niste ilustratii din tabloide insa sunt tot oameni care trebuie evaluati re parametri comuni oamenilor nu parametri neaparat culturali mai superficiali decat daca avem de gand sa devenim diplomati si /sau sa studiem chestii culturale mai complexe la scoala mai avansata, nu la
    gradi…plus m-a mustrat ca am syricat imaginea poporului roman in fata altor popoare si mi-a pus o caseta cu filmul Ghici Cine Vine la Cina….ma rog, un film mai vechi educativ desigur, insa eram totusi in RSR, nu aveam Internet, eram si la gradi, adica nu cred ca mama a gresit la faza asta, chiar daca lectia respectiva educativa era oarecum mai cliseistic potrivita pt alte timpuri si cu alt soi de semi-prejudecati legate de geanta diplomat si de costum, insa desigur ca am vazut si alte filme cu dl Sidney Poitier si nu numai cu dansul de atunci, si si eu am inceput sa interactionez la scoala un pic mai tarziu din ce in ce mai mult si cu alti oameni nu numai din cadrul culturii mijloacelor din transport in comun din sectorul 2 de la vremea ultimei decade
    a RSR.
    Si desigur ca in anul 3 la gradi noua cea aproape de casa m-am dus singur pe jos, am inceput sa observ si alte chestii, aveam insa un program al meu plus exista si un grad de libertate mai mare, insa eu am retinut ca sunt importante si chestiile logistice, nu e important doar asa sa te plimbi hai hui creanga, deoarece si libertatea are logistica ei, nu e tot aia cu o chestie amorfa nestructurata anarhica, aia nu e de obicei decat permisa pe perioade mici de timp asa de mici reverii personale, de somn, sau poate si cand faci sex, in anumite faze relativ scurte, (sau poate si cand esti intoxicat uneori, de ex cu alcool, ca eu droguri nu folosesc si nici nu le recomand, si nici alcoolul asa la nivel de intoxicatie autentica ff des), dar astea se
    pot desfasura si chiar si aprecia mai bine
    daca problemele de logistica rationala au
    fost deja adresate in mod satisfacator, conditiile permit, adica nu e mediu total disfunctional, chiar si daca e poate mai riscant decat media, insa nu exista mari
    obligatii sau probleme ramase nerezolvate, etc.
    Plus sigur ca nu reflectam in acest vocabular atunci, insa face parte din experientele formative personale. Cred sincer ca poate ce e detrimental e poate ca inca destui parinti poate nu adreseaza problema structurarii timpului liber la nivel adecvat varstei copilului, ca se schimba, chiar ff rapid, si nici chestia aia cu ecranul…efectiv toata lumea spune ca nu trebuie lasati copiii mici singuri in fata unor ecrane decat pe perioade ffffffff strict si riguros limitate, crescand de la etapa la etapa, plus initial si cu adult disponibil langa el, tot pe perioade determinate din ce in ce mai putin…mi se pare o logistica de lux chiar destul de dificil de implementat demulte familii obisnuite, insa cred ca e important pt ca altfel nu ar veni asa recomandari total aiurea plus din ce in ce mai insistente de la pediatri din din ce in ce mai multe tari, ca totusi sunt oameni seriosi, si multi chiar sunt si luminati complex la creier, adica nu doar asa cf tampenii perimate gen vechiturile alea stiinta vs credinta, corp vs suflet, bla, bla, si multi chiar au lucrat si cu copii crescuti asaca mine, si cu altfel de copii, inclusiv unii in conditii chiar exceptionale, cum ar fi cei din articolul de mai sus. Dar desigur, copiii sunt si mai rezilienti decat adultii, plus or fi modelabili, insa nu chiar ca plastilina sau ca pernele alea cu memorie, si asta e bine, adica nu e cazul nici sa catastrofizam.

  • “Cu un apel cam disperat buni P mi-a transmis sa nu ma misc din loc ca revine ea mai tarziu.” – Cum te-a apelat/sunat sau prin ce? Era vorba de un apel in sensul clasic (adica strigat), presupun…

    Altfel, cred ca reactia ta fata de primul om de culoare vazut a fost cat se poate de normala pentru un copil. La mine, prima intrebare legata de etnia roma a fost “Si ei sunt asa, mai negri, peste tot? Chiar si jos?” (o intrebare la care mama nu a stiut in prima faza cum sa raspunda, avand si vreo doi musafiri care radeau deja in hohote).

  • Apelul era prin glas si gesturi ! Ca desigur ca am recunoscut vocea si am apucat sa vad asa niste maini fluturand inainte sa se inchida complet usa si sa reporneasca tramvaiul !
    Re tigani eu nu I-am considerat niciodata asa de exotici, plus nici macar nu au pielea asa de neagra cum sunt unii africani, nu au nici trasaturi faciale asa mai distinct caracteristice de ex cum ar fi epicantul la asiatici care sa iti atraga atentia in mod special. Plus in Bucurestiul de la mijlocul anilor 80 un negru african in troleibuz era mult mai insolit decat tigani sau chiar altii gen arabi, algerieni, egipteni, etc, care si astia pot avea pielea mai inchisa uneori la culoare, insa chiar cred ca erau mai putini negri negri chiar si studenti pe la facultati, ca din altii gen tigani sau arabi, chiar unii negri mai amestecati asa cu berberi de prin
    Sudan sau alte tari din Africa de Nord mai
    vazusem, insa chiar ca nu vazusem niciodata pe cineva gen poate din Ghana, Togo, sau Congo, iar in presa, daca venea vreun demnitar in Romania erau imagini
    alb-negre, care nu pareau la fel ca in real life, iar negri asa negri desenati sau pozati si colorati mai realist cred ca vazusem poate in carti cu povesti, poate cateva reviste, filme, insa pt mine la vremea aia una era Informatia Bucurestiului si alta erau cartile, filmele, sau chiar revistele…eu chiar aveam asteptarea ca Informatia Bucurestiului sa fie informativa despre
    realitate…desi stiam ca nu putea captura toata realitatea, insa era o sursa informativa ca scria asta pe ea cu alb-negru, si era ziar ! Pai ziar…aia e cu totul altceva decat un supliment gen magazin de jurnal de duminica, sau un tabloid sau chiar revista culturala

  • Pai da, in Bucuresti nu erau prea insoliti, dar in Ramnicu Valcea-ul anilor 90′, tiganii erau rari si devenisera un fel de “bau-bau”. Odata ajuns intr-un oras unde ei erau aproape majoritari (Bals), am avut un mic soc. Ulterior, s-a umplut si Valcea de ei si n-am mai avut socuri de gen 🙂

    Cei mai multi negri de origine africana i-am vazut in 1999, cand Ramnicu Valcea fusese declarata “Capitala Eclipsei” si se umpluse de turisti (era punctul din care se vedea cel mai bine, de pe glob).

    Despre ziarul asta vorbesti :)?
    http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/d/d5/Informatia_Bucurestiului.png/800px-Informatia_Bucurestiului.png

  • Ha ! Ha ! Asta e ! Dar asta din 1966 mi se pare si mai si decat alea din 1986 ! Zau, asta din 1966 mi se pare asa super clasic cum probabil trebuie sa fi fost primul ziar europeean atestat din istorie, cel cu anunturi mai de gen triumfalist plus gen Monitor Oficial al lui Iuliu Cezar ! Am citit ca
    si ala era scris cu litere de tipar, iar varianta de la Roma era mai detaliata, avea
    si anunturi gen inmormantari, sedinte de
    comitet politic mai restrans, etc, iar
    variantele trimise in provincii contineau mai
    mult anunturile de interes larg general, de
    ex alea cu pensiile sau numirea noului
    guvernator local ! Zau, daca nu actiona Brutus si cu aialaltii, precis la un moment dat se dezvolta Monitorul lui Cezar si pe cultural regional, de ex aveam vesti din
    “tara Galilor”, sau poate aveam chiar si
    despre Daci, sau vesti din tarile
    africane…zau asa prin echivalentul
    dezvoltarilor ulterioare de prin anii 70 din
    RSR, de ex vizita de stat a lui Iulius Cezar in
    provincia Moesia unde a fost intampinat cu flori de stramosii lui Asterix si Obelix de
    langa Belgrad ! Ha ! Ha ! Ce ziar ! Pai eu dupa ziarul asta am invatat sa citesc,
    intreaga mea perspectiva asupra culturii
    europeene este de fapt mai unitara datorita
    faptului ca exista chiar o congruenta de perspectiva si stil din presa si cu cartile cu
    Asterix si Obelix, care erau si alea cu umor bland tolerabil oarecum mai mult impotriva pompozitatii, si poata a comicului natural de contrast dintre realitate si ce poate fi descris in cuvinte, insa nu neaparat ceva ff socant, sau deosebit de complicat subversiv de nivel ultra periculos sau anxiogen. Si chiar mi se parea normal ca un
    ziar sa prezinte asa lucrurile mai oficiale
    politically correct, pe cand revistele
    culturale gen Urzica sau alea cu Asterix sa
    fie artistice si usor comice, insa cu umor mai bland natural potrivit pt copii, gen umor impotriva pompozitatii, sau umor care releveaza in mod chiar educativ contrastul dintre realitatea desigur deosebit de complexa si diversele moduri in care oamenii se straduiesc sa si-o explice sau sa il clarifice si altora, insa diverse perspective care mereu sunt incomplete, partiale, bine de privit cu scepticism si in mod critic, insa in acelasi timp si cu umor si empatic pt conditia umana, nu ceva gen distructiv sau disperant, nihilistic, sau chiar super-cinic sau sadic, etc, care e ceva clar
    mai mult pt adulti…insa cum de s-a potrivit asa la mine sa invat sa citesc eu de pe Informatia Bucurestiului plus si cu ceva acces la reviste din astea din vest pt copii, chiar daca initial mai vechi si la mana a 2a…zau, si pe urma sa am si acces la Internet tocmai cand trebuia, la 15 ani, nu mai devreme…pai eu ma consider un
    privilegiat asa de nedescris, cineva care nu are absolut niciodata dreptul sa fie cumva dezamagit din cauza frustrarii unor vanitati personale…pai pe mine nu numai mama si tata, si bunicii, desi desigur ei sunt ff importanti, insa intreaga societate, timpul si istoria si geografia m-au protejat si civilizat in moduri deosebit de inalt calitative, chiar optime as zice, o pozitie pe care in mod cat se poate de concret si practic eu nu o pot numi decat de nomenclaturist !

  • Ma rog, intr-un ziar roman probabil n-ai fi avut loc cu alte stiri in afara conspiratiilor si asasinatelor 😉

  • Am si eu câteva povestioare legate de drumul spre scoală. In primul rând, eu am facut gradinita gimnaziul si liceul la acelasi liceu unde era mama profesoara. Si, ca sa ajung la gradinita, mai târziu scoală, din cartierul unde locuiam aveam cand eram copil cam vreo patruzeci de minute de mers pe jos iar cand eram mai mare ajungeam in 20-30 minute. Aveam de traversat un deal ( pe o strada care se numea foarte sugestiv Calvaria 🙂 ). Asa ca pana ce am fost mica, veneam cu mama. Dar eu prin ultimul an de gradi, eram deja frustrata ca tot vine cu mine. As fi vrut sa-i arat ca pot si singura, nu trebuie sa tot vina cu mine. Asa ca intr-o zi cand mama mi-a spus sa o iau înainte, am profitat de ocazie si m-am tot dus. Am ajuns bine mersi la gradi si totul decurgea ca in orice zi obisnuita. Nu stiu cat timp a trecut, o jumătate de ora, o ora, cam a apărut si mama, transfigurata, dupa ce mă căutase disperata in tot cartierul. Numai faptul ca eram in public si in plus ar fi vazut-o colegi,elevi a oprit-o cred sa nu îmi tragă o bătaie sora cu moartea, cu atât mai mult ca nu era prima data cand dispaream de acasă. Cu un an înainte mă căutaseră o zi inclusiv cu politia. Partea si mai interesanta a fost ca si băiatul meu, exact la aceeasi vârsta, i-a facut aceeasi figura fratelui meu tot cu drumul la gradinita, tot la o gradinita asa mai departe de casa si tot din acelasi motiv.
    O alta întâmplare simpatica a fost cand a început băiatul meu scoală. Începuse cam de o luna clasa întâi si mergea deja singur la scoală. Cand eram acasă, obisnuiam sa mă mai uit pe geam dupa el. Îmi plăcea sa-l mai vad pur si simplu. Într-o zi vad ca se întoarce din drum. Am iesit la geam si l-am intrebat de ce se întoarce. Mi-a strigat ca s-a întâlnit cu niste fete si i-au spus ca este greva. Eu i-am strigat sa meargă întâi la scoală sa vadă care-i treaba. Stiam ca are un invatator foarte constiincios si eram convinsa ca nu va trimite copiii acasă in ziua aceea pentru ca fiind asa mici nu putea pur si simplu sa-i lase pe drumuri. Si bineinteles ca am avut dreptate. In ziua aceea el a tinut orele normal ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru ca băiatul meu a întârziat, l-a intrebat care e motivul iar el i-a povestit istoria cu greva, la care invatatorul i-a răspuns: ” La tine Andrei, este o greva continua”. La sfârșitul clasei întâi toti copiii au pri.it cate o diploma. El a primit diploma de cel mai somnoros baietel si asa a rămas pana in ziua de azi, motiv pentru care el nu prea are cand, cum si cu cine, sa socializeze in drum spre scoală.

  • Ciudat, dar, in ciuda grijilor mamei, n-am reusit sa dispar foarte multa vreme. Asta si pentru ca scoala generala am facut-o la vreo 150 de metri de bloc :))

  • 🙂

  • Oh, si am uitat sa mai adaug ca eu cand eram la liceu, înainte sa plec la scoală, cam de doua sau trei ori pe săptămână, stăteam cam o jumătate de ora cel puțin la coada la lapte.

  • N-am mai prins sistemul, dar la cum se misca lucrurile in Romania, exista sanse sa-l prindem din nou.

  • Se pare ca si altii sunt la fel de nemultumiti de fenomen: http://www.businessinsider.com/helicopter-parents-ruin-childhood-2015-4

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.