Nu putem iubi pe toată lumea…
Ştiu că titlul ăsta nu e chiar în temă cu apropierea Crăciunului, dar…
După tragedia din Colectiv, o tragedie ale cărei ecouri încă nu s-au stins, coincidenţa macabră a făcut ca o serie de atentate teroriste să accentueze şi mai mult statisticile macabre. Liban, Franţa, Egipt, Bangladeş şi, mai nou, California (SUA), au fost statele care au arborat recent drapelul negru. În ultimele două luni, peste părinţi şi prieteni îndureraţi, politicieni belicoşi şi conferinţe fără rezultate, televiziunile şi platformele online au fost invadate de EI, probabil cei mai iritanţi de brokeri de atenţie. Este vorba despre eternii suferinzi, despre oamenii cărora le “pasă” la fel de mult şi de Africa, dar şi de America, şi care te acuză violent pe tine, insensibilul, că nu înţelegi tragedia umană.
Problema e că, oricât s-ar bate cu pumnii în piept studentele de anul II pe Facebook şi oricâte mustrări de conştiinţă şi-ar face filosofii de corporaţie, adevărul e că nouă, ca indivizi, chiar nu ne pasă. Cum adică? vor întreba cititorii, în timp ce hrănesc cu biberonul pisicuţe orfane. Păi, aşa bine: biologic sau, mai specific, psihologic vorbind, este imposibil să ne pese în mod susţinut de oameni cu care nu ne putem identifica, chiar dacă sunt “tot oameni”. Lucrul ăsta este valabil şi pentru creaturile pufoase pe care aparent le iubim atât de mult prin comentarii şi declaraţii.
Da, dacă vedem copii de refugiaţi înecaţi şi părăsiţi pe un mal european, ne vom emoţiona, însă asta e o reacţie aproape instinctuală, o reminscenţă a adaptării la mediu. E o reacţie normală, în faţa unor evenimente dureroase, la fel cum ne oripilează şi dispariţia unor animale inofensive sau a pădurii tropicale sub şenilele vreunui buldozer. Totuşi, e cam mult să vorbim despre empatie (adică despre identificarea afectivă cu un subiect), dincolo de momentul contactului cu o poveste sau fotografie “emoţionantă”. În cel mai bun caz, am putea discuta despre “compasiune”, dar în general vorbim despre reacţii care oferă prilejul unui “Like” sau al unui “Share”.
Studiile arată că, fără proximitate spaţială, temporală, culturală şi de multe ori rasială sau sexuală (în funcţie de componenţa comunităţii şi de nivelul de educaţie), empatia este aproape inexistentă. Chiar şi condiţia socială şi statutul financiar pot contribui la modul în care relaţionăm cu problemele sau schimbările din viaţa altora. Mai mult chiar, apariţia elementului financiar poate de multe ori diminua empatia socială sau încuraja o falsă empatie. Un studiu recent vorbeşte chiar despre empatie în cazul tragediilor (aveţi link la întregul document în articol) şi trage aceleaşi concluzii: proximitatea, de orice tip, este o condiţie necesară.
Altfel, vorbim fie despre ipocrizie (cine ar fi crezut?), fie despre o eventuală afecţiune psihologică (mai nou, se vorbeşte despre hiper-empatie, ca potenţial sindrom, dar există şi tulburări ale spectrului autist unde empatia reală lipseşte, dar cel afectat formează legături greu de explicat). Empatia e un fenomen destul de complicat, unul care nu poate fi emulat din câteva click-uri şi din încercarea de a-i face pe ceilalţi să se simtă vinovaţi (cu atât mai mult cu cât vina nu are nimic în comun cu ideea de compasiune). În cazul evenimentelor negative, lucrurile devin şi mai sensibile.
Colectiv a fost o tragedie apropiată de un anumit tip de public, atât din punct de vedere spaţial, cât şi social. Ştirile vorbeau despre oameni “ca noi”, oameni pe care-i cunoşteam, oameni care ne semănau (“noi” fiind o parte dintre cei ce asistau neputincioşi la evenimente). De-asta mi s-a părut de neînţeles cum, pentru unii, tragediile au devenit un fel de filtre Instagram, uşor de schimbat între ele: astăzi vreau să fiu văzut aşa, mâine altfel, iar poimâine o să-mi pun filtrul ăla cu hashtag în semnătură. Mai mult chiar, eternii suferinzi ne-au sărit în cap pe motiv că nu arborăm steagul altor ţări şi că nu participăm la nesfârşita şi neinformata discuţie despre emigranţi (pentru că fix atunci era momentul să o redeschidem, aparent). O să repet deci nişte lucruri care i-au enervat pe cei menţionaţi anterior şi care e posibil să vă enerveze şi pe voi.

(Sursa: truthfacts.com)
Aşa cum sugeram anterior, empatia are o limită de proximitate, inclusiv una geografică. În plus, empatia exagerată, chiar şi atunci când e simplă ipocrizie, nu te pune în cea mai bună postură, mai ales când vorbim despre situaţii dificile. Deşi orice pierdere de vieţi umane este tragică, tragediile nu sunt şi nu au cum să fie “egale” între ele la nivel emoţional. Ne putem preface că “iubim pe toată lumea”, dar, dacă cei afectaţi nu sunt de-ai “noştri”, nu putem înţelege cu adevărat dimensiunea tragediei. Pentru tine, ca român, parizienii sunt mai importanţi decât libanezii pentru că sunt europeni, trăiesc într-o ţară dezvoltată, îţi sunt relativ apropiaţi (geografic, istoric şi cultural) şi, în plus, se apropie de modelul ăla inexistent de “european” la care mulţi estici încă tânjesc. La asta se adaugă şi potenţialii prieteni din Franţa (români emigraţi), pe care evenimentele recente i-ar fi putut afecta. Oricât de inteligenţi şi deschişi ar fi fost cei răniţi în Liban şi Egipt şi oricât s-ar chinui raţiunea noastră să “plângă pentru umanitate”, creierul nostru ignoră “triburile” pe care nu le poate recunoaşte.
Pentru un european, Africa nu va fi niciodată Paris. În timp ce mulţi îşi plângeau prietenii (răniţi sau mai rău), iar alţii încercau pe cât posibil să ajute, din negura Internetului a apărut şi un grup dubios care ţinea discursuri despre copii bolnavi de cancer şi bătea obrazul celor care strângeau “prea multe donaţii” pentru victimele incendiului din Colectiv (există nişte comentarii infiorător de stupide pe tema asta). Problema copiiilor care suferă în spitale e reală, doar că e o tragedie continuă, care nu se poate rezolva pe loc şi cu care puţini pot relaţiona dincolo de pozele sfâşietoare de pe Facebook. Comparaţia dintre cele două probleme este inutilă. În general, oamenii îşi donează banii, timpul şi emoţiile unor cauze care-i afectează direct şi mai ales atunci când gestul lor are un impact rapid. Strângerea de donaţii pentru cauzele “mari” necesită mai mult timp şi logistică.
Din dorinţa de a părea toleranţi şi a arăta că “le pasă”, mulţi au jucat săptămâni întregi pe post de atacanţi în tabăra prostiei. Dintre ei, cel mai mult au ieşit în evidenţă tot cei care au încercat să instaureze acel sentiment de “vină primordială” în cei din jur, în “insensibili”. Sunt aceeaşi care, în timpul invaziei valurilor de emigranţi, ne spuneau că ar trebui să ne simţim vinovaţi pentru pactul Skyes-Picot (ba chiar şi pentru Cruciade, pentru care nu înţeleg încă de ce s-ar simţi cineva vinovat). Cu alte cuvinte, e vina noastră că Africa şi Estul-Mijlociu sunt aşa cum sunt şi ar trebui să “empatizăm”. Zău, e vina noastră, a românilor? Nu, nu e vina ta, ca european “de la periferie”, care trăieşte în 2015, că “în Africa e haos” de peste jumătate de deceniu, cam de când au plecat puterile coloniale de-acolo (nu zic că era mai bine cu ele, dar departe de a fi vina unor persoane individuale că o altă civilizaţie are probleme în a prinde din urmă gapul economic şi social).
Tot indivizii ăştia sunt cei care încearcă să-ţi sugereze că lipsa de acţiune înseamnă acţiune negativă. Sunt aceiaşi oameni care-ţi bagă sub nas zeci de poze cu animăluţe pe care TU nu vrei să le iei acasă. Sunt genul de oameni care susţin că “ştiu ce simt ceilalţi” şi care nu lasă celor îndureraţi spaţiu pentru a suferi. Genul care te întreabă ameninţător: dacă ţi se întâmpla ţie/unui prieten? (dar nu s-a întâmplat, nu-i asa?) Asta dacă nu te includ direct într-o comparaţie puerilă de tip “alţii n-au, iar tu arunci la gunoi”.
În plus, campionii empatiei nu înţeleg de nicio culoare că unele forme de ajutor nu ajută. De la donaţiile prost ghidate, la voluntariatele prelungite (care nu fac decât să destabilizeze piaţa locală a muncii) şi până la introducerea Internetului în zone unde sărăcia şi instabilitatea pot radicaliza uşor populaţia, tot ce fac oamenii ăştia este împachetat fie în ambalajul empatiei, fie în acel greţos “Nouă ne pasă!”. Sunt genul de oameni care se opun intervenţiei militare în ţări despre care nu ştiu nimic, dar ar fi în stare să îi bată pe cei care îi contrazic.
Într-o epocă a stângismului prost înţeles şi a egalităţii nocive şi utopice, oamenii cărora le “pasă de toată lumea” prosperă atât în mediul online, cât şi în viaţa de zi cu zi. În atare condiţii, de fiecare dată când ecranele televizoarelor, tabletelor şi laptopurilor surprind o dramă singulară sau colectivă, repetitiva şi iritanta concluzie a multor ştirişti începe să devină o mantră liniştitoare. Uneori, egoistul “insensibil” din tine abia aşteaptă să audă clişeul: “niciun român nu a fost rănit în tragedie”.
P.S: Intenţionez să dezvolt puţin şi problema Cruciadelor şi a evenimentelor din trecut pentru care ar trebui, chipurile, să ne simţim vinovaţi, dar aştept să apară ocazia potrivită.
“Pentru tine, ca român, parizienii sunt mai importanţi decât libanezii” – doar ca se poate intampla sa ai pe cineva mai apropiat in Liban decat in Franta (fix ideea de proximitate de care ziceai).
Da, dar e o exceptie, nu e ceva specific “românului clasic” (eu aveam intamplator prieteni prin Paris).
In cazul tragediei din clubul Colectiv, empatia a functionat pentru ca ni se putea intampla si noua sau unui cunoscut asa ceva, dar cu mortii din SUA chiar nu prea avem vreo legatura, mai ales ca fac parte dintr-o alta cultura.
că Dj.Bobo likes “campionii empatiei”. Preocupare, meserie netrecută în nomenclator, pasiune sau obsesie fanatică, separat sau la un loc, practicanţii sunt cam la fel de utili ca verzii de ne vor pe toţi în colibe şi halind frunze. Şi nu cred că merită atâta elaborare. Ori că iei ori că nu iei în discuţie extremele de tip “îmi pasă, nu îmi pasă”, până la urmă rădăcina e în cu totul altă parte; consumerismul şi bancherii ne tot propun o lume frumoasă , tot mai perfectă. Că le face bine la afacere şi portofelul personal Şi cam asta fac şi părinţii care-şi cresc copii în spiritul acelui “poţi fi orice vrei dacă munceşti şi înveţi suficient, dacă îţi doreşti victoria mai mult decât adversarii”. Plus căcaturile cu “ne-am născut egali”, “fiecare are o şansă”, “a wonderful world”…. Şi-apoi, din timp în timp, ne tot păleşte câte una-alta. Şi vedem că nu-i totul chiar rotund. Că sunt probleme, că se moare, că se suferă. Şi ? Continuăm să ne dorim …victoria. Şi pentru că nimeni nu ne-a repetat suficient că lumea nu-i câtuşi de puţin perfectă iar viaţa pe Terra un paradis continuu, că nu-i nici simplu şi nici paradisiac să trăieşti… Read more »
Romania Inedit: Putem totusi empatiza cu ei, chiar daca nu la acelasi nivel (mereu cand se intampla ceva in SUA se redeschide si vechea discutie despre arme etc), dar despre Republica Central Africana nu stim nimic (am vazut insa oameni cu steagul ei la avatar).
White-Wolf: Sau am putea sa ne pastram empatia pentru evenimentele si oamenii care chiar o merita 🙂
1.La primul comentariu lipseşte un “Cred că”. Habar nu am cum a ieşit aşa 😛
2. Nu (mai) păstrez nimic. O dau dreacu’ toată-toată ! 🙂
Până mai avem oameni în canale, boscheţi şi pe bănci (la noi sau la Americi, tot aia-i) şi diverşi milogi prin intersecţii, până mai trecem pe lângă ei zi de zi sau ne aducem aminte de canceroşi, leucemici şi alţi “spitalizaţi cronici” ori “copii instituţionalizaţi” doar când se întâmplă câte o chestie gen “colectiv”, o dau naibii de empatie.
Că armele se produc legal şi se vând tot legal; e normal să mai iasă câte un pac-pac. Pe continentul “mama omenirii” tot legal şi interesat se moare de foame iar incendii există de când s-a scris “fetiţa cu chibriturile”.Sau chiar dinainte 🙂
Când văd “tragedia” pe bandă galbenă, din aia şocantă, mut pe Descopery sau Comedy Central.
O încercat şi Michael Jackson să “save the world”. Şi nici lui nu i-a ieşit 😀
White-Wolf: Milogi prin intersectii o sa tot avem, pentru ca acolo tocmai empatia e problema.
Eu totusi pot dezvolta empatie si vizual daca ma uit la o imagine umana. Desi desigur si prin ochiul empatic al fotografului sau pictorului sau chiar al unui autor talentat care imi poate facilita formarea unor imagini. De ex, eu am mare empatie chiar fata de prof MC Rostogan, chiar daca e doar personaj, nu om, insa meritul e al dl IL Caragiale. Nu cred ca empatia e doar de proximitate , nici macar legata de o cultura similara. De ex ce cultura similara sa am eu cu Micuta Sirena sau chiar cu Ludovic 15, si tot resimt un grad de empatie fata de ei…pot sa zic si cum am dezvoltat mai multa empatie fata de Ludovic 15, cand am vazut manualul lui scolar de stiinte sociale…zau, m-am gandit ce s-o fi chinuit sa studieze atatea lectii obligatorii numai din obligatia ca urma sa fie rege, dar daca nu vedeam manualul, chiar daca nu era cel original poate, ci o retiparire…dar tot m-am gandit, aoleu, saracul !
P.S. am empatie si fata de pres Iohannis, ca e si el om, plus sincer nu cred ca se astepta sa devina presedinte, nici nu cred ca fusese la fel de bine pregatit pt asta, nu a avut nici timp sa primeasca supervizie adecvata, dar totusi se vede ca s-a straduit, si asa nu mi-a venit sa rad prea tare atunci cand ziceau toti in ziare ca e cam abulic si apatic…de pres Obama ce sa mai zic, se vede cat a slabit si se consuma totusi…
Ma rog, eu am o tendinta de a dezvolta empatie exagerata, asa fata de vasta majoritate a oamenilor cu care interactionez sau chiar daca ma uit mai atent la o poza sau un tablou, dar incerc sa imi restrang cercul de atentie, ca stiu ca nu le foloseste chiar la toti daca sunt eu un om in plus empatic fata de ei, plus nici pe mine nu ma pasioneaza in mod special sa imi petrec toata ziua scaldat in sentiment de empatie, imi place sa resimt si alte stari, asa mai variate, inclusiv chiar si indiferenta…deci imi modelez si eu un pic activitatea, de ex nu stau sa ma uit mereu la suferinzi, uneori imi place ff mult sa ma uit la oameni super-sanatosi si carora le merge ff bine, si asa pot sa redevin indiferent sau chiar asa sa motai, chiar daca nu am nici o treaba nici cu ei. Mai greu e cu oamenii pe care-i observ asa in campul muncii, eu cum vad chiar si cu coada ochiului pe cineva ca munceste, zau, poate sa fie si cineva mai nepopular, (desigur nu pramatie criminala), dar de ex M Geoana sau dl Tariceanu, zic la intamplare, pres Hollande,… Read more »
Mi-a intrat paragraful 3 la moderat.
Insa doream sa clarific ca nu echivalez empatia cu mila sau compasiunea, ci am citit ca are si o componenta de identificare. De ex revenind la exemplul pres Obama…si eu slabisem asa si ma consumam la fel ca si el cand luasem primul meu job corporatist, de exemplu ! De acolo am dezvoltat si acea empatie, desi desigur in mare parte proiectata, ca doar jobul lui e totusi mai altul decat al meu, plus el e in SUA si eu in UE.
L-am scos din moderare, mai ales daca beneficiezi de astfel de resurse de empatie 🙂
Insa daca e vorba de a ma gandi la copiii din Africa, in primul rand daca e o caz clar asa de tragedie, Doamne fereste, eu nu ma gandesc empatic in primul rand, ci intru in panica si furie. Mai e un substrat aicea, ca pt mine asa per general, copiii sunt ca niste extraterestri, adica desi stiu vag ca am fost si eu copil, totusi imi e ff greu daca nu chiar aproape imposibil sa ma identific cu un copil, insa stiu ca resimt o dorinta ff mare ca toti copiii lumii sa fie veseli, si ocrotiti, si sa nu fie tristi sau speriati, sa fie E.T., dar un E.T. (sau milioane de E.T.) cu sansa de a avea un drum sau un sprijin catre casa lor, casa asa la figurat, ca steaua lui E.T. si nu suport sa vad un copil ingrijorat sau trist, nici in poza, daramite sa fie asa pe aproape, dar nu e empatie, e asa ingrijorare si panica plus suparare si chiar furie pot resimti daca simt eu ca sufera un copil. Ma rog, eu nu imi petrec timpul intre copii, nici nu prea ma uit asa in mod special sa verific soarta copiilor… Read more »
Deci in concluzie, eu pot resimti mai us or empatie fata de pres Iohannis, fata de tine, fata de dl MC Rostogan, si pres Obama, adica asa oameni adulti proletari comuni, proveniti din medii relativ pasnice burgheze mai mult sau mai putin provinciale, insa imediat ma voi supara pe toti (mai putin pe dl MC Rostogan, ca totusi e personaj literar, nu om, se vede din prima), in caz ca aud sau vad ca plange E.T. !
P.S. am resimtit iar azi dimineata empatie fata de pres Obama ca am citit ca fumeaza pe ascuns ! Zau, de cand cu campania asta electorala resimt multa empatie pt cam multi politicieni ! Sper sa incep sa resimt empatie si pt alte grupe de munca. De ex, abia astept Oscar sa resimt empatie si pt artisti ! Plus de cand m-am uitat la meciurile de handbal feminin din finalele CM, am resimtit ff multa empatie si pt jucatoarele profesioniste de handbal, si mi se intampla adesea sa resimt ff multa empatie si pt fotbalisti ! Si nici macar nu glumesc, ma ma uit asa cum alearga si ma gandesc cum alerg si eu uneori, desi fara minge, plus fara un scop anume, dar tot mai alerg si eu din cand in cand !
Fata de tine ca blogger nu prea mai pot dezvolta asa de usor empatie ca eu m-am lasat de scris articole pe blog si nu ma mai pot identifica asa usor cu tine, insa ppot resimti, si chiar si de fapt resimt in aceasta clipa compasiune fata de tine ca blogger, care te chinui sa scrii and un articol totusi interesant, insa ai parte de un cititor si comentator ca mine !
Rudolph: Excelent ultimul comentariu, dar nu, chiar nu trebuie sa compatimesti pe nimeni pentru ca citeste comentarii lungi (apreciez si citesc tot ce se raspunde pe-aici, apropo :P).
Altfel, nu prea inteleg cine-i Rostogan? Personajul lui Caragiale sau vreun comentator care-i foloseste numele? La inceput inclinam spre prima varianta, dar acum nu mai sunt atat de sigur.
@Rudolph: Ca o clarificare – copilul ala mort pe plaja n-are nimic de-a face cu guvernul canadian. Nu ca-l apar, si-asa acum e un guvern de liberali de stinga, dar doar asa, ca sa ‘set the record straight’. S-a spus initial ca ala a avut aplicatie de refugiat etc. Fals. Fra’su a avut, plus a fost incompleta.
Sincer, avand in vedere cate mi-am auzit de-a lungul anilor pe strada din cauza tricourilor, ca m-am ales cu aripa rupta in 2008, ca un prieten a fost batut in drum spre faculta pentru ca avea parul lung… as fi crezut mai degraba ca reactia de “roman clasic” in cazul Colectiv o sa fie una de “da-i dracului, is doar niste rockeri”. Nu ca n-as fi auzit si minuni de gen. Dar m-a mirat ca n-au fost majoritare.
Unrelated… have a drink! It’s Lemmy’s 70th birthday!
Reactia generala a fost cat se poate de umana si de naturala in cazul Colectiv. Voci de imbecili au fost, dar putine din Bucuresti si putine ridicate dintre oamenii care chiar conteaza.
P.S: Lemmy, aceasta minune a stiintei 🙂
Internetul geme de oameni care au opinii despre orice,ceea ce nu e rau, dar majoritatea isi asociaza opiniile cu o agresivitate iesita din comun, plus tin mortis sa-si impuna ideile lor. Multi ani am incercat sa dezbat cu astfel de oameni si sa discut, dar mi-am dat seama eventual ca este in van, astfel de oameni nu vad mai departe de parerile lor si nici nu accepta alte idei. Eu personal am inceput sa evit tot mai des discutii in contradictoriu cu astfel de oameni, ca doar ma enervez si outcome-ul este acelasi, eu ma enervez si ei nu inteleg nimic, o tin pe a lor. Cu ocazia asta am invatat si sa apreciez mai mult oamenii cu care pot discuta in contradictoriu in mod elegant si sa invatam reciproc unul de la celalalt. Nimeni nu detine adevarul absolut, si daca mai multi ar intelege asta, probabil am fi mai deschisi la discutii si n-am mai sta tot mai restransi, manifestandu-ne doar in spatiul virtual, unde ne simtim de neatins. P.S. Nu am twitter, dar am vazut in dreapta la tine ca nu prea ti-a placut ultimul sezon SP, why is that? Mie mi s-a parut foarte bun. Intr-adevar, nu… Read more »
Argumentarea online e alt subiect sensibil si am incercat sa-l mai ating (dar fara un succes fenomenal, pentru simplul motiv ca cei care ma citeau stiau despre ce vorbesc, iar cei despre care vorbeam, nu-si luau pauze sa ii si citeasca pe cei pe care-i injurau).
P.S: South Park era un “trendsetter” in ceea ce priveste critica sociala, iar sezonul asta a abordat genul de teme (gentrificarea, Yelp) care se discutau si ironizau online prin 2013, fara a le face sa para prea amuzante sau a le intelege prea clar. Da, e drept ca sezonul a fost cumva o intoarcere la “origini”, dar pentru oamenii care au fost inconjurati de fenomenele astea (si de hipsterii “luptatori” care le propagau), reactia generala a fost un “meh…”.
Family Guy nu a incercat niciodata sa fie mai mult, dar in ultimul sezon a cam reusit sa-si depaseasca sirul de episoade plictisitoare, pastrand o coerenta (cat de cat) a episoadelor si abordand teme ceva mai actuale decat cele din South Park 🙂
La mine reacția în fața tragediilor provocate e imediată și sinceră dar n-are nicio legătură cu empatia – e un val de furie/indignare/greață față de cât idioți pot fi oamenii într-o perioadă care ar putea fi atât de luminoasă și lipsită de conflict…
Ce-i drept nu mă apuc să-mi pun etichete/statusuri/poze despre asta și nici să-i trag pe alții de urechi că nu disprețuiesc omenirea. Dar poate c-ar fi o metodă bună să țin sfinții empatici departe :)))
Hei, uitasem ca ai si blog personal!
SP a avut si alte teme care mie personal mi-au placut, de exemplu partea cu PC din tot sezonul, si partea “everybody has a gun” din ultimul episod a fost cireasa de pe tort. Daca il iei per total, ca sezon, e putin sub precedentele, dar totodata a fost si diferit, a incercat sa spuna o poveste, si tinand cont de temele pe care le-a abordat si cum e in general SP, palaria jos ca le-a iesit bine. Cred ca partea mea preferata asta a fost : https://www.youtube.com/watch?v=fv2ZMN3T18E Revenind si la post, ca sa nu fiu complet off-topic, eu am inteles ca vorbesti pe larg despre oamenii din online care incearca acest “shaming”. Daca cumva cunosti oameni care fac asta si in persoana, that’s really bad. Eu sunt de parere ca in majoritatea cazurilor, cei care apeleaza la astfel de practici in online, face to face nu mai indraznesc asa ceva. Sunt si exceptii, e clar, am intalnit si eu cateva de-a lungul vietii, dar cei mai multi sunt razboi galactici pe internet. Niciodata n-o sa-l uit pe tipul care a venit la o intrunire mai mare de oameni, am stat cot la cot cu el, am baut, am vorbit,… Read more »
Pai si precedentul a pastrat continuitatea intre episoade, dar mi s-a parut ceva mai reusit decat actualul. Cat despre Family Guy, aleatoriu sau nu, serialul face glume despre ultimul album “Mumford & Sons”, pe cand South Park vorbeste despre vegani si hipsteri. Dar da, poate n-a fost atat de rau sezonul din South Park 🙂
In viata reala e mai greu sa promovezi genul asta de atitudini, mai ales cand oamenii incearca sa-si pastreze totusi o integritate. Online, apare protectia anonimatului si e mai usor pentru psihoze sa iasa la suprafata. Apropo de exemplul tau, cineva imi spunea despre un individ similar care venise ca invitat la o conferinta si a si multumit public tuturor printr-un mic discurs, ca ulterior sa scrie pe blog ca totul a fost o mizerie.
Foarte fain articolul, felicitari. Explica si ilustreaza frumos limitele empatiei in lumea fizica (materiala) si lipsita de Dumnezeu (credinta). In cadrul de gandire stiintific, la care in mod evident te raportezi si tu, mai ales atunci cand incerci sa descrii realitatea din jurul tau, empatia joaca cel mult un rol secundar. Empatia bruiaza si chiar slabeste gandirea rationala, bazata pe logica matematica si perceptie fizica. De aceea este privita de catre cei mai multi oameni, ca o slabiciune. In lumea moderna, empatia este un sentiment frumos, inaltator, dar consumabil (trecator). Nu este surprinzator ca fericirea personala este strans legata de putere si bani, empatia fiind subordonata si conditionata de aceste valori, ceea ce duce in mod inevitabil la contradictii rationale, percepute de unii dintre noi ca ipocrizie. Fact este ca empatia in lumea moderna are o cauzalitate, fiind dependenta de interactiune. Acesta este principalul motiv pentru care este legata de proximitate geografica, culturala etc… Daca privim empatia din perspectiva religioasa insa, se schimba lucrurile radical. Pentru crestini sau buddhisti de exemplu, iubirea reprezinta Adevarul suprem, in jurul caruia isi construiesc existenta (realitatea). Iubirea in cadrul de gandire religios, este esenta lumii (fiintei), nu are inceput, nici sfarsit, nu are timp,… Read more »
Hary: Multumesc. Apropo de prima parte a comentariului tau, ar merita sa analizam din perspectiva asta si succesul unor personalitati precum Elon Musk, un om care vede in general lumea ca pe o “aglomeratie de computere”.
[…] ușa noastră. Tragediile pot exista independent, dar proximitatea e unul din principalii factori de influență ai emoțiilor. Cu alte cuvinte, dacă e lângă noi, ne doare mai […]