Maimute si extraterestri in Vestul Salbatic

La asa titlu, fie au bagat psihidelice la supermarket, fie urmeaza un nou articol despre filme…

Daca prima varianta era corecta, erati de multa vreme la coada la Carrefour. Din pacate, o sa alerg iar in cerc ca un fotbalist de Liga a II-a, prefacandu-ma ca exista oameni in tribune care aplauda. O sa scriu deci despre filme, iar voi va veti preface ca va intereseaza. Pregatiti-va deci pentru un meci fara miza sau spectacol, dar cu ambitie si  multe coji de seminte.

Dawn of the Planet of the Apes (2014)

Despre filmul asta am auzit ba ca e genial, ba ca e supraevaluat si plin de efecte exagerate. As indrazni sa ma plasez la mijloc, desi statisticile imi spun ca nu e tocmai o pozitie buna. Daca primul prequel din 2011, cel cu James Franco, mi s-a parut acceptabil, Dawn of the Planet of the Apes inclina puternic spre “bun”. De ce? Tocmai pentru ca au renuntat la droaia de actori din roluri secundare si i-au inlocuit cu… maimute generate digital.

Sigur, ai un Jason Clarke simpatic si un Gary Oldman bun, dar niciunul dintre ei nu apare in film cat apare Caesar, maimuta inteligenta, a carei mimica faciala se datoreaza talentatului Andy Serkis. In ciuda unor efecte speciale exagerate, Dawn of the Planet of the Apes are o atmosfera apasatoare, intretinuta si de faptul ca majoritatea „actorilor” comunica prin mimica si gesturi, nu prin cuvinte. Regizorul Matt Reeves (Cloverfield, Let Me In) este astfel fortat sa creeze dinamism prin miscari circulare de camera si o pleiada de efecte vizuale si sonore. Prin asta si prin ocazionala maimuta cu mitraliera…pe cal.

Povestea se petrece la opt ani dupa ce virusul care a adus cu el „eliberarea” maimutelor conduse de Cesar a reusit sa decimeze societatea umana. Acum, o colonie de oameni care au supravietuit dezastrului incearca sa reactiveze o hidrocentrala ce le-ar putea garanta viitorul. Evident, maimutele si oamenii intra in contact, iar restul filmului oscileaza intre opiniile conflictuale din grupul de oameni si ciudata drama din societatea maimutelor. Chiar daca povestea nu e mare lucru, recunosc ca am apreciat filmul. Este „entertaining”, cum ar zice criticii americani. Ce nu am apreciat insa, si aici o sa sun ca o feminista de duminica, este personajul lui Keri Russell, un personaj feminin sec si stereotip. Nu stiu care dintre cei trei scenaristi i-a scris replicile, dar in mod clar respectivul (sau respectiva?) n-a vorbit cu prea multe femei sau…femele. In concluzie, ilmul merita vazut la cinematograf, cat timp aveti asteptarile corect setate.

Edge of Tomorrow (2014)

Tom Cruise pare sa vaneze in ultima vreme roluri in filmele S.F. N-as zice ca-i sta rau, dar inca imi e greu sa-l iau in serios cand face pe durul. Edge of Tomorrow este povestea unui ofiter de birou, locotenentul Bill Cage, fortat sa ia parte la o contraofensiva de amploare impotriva fortelor extraterestre care au atacat Pamantul. Ranit in lupta si pus in contact cu inteligenta extraterestra din spatele invaziei, eroul nostru ajunge sa traiasca la nesfarsit ziua asediului, printr-un mecanism pe care filmul il mentioneaza, dar nu-l explica. Cu ajutorul unei femei soldat, interpretata interesant de Emily Blunt, Tom Cruise arunca in aer si distruge totul timp de aproape doua ore, intr-un 3D cand foarte bine realizat, cand enervant (mai ales in scenele de dialog).

Cu alte cuvinte, Edge of Tomorrow este o combinatie de Groundhog Day si Independence Day. Daca cele doua personaje principale au chimie si daca la nivel de tensiune filmul sta chiar bine, povestea scartaie din toate incheieturile, iar finalul se apropie de ceea ce ar fi putut gandi un pusti de 14 ani. Daca va plac filmele despre „repetitii”, Source Code este o recomandare mai buna. De fapt, si Groundhog Day e o recomandare mai buna, doar ca acolo sunt mai putine explozii si mai mult Bill Murray.

22 Jump Street (2014)

O continuare generica pentru filmul din 2012, film cu un numar mai putin in titlu. In 22 Jump Street, politistii intrepretati de Channing Tatum si Jonah Hill ajung din nou sub acoperire intr-un mediu „potrivnic”, de data asta intr-o facultate. Ice Cube isi reia rolul din filmul precedent (Capitanul Disckon…subtil, nu?) si la fel o fac si umorul de situatie si glumitele de tip American Pie.  Similar primului film, mi s-a parut ca unele momente sunt putin cam violente pentru genul abordat, dar, per total, 22 Jump Street este genul de comedie pe care o poti vedea linistit intr-o duminica ploioasa. Motivul pentru care nu sunt mai dur cu filmul asta este ca Hill si Tatum sunt doi actori peste medie, desi scenariul nu le permite sa-si puna mai mult talentul in valoare. Altfel, glumele de dupa generic legate de ideea de „sequel” mi s-au parut multe mai bune decat majoritatea gagurilor din film.

A Million Ways to Die in The West (2014)

Recunosc, imi place Seth MacFarlane si imi plac majoritatea productiilor lui, dar numai daca e vorba despre animatii. De la Johnny Bravo (unde a lucrat ca scenarist) la Family Guy si American Dad, e usor sa vezi cand Seth a pus mana pe ceva. Cand vine insa vorba despre productii pentru televiziune sau cinema, nu mi se pare ca umorul improvizat al lui MacFarlane merita adaptat. Nu m-am dat in vant dupa Ted, iar Dads nu m-a prins deloc. In apararea lui, Cosmos: A Space Odyssey il listeaza pe Seth printre producatori, dar emisiunea e atipica pentru productiile americanului.

Sa revenim insa la titlul de fata, o comedie despre viata in Vestul Salbatic. Tradusa in romana ca „Urma scapa turma”, A Million Ways to Die in the West se vrea o parodie western in stilul clasicului Blazing Saddles. Spre deosebire de filmul lui Mel Brooks, lui a A Million Ways ii lipseste ceva important: umorul. Glumele sunt trase de par, scabroase sau pur si simplu banale. Nu pot totusi nega ca filmul are cateva momente interesante, de tip Family Guy, si o distributie senzationala care-i include pe Charlize Theron, Neil Patrick Harris, Sarah Silverman si…Liam Neeson, care joaca de parca tocmai a coborat din ring.

Din pacate nimic nu poate salva un film in care regizorul Seth McFarlane a scris toate glumele pentru personajul principal… interpretat de Seth McFarlane. Printre zecile de strambaturi din nas si cele cateva zambete, am apreciat si referintele la Back To The Future si la Django Unchained care-i aduc pentru scurta vreme pe ecran pe Christopher Lloyd si Jamie Foxx.

Open Grave (2014)

Asa cum spuneam intr-o recenzie anterioara, Sharlto Copley (District 9, Maleficent, Elysium) risca sa fie permanent distribuit fie in roluri de disperat, fie de nebun debusolat. In cazul de fata, Copley este un amnezic disperat, perceput de restul personajelor drept nebun debusolat. Trezit intr-o groapa de cadavre, personajul principal incearca sa-si aminteasca ce i-au scris medicii in certificatul de nastere si ce a provocat boala responsabila pentru cadavrele din jur.  Cu ultima chestiune este ajutat de o gasca de alti eroi amnezici, gasca ce include o asiatica muta si o clona a lui Sean Beam (Thomas Kretschmann). Un film mai mult decat decent, dar cu un rating mic pe agregatoarele de recenzii. Recomand din nou, ca si data trecuta, sa ignorati complet Rotten Tomatoes.

R.I.P.D. (2014)

Un film cu un scenariu delirant si efecte vizuale mediocre despre o gasca de politisti din lumea de dincolo care rezolva cazuri ce implica, ati ghicit, spirite! Povestea se precipita mult prea repede, iar actiunile personajelor merg din cliseu in cliseu. Ce nu inteleg la filmul asta, ca si la A Million Ways to Die in the West, este de ce au acceptat actori peste medie sa apara in el. Astfel, Jeff Bridges (aici in rolul unui cowboy uitat de timp), Ryan Reynolds (politistul din rolul principal) si Kevin Bacon (tipul cel rau) par ca se intrec in a-si interpreta cat mai sec si mai lipsit de chef personajele.

Repo Men (2010)

Repo Men este alt film pe care criticii l-au demolat, dar pe care eu il voi recomanda cu incapatanare. Avandu-i in distributie pe Jude Law, Forest Whitaker, Liv Schreiber, Alice Braga (care joaca excelent) si Carice van Houten, Repo Men se bazeaza pe o nuvela S.F a lui Eric Garcia. Filmul aduce in discutie o problema destul de actuala (transplanturile de organe) si o face intr-un mod inteligent, dar putin prea violent.

In viitor, organe artificiale extrem de performante (denumite deloc subtil „artifogs”) ajung sa inlocuiasca complet organele naturale folosite in transplanturi. Problema? „Artifogs” sunt extrem de scumpe, comercializarea lor se face de catre o singura coroporatie (Uniunea), iar creditele pentru ele ii aduc deseori pe cei vizati la faliment. Ce se intampla cand nu-ti mai poti plati urechea, rinichiul sau inima artificiala? Ei bine, niste baieti „bine antrenati” de la divizia de recuperari a corporatiei mentionate vin si recupereaza „in mod uman” organele. Cu alte cuvinte, te sedeaza si iti smulg la propriu inima din piept! Personajul principal, Remy (Jude Law), afla pe pielea lui ce inseamna sa ramai dator Uniunii cand un accident il face dependent de un organ artificial.

Unul dintre motivele pentru care criticilor nu le-a placut filmul este fix motivul pentru care-l recomand: finalul brutal si atipic, perfect pentru un film tensionat si claustrofob.

Below (2002)

Un horror atmosferic din 2002, despre niste baieti prinsi intr-un submarin american, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Bine scris si cu o atmosfera excelenta, Below ni-l aduce intr-un rol secundar si pe talentatul Zach Galifianakis (tot in rol de ciudat), inainte sa devina „grasul ala simpatic din Hangover” pentru prea multi spectatori. Desi aduce mai mult a film pentru TV, dati-i cu incredere o sansa.

Phantoms (1998)

Apropo de filme sortite sa ajunga pe micul ecran, voiam de ceva vreme sa vad Phantoms. Un film devenit celebru datorita ideilor, nu a executiilor, Phantoms ii aduce in acelasi oras parasit pe Ben Afleck, Liv Schreiber, Rose McGowan si Peter O’Toole. Scenariul este bazat pe o carte a lui Dean Koontz (al carui stil aduce cu cel al lui Stephen King). Phantoms este un horror cu o atmosfera decenta si cu un inamic cel putin interesant (spoiler: o creatura antica, similara unei amibe multicelulare). Phantoms este de asemenea un film destul de prost pus in scena. Cadrele rapide si sincopate concureaza cu scenariul care ne aduce o aglomeratie de „revelatii” pe metru patrat. Per total, un film mediocru, cu momente bune… dar prost plasate.

P.S: Altfel, daca vreti sa vedeti si alte maimute (dintre care una mai scrie si pe-aici), puteti arunca un ochi si pe clipul asta. Da, stiu ca nu e tocmai o nestemata a mediului online, dar conceptul este inca in lucru.

9 Comments

  • Chiar am revazut recent Rise of the Planet of the Apes. Acum ca mi-ai amintit, poate o sa ma uit si la Dawn of…
    Daca-l vad, revin cu pareri 🙂

  • Acum ruleaza pe “iesire” din cinematograf, deci il poti prinde si cu un bilet ceva mai ieftin 🙂

  • Eu n-am vazut niciun film din astea pe care le enumerasi, dar ma bucur ca mai arunci cate o recenzie sa stim si noi ce impresii produc privitorilor superproductiile astea.

  • Mai e timp, desi putine merita efortul de a le vedea la cinematograf 🙂

  • Ah, si mie mi-a placut Repo Men. L-am vazut chiar de 2 ori, nu planificat doar asa dintr-o intamplare, si mi-a placut de ambele dati la fel de mult.

  • Criticii aparent nu l-au apreciat.

  • Constat ca avem oarece gusturi comune la dezgropat diamante din troaca criticilor. Open grave e mai mult decat decent tinand cont de cate clisee a reusit sa evite mergând pe un teren prea des minat.
    Repo men, iarasi merita mult mai multe laude pentru ca nu s-a băsit la final in siroposul happy end american. Dar mai este valoros si la nivel de violenta frumos exagerata.
    Maimutele…hum. De la ala din 2011, mi-am redeschis apetitul pentru revederea celor vechi. Si da, m-am simtit batran, ca mi-au placut.

  • critici* ?

  • Mucegai: Nu pot decat sa salut initiativele de gen. E de lupta cu multe valuri de baieti si fete care dau cu usurinta 3/10 pentru ca “asa au zis aia la deschidere”.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.