Ireconciliabil

In ultima vreme, cad din ce in ce mai des prada tentatiei de a-mi incepe articolele cu mici clisee…

In cazul de fata, o sa va adorm cu o intrebare: Va mai aduceti aminte? Va mai aduceti aminte de marile certuri din copilarie? Nuuu? Nici eu, pentru ca durau 10 minute si se terminau in general cu doi „prieteni” batand din nou mingea impreuna sau mergand la magazinul din colt pentru a-si umple burtile cu nuga si bomboane. Copilaria timpurie ne oferea un ecosistem cu adevarat unic. Unul al carui mecanism de rezolvare a conflictelor putea oricand sa dea lectii Consiliului de Securitate al ONU.

Lucrurile erau foarte simple. Tu iti apelai cel mai bun prieten cu elegantul „pitic handicapat”, iar el iti raspundea suav prin „tigan coclit”. Simplu! Fetele de la blocul de vizavi sareau coarda pe terenul de fotbal? Pentru a le convinge sa iti acorde putin timp, era suficient sa arunci cu nisip si sa le numesti „proaste imputite”. Ele la randul lor te scuipau si iti semnalau discret namolul proaspat adunat pe haine prin delicata expresie „cersetor jegos”. Minunea se intampla cand, 10 minute si doua strangeri de mana mai tarziu, erati din nou cei mai buni prieteni (sau, in cazul fetelor, obtineai un mult ravnit armistitiu). Era suficient sa vrei sa “faceti pace”.

Sa facem acum un exercitiu similar. Sa ne gandim la oamenii pe care-i evitam pentru ca „s-au uitat urat”, la amicii pe care-i uitam pentru ca „n-au venit la evenimentul ala” si la scandalurile pe care un apelativ spus la nervi le poate genera. Desigur, o sa-mi spuneti ca problema sta in faptul ca naivitatea copilariei e de mult in urma. Suntem adulti si suntem „responsabili” pentru ceea ce spunem! Aparent. Asta e motivul pentru care nimic din ce lansam in prezentari, integram in discursul zilnic sau aruncam in vant nu mai e considerat accidental sau nevinovat. Nu, tot ce spunem are un „scop” si consecinte pe termen lung. De-asta apar si diferentele „ireconciliabile”.

Sunt oare dificultatile vietii adulte atat de greu de surmontat, incat orice cuvant si orice gest sa se transforme instant in arma? Greu de spus. Si totusi, ce facea copilaria atat de eficienta in aplanarea micilor razboaie ? De ce bataliile tineau o zi si nu cinci ani? Unii ar spune ca motivul sta in inocenta celor mici si in incapacitatea lor de a descifra sensul propriilor aluzii (si, implicit, ale aluziilor altora). Altii spun ca ar fi vorba de lipsa de empatie copiilor si de tratarea relatiilor interpersonale cu aceeasi atentie cu care iti speli ratustele de cauciuc. Eu cred insa ca la mijloc exista o explicatie mai complexa decat „copiii sunt prosti, adultii sunt destepti”.

Cand esti copil, n-ai prea multe lucruri care sa-ti defineasca lumea. Pe langa camera si jucariile tale, prietenii si spatiile cunoscute sunt printre putinele repere la care te poti intoarce. Motivul pentru care cauti sa te impaci imediat dupa o cearta si pentru care renuntarea la „colegii de joaca” pare de neconceput tine de coerenta propriului univers. Nu vrei sa-ti reordonezi valorile pentru orgoliul propriu, pentru o jucarie stricata sau pentru o injuratura care nici macar nu stii ce inseamna. E un compromis minor si natural. Cand esti copil, n-ai renunta la lumea ta pentru… nimic in lume.

Acum, de ce ce n-ai putea aplica principiile astea ca adult? Daca excluzi oamenii care chiar iti vor raul (si o demonstreaza prin actiuni repetate), cam poti. Depinde cat de importanta este lumea pe care vrei sa o salvezi. Sefi de stat cu ambitii monumentale, cupluri la inceput de drum, echipe in plina ascensiune si mii de proiecte cu potential. Aparent totul poate cadea prada diferentelor „ireconciliabile”. Desi protejarea “status quo”-ului a dat glas multor tirani, mi-ar placea sa ne punem mai des intrebarea daca un conflict e singura solutie. Mi-ar placea sa analizam mai serios posibilitatea negocierii.

Probabil ca articolul asta suna ca o lamentare de fotbalist: sa fie bine, ca sa nu fie rau! De altfel, nici n-am intentionat sa-l duc mai departe de taramul metaforei. Totusi, de ce sa te chinui sa construiesti o lume, daca ai de gand sa-i arzi campurile si sa-i otravesti fantanile la primul semn de pericol?

P.S: Ca tot veni vorba de copilarie, voi jucati prinselea pe „boli incurabile”? Nu de alta, dar pustii anilor 90’ sigur ar fi inventat un prinselea „cu Ebola” pana acum.

23 Comments

  • Pai cand suntem mici nu prea avem personalitatea accentuata iar “certurile” sunt doar niste modalitati simple de a obtine atentie.

  • cand eram mici, lucrurile nu aveau miza. orice ai fi facut, cam tot aia erai.

  • a-ti pastra abilitatea de a ierta si a-ti reseta asteptarile permanent este probabil cel mai eficient mod de a-ti amana transformarea in “bitter old man” 🙂

  • Romania Ineditg: Zici? Mie mi se pare ca, mic fiind, o cearta iti afecteaza mai serios univerusl.

    Sapte: Aveau miza pentru noi. N-aveau pentru adulti.

    Zamoca: Exact!

  • Eu cred ca mai e un factor, alaturi de ceilalti mentionati, nu intervenise inca o competitie sexuala si pe proprietate atat de mare cum apare totusi la adultul tanar.

  • Plus, asa cum incercau sa zica si altii, insa ceva mai vag, inca se accepta oarecum ideile, (desi cu destule nuante si fara a fi batute in lemn), ca un copil sub 11 ani gandeste operational punctual plus prezent, si nu are capacitate de abstractizare si generalizare prea mare dincolo de eu, iar un copil sub 16 ani nu are dezvoltata inca pe deplin capacitatea narativa care i-ar permite sa isi formuleze o istorie individuala (si chiar si nationala) asa de coerenta, careia sa-i mai aplice si puterile lui de generalizare si de abstractizare si sa-si mai si creeze un partid ideologic matur
    personal re planuri cincinale de fezabilitate re competitia mai sus mentionata, (care e si aia in crestere avantat complexa in
    perioada adolescentei mijlocii), plus mai nou, nici IQul nu mai e asa de stabil cum se crezuse timp de 100 de ani, ci pare a avea probabilitatea reala se modifica si el pe perioada adolescentei, fie in plus, fie in minus, nu cu ff mult, insa statistic semnificativ. A nu se generaliza la natiuni intregi aflate in perioade de tranzitie postrevolutionare sau de nation-building. In legatura cu asta pana si intelectualii (jurnalisti culturali cu functie de popularizare) germani par a fi nesiguri, cf Der Spiegel.

  • Na, cum am scris cuvintele controversiale IQ plus intelectuali germani plus un neologism in engleza…gata si Akismetul, o fi crezut cine stie ce de m-a bagat la moderat !

  • P.S. Cf mine personal, eu mi-am permis sa generalizez de mult acordand Romaniei varsta de 14 ani (avusese 13 si ceva, dar a mai crescut, si desi nu o fi chiar 14 deplin impliniti, cred ca se apropie), plus SUA sau Danemarca pe undeva pe la16. (Am o lista
    cu varste si pt alte tari, daca e cineva
    interesat. Rusia are pe undeva intre 8 si 12, insa sufera de sindrom din ala rar numit progerie, in care un copil chiar imbatraneste rapid, a fost si un film cu Robin Williams despre asta…plus am vazut si un film horror pe invers in care o persoana horror avea 65 de ani dar arata de 12 si incepuse sa-i casapeasca pe aia care o adoptasera dintr-un orfelinat rusesc)

  • Rusia a imbatranit intr-adevar prematur, mai ales ca a sarit cateva etape de dezvoltare (de organizare, mai precis) 🙂

    Altfel, revenind la articol, nu cred ca e vorba numai de factori care tin de dezvoltarea biologica. Tind sa cred insa ca intervine si acel efect secundar al educatiei, cel care ne aplatizeaza pornirile naturale (porniri care merg mai degraba spre evitarea conflictelor cu membrii aceleiasi specii).

  • Eu nu stiu daca e cazul sa ne speriem asa de tare de cartea Leaderul mustelor de dl William Golding incat sa tragem concluzii pertinente realitatii din ea, desi, ma rog, e ocarte interesanta plus eu dupa ce am citit-o am devenit si mai prudent si advers la risc decat eram deja, adica am ramas cu sechele, si cred ca ele m-au indemnat sa privesc totul asa mai ingust, dintr-o perspectiva neurobiologizanta, mai ales ca inca gandeam concret si nu stiam sa generalizez, etc. Zau, aia e o carte cu copii dar nu e pt copii, nici macar pt adolescenti. Uite asa, din cauza lui Krossfire, ajunge omul sa recomande cenzura.

    Adica, zau, cand ai zis de educatie, am fost de acord cu tine, insa uite ce a continut educatia mea de m-a facut si ingust la minte si mai “paranoic” decat as fi putut sa fiu altfel. Noroc ca in ultimii ani cativa din oamenii fost socati asa ca mine au regasit puterea de a arata ca si empatia si cooperarea au substraturi neurobiologice, nu numai rivalitatea. Deci, incet incet, acumincep sa inclin sa zic ca si educatia are o influenta, dar depinde de care, adica poate o fi mai bine sa se reduca din curriculum orele de literatura si sa se introduca mai multe ore de biologie…zau, cum o dai, nu e bine. De aia eu personal m-am decis sa ignor total factorul educational, pt va efectiv e prea complex pt mine, plus educatia vine si din mediu. Adica, de exemplu eu nu as fi indraznit niciodata sa spun unei fete ca e o proasta, pe cand pe mine m-au injurat destule fete de 12-14 ani, ba una mi-a tras si o palma si alta m-a facut “bastard”…si culmea, erau fete pe care eu le admiram asa ca erau inteligente plus bune la scoala, premiante, inclusiv la sport. Asa ca dupa ce am mai cotit si cartea lui Golding pe la 14 ani, am devenit convins ca oamenii sunt mai degraba animale. Insa asta e si o gandire animistica, de genul care acorda o importanta superstitioasa mai mare decat e cazul stiintelor biologiei. (Desi suna paradoxal, ca animist pare a insemna asa needucat si primitiv si superstitios nescolarizat, insa vand colo eu am fost destul de educat cand am inceput sa devin asa mai animist. Zau, daca nu traiam in era asta influentata de mentalitatile ultimului sfert de secol 20, si aveam alti profesori, alti colegi, alte manuale si carti, poate nu ajungeam asa de superstitios….Depinde deci si in ce grupuri te invarti, nu numai de ministrul educatiei publice. Dar cred ca e si pt ca sunt eu mai nevricos si impresionabil.Adica nu stiu daca e cazul sainterzicem cartea dl Golding.

    (Comentariul meu nu argumenteaza ceva pro sau contra, doar descrie la ce mi-a trecut prin cap ca scuza, re datul vinei pe mediu, pe altii, in loc sa scriu sincer de la bun inceput, “eu nu stiu raspunsul la intrebarea ridicata de bloggerul Krossfire, insa promit ca voi incerca sa ma informez si sa revin cu informatii, nu numai cu speculatii”.)

  • De fapt stai asa, care era intrebarea, de ce adultii nu sunt copii, sau copii nu sunt adulti ? Ca despre intrebarea asta am citit in massmedia britanica cum ca abia in ultimii cativa 150- max 200 de ani au inceput oamenii sa se gandeasca re cum copiii chiar sunt “animale” diferite decat adultii, ca prin sec 18 lumea inca opina ca copiii sunt niste adulti in miniatura, pe urma in sec 20, ca raspuns tot la intrebarea lui Krossfire, ce se poate face astfel incat totusi copiii sa fie considerati oameni, nu extraterestri, a fost inventata si adolescenta, (care zau daca a existat inainte de perioada interbelica)…in paralel in intreaga UE pe ultimii 200 de ani se faceau eforturi politice si bugetare imense pt a implementa initiativa lui Charlemagne, si anume introducerea educatiei publice de masa, dreptul copiilor de a merge la scoala nu numai de a munci, in ultima vreme acest drept devenind chiar o obligatie, cf chiar si seful comitetului premiului Nobel pt Pace, (care are si o functie insemnata pe UE), in discursul public recent, “copiii TREBUIE sa mearga la scoala”…zau, eu nu as mai indrazni sa chiulesc niciodata daca as fi
    elev in prezent in UE.

    Da, in concluzie pot sa zic, Krossfire are dreptate, educatia e ff importanta, adica totusi s-au ocupat de ea leaderi politici de pretutindeni, nu numai in UE, de a trebuit safie ranita si salvata o fata astfel incat sa vorbim iar si iar despre educatie si sa nu uitam niciodata de ea, nici in timpul liber, nici la serviciu…si cum naiba sa poti argumenta ceva impotriva acestor eforturi de a educa generatii intregi de loaze si de chiulangii. Pana si talibanii sau aia din IS, si aia tot pe educatie se bazeaza. Zau, ma doare capul de atatea lectii, lasati-ma nene in pace sa motai si sa visez….cel mai bine e probabil sa fi bebelus inca nenascut…cum te nasti, cum incepe mersul la scoala.

  • Citind articolul tău, trag concluzia ca eu am întinerit pe masura ce am înaintat in vârsta, pana cand la un moment dat, m-am născut dinnou. Se pare ca nu întâmplător cand eram copil, mereu mi se dadeau mai multi ani decât aveam.

  • Rudolph: Imparatul Mustelor ignora voit niste aspecte legate de educatie, mediu si autocontrol si mizeaza pe lipsa de empatie a copiilor (reala, dar totusi exagerata in carte).

    Altfel, da, ai dreptate, copiii au fost considerati “copii” doar foarte tarziu in istoria umanitatii, lucru care nu stiu daca e tocmai ok, avand in vedere ca prelungirea copilariei ne avantajeaza (pe noi oamenii fata de alte animale, nu pe oamenii imaturi fata de oamenii cu o dezvoltare psihologica normala).

    Cornelia: Eram cam in aceeasi situatie, doar ca eu oscilam si inca oscilez intre maturitate exagerata si copilarie “exuberanta” 🙂

  • Cred ca secretul fericirii in aceasta viata este sa ierti si sa incerci sa schimbi nu pe altii ci pe tine

  • Interesant ca asta vine de la cineva care face reclama unor servicii funerare :))

  • krossfire: “Si totusi, ce facea copilaria atat de eficienta in aplanarea micilor razboaie ? De ce bataliile tineau o zi si nu cinci ani?”

    sapte: “cand eram mici, lucrurile nu aveau miza. orice ai fi facut, cam tot aia erai.”

    În mod destul de surprinzător, dacă e vorba de copilăria unuia care are 25-40 de ani acum, deci care a fost copil în Iepoca Dă Haur sau puţin după, motivul e sărăcia impusă cu forţa.

    Adică atâta vreme cât erai într-un cerc de mâncători de eugenii care băteau mingea în spatele blocului, nu mai avea nicio importanţă condiţia socială, averea, faptul că mai puneai câteodată mâna pe carte sau erai semianalfabet. Copilul era ceea ce se ştie foarte bine că a fost, sacul de box şi cârpa de şters pe jos al celor mai mari. De-abia în ultimii 6-7 ani s-a mai răspândit ideea că ar trebui din când în când să mai stai şi de vorbă cu puştiul tău, măcar aşa, de formă, şi s-a răspândit numai printre câteva mii de oameni mai educaţi, nu în majoritatea populaţiei.

    “Adulţii cu potenţial” ţin prea mult la ideea rangului şi a castei lor ca să se coboare la negocieri cu cineva. Preferă să se lipsească de beneficiile manifestate în bani, numai ca să se simtă bine că “ei sunt superiori”.

  • Vezi, cam despre asta era vorba pana la urma: despre negociere (pe care, in copilarie, nu as fi pus-o numai pe seama “saraciei” – totul era negociabil, inclusiv regulile).

  • “Desi protejarea “status quo”-ului a dat glas multor tirani, mi-ar placea sa ne punem mai des intrebarea daca un conflict e singura solutie. Mi-ar placea sa analizam mai serios posibilitatea negocierii.”

    Este inca si mai simplu sa anticipezi conflictul, iar cu un pic de indeminare se poate chiar evita!

  • Anticiparea cere viziune si bani. Aplanarea cere doar putina stapanire de caracter. Prima ar fi de preferat, dar necesita ceva resurse 🙂

  • @krossfire: Ca niste olteni-vâlceni ce sintem, stim bine ca sapînirea de sine nu e punctul nostru forte!
    Ca altfel ne-am fi nascut in Ardeal!

    Asa ca paliem cum putem…. 😀

  • Ah, deci e geografica treaba? Credeam ca-s doar eu nebun 😀

  • De fapt se zice: “aha, déci geografica fu treaba! Crezui ca numa’ eu sint tacanit!”

  • Stii ca n-am folosit sau auzit in jur perfectul simplu pana sa vin la Bucuresti :)? (bucurestenilor li se parea cool atat timpul asta verbal, cat si ardelenismele si expresia “bre”).

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.