Ce e alea?

Ca un mos senil care tipa la un nepot invizibil, o sa-mi incep discursul cu o amintire lunga, marcata de o morala incerta…

In prima jumatate a anilor 90’, perioada pe care mi-am petrecut-o in principal alergand si urland, am fost printre norocosii cu acces la „rude de afara” si cu parinti care uneori prindeau delegatii prin tari civilizate. Asta insemna ca, pe langa Eugenia, Turbo, Bonibon, Silvana, Excelent, vafe si mentosane, mai prindeam uneori si „ciocolata d-aia buna”. Vorbim despre o perioada in care, chiar daca gaseai totusi Mars la suprapret si biscuiti turcesti la aprozar, daca aveai o cutie de Milky Way Mini intrai intr-o sfera a exoticului printre pustii din cartier. Nu era atat o chestiune de calitate, cat una de noutate. Nefiind prea egoist (doar posesiv) si neavand nici spirit antreprenorial (eram cam fraier, deci), simteam de multe ori nevoia sa-mi impart prada…

Evident, prietenii apropiati si cei care ma ajutau sa-mi pun ideile tembele in practica aveau acces prioritar la comoara. Cand aveam asa ceva, lor le distribuiam bomoanele cu lichior, batoanele cu crema de iaurt si ceaiul granulat (pe care il serveam uneori pe post de potiune magica, dar asta-i alta poveste). Exceptiile de la regula erau oamenii care ne salvau in momente cheie (ne fereau de vreo bataie, adica) si cei pe care ma mai ruga mama sa nu-i exclud, pentru ca „n-aveau”. Da, stiu, n-am avut o copilarie tocmai dificila din punct de vedere al aportului de glucide (dar sa nici nu va inchipuiti ca am fost vreun privilegiat al sortii, hranit cu lingurita).

O exceptie de la distributia diabetului a fost si Mihaita, un tiganus de vreo 11-12 ani care parea insa de varsta noastra, atat fizic, cat si psihic. Varsta noastra la momentul respectiv se invartea in zona 6-8 ani, etate care ne transforma teoretic in coinaci. Pe pustiul in cauza il vazusem de cateva ori pe terenul de la scoala Numarul 2 si cam atat, deci nu se poate spune ca-l cunosteam. Juca fotbal foarte bine, iar eu foarte prost si cam asta a fost si baza interactiunii noastre. Daca la baschet eram mediocru, iar la inot bunicel, la fotbal am fost mereu un pericol pentru ceilalti jucatori, motiv pentru care colegii de bloc ma plasau in aparare. Speranta lor era sa sperii echipa adversa prin stilul meu, o combinatie intre stilul Lacatus si o motostivuitoare. Speranta asta s-a naruit insa cand, intr-un disputat meci intre blocurile 89 si 98 (da, cele doua blocuri erau vecine) apararea noastra (formata din mine, portarul Purky si inca un pusti care nu cred ca mai vazuse obiecte rotunde pana atunci) a luat vreo sase goluri…in prima repriza. Atunci a intervenit Mihaita!

Recomandandu-l drept un var al unui vecin, am facut ce era corect si l-am lasat pe el in locul meu. Eu eram, chipurile, foarte obosit, de la atata faultat si trimis mingea in out. Ei bine, Mihaita a lasat sa mai scape un singur gol pentru adversari, timp in care echipa noastra, in frunte cu noul venit, a reusit sa marcheze vreo sase puncte si sa piarda onorabil primul meci din ”Cupa Blocurilor” (da, chiar organizam asa ceva). Drept recompensa si pentru a-mi mai indulci putin performanta, am decis sa impart cu toata echipa o punga de caramele nemtesti (cu lapte, spiralate) care zacea de vreo luna pe-acasa. Motivul generozitatii mele spontane era simplu: desi erau mult peste ce ce oferea pe piata, mie nu-mi placeau caramelele. Daca ai mei colegi de bloc n-au avut o problema sa se indoapte, Mihaita se uita la bomboanele din mana de parca erau pietroaie. Dupa o vreme, m-a intrebat cu niste ochi imensi: Ce e alea carameeleee?

Micii experti din jur s-au chinuit sa-i explice ca bomboanele pe care urma sa le manance erau „caramele bune”, fara sa inteleaga ca omul, pana la 11 ani, nu mancase si nu vazuse vreodata caramele (desi produse similare se gaseau pe piata). Prima bomboana nu i-a placut. Ii ramasese intre dinti si incerca sa zambeasca in timp ce rontaia zaharul topit. Dupa ce a mestecat-o si „inmuiat-o” putin (asa cum l-au invatat specialistii), a inceput sa inteleaga. A doua a fost altfel, iar a treia a incheiat ritualul de initiere. Absolut fascinat, pustiul mi-a multumit si s-a dus apoi sa bea apa de la cismea. Fix in momentul ala, Mihaita realizase ca din viata lui lipsisera de prea multa vreme caramelele! Dupa mutrele pe care le facuse si fericirea autentica de pe chip, ai spune ca avusese o revelatie. Eu, din pacate, eram prea mic sa am una, asa ca am ignorat evenimentul si am continuat sa domin traficul de caramele. Ulterior, Sugus si “Bomboanele cu Vaca” mi-au anulat suprematia.

Interesant aici nu e ca personajul nostru avea niste lipsuri materiale si sociale, ci ca, foarte probabil, Mihaita ratase o parte interesanta a copilariei (recompensele dulci, cu beneficii indoielnice). Ratase ceva ce nici nu stia ca exista! Asa cum generatiile anilor 70 si 80 au tanjit dupa banane si Pepsi, nestiind ca ciocolata adevarata contine cacao si ca inghetata poate avea si gust, asa si generatiile mai tinere au balit dupa tot felul de produse vazute prin reclamelele Cartoon Network. De exemplu, printre noi umbla mitul ca Dr.Pepper e un fel de Coca Cola adus la perfectiune, un produs premium, inaccesibil muritorilor de rand. Asta pana am baut amestecul ala lesios de aroma de migdale si sirop de porumb care mi-a demonstrat ca exista gusturi mai nasoale decat aditivii din Rio sau Keke (bautura carbogazoasa cu un papagal isteric pe eticheta, produsa temporar in Ramnicu Valcea).

Sigur ca restrictiile resimtite de diferitele generatii nu sunt comparabile si ar fi nedrept sa pun la aceeasi masa lipsurile unor oameni oprimati de un sistem nefunctional cu lipsurile unor pusti ”rasfatati” de tranzitie. Totusi, problema de fond e aceeasi: simti ca lipseste ceva, ca exista mai mult si mai bine. Simti ca lipseste ceva, dar n-ai idee ce. Daca ar fi vorba doar despre dulciuri si mici recompense, n-am vorbi realmente despre o problema. Sa fim seriosi: pentru noi ciocolata Ambasador era divina, pe cand in cealalta parte a globului, pustii americani basculau batoane Hershey cu migdale, caramel si cereale expandate. Cu toate astea, nu cred ca ne lipsea cu adevarat ceva, asa cum nici unui pusti nascut la Lion nu-i lipsesc deosebitele gogosi cu zahar pudra si merdenelele romanesti. In cazul ”micilor luxuri”, partea buna e ca absenta lor nu e atat de usor de simit, iar lipsa lor nu-ti saraceste efectiv viata. Chiar si atunci cand le observi la altii si ajungi sa ti le doresti (pustii sunt experti la asta), lucrurile nu sunt atat de grave. Faptul ca ”nu stiai ce-s alea caramele” nu te facea mai putin copil, ci poate doar un copil mai putin norocos (si eventual mai sanatos).

Exista insa lucruri pe care daca nu le cunosti… nu poti sa te simti om. Daca nu stii “ce-i aia” libertate, daca nu stii ce inseamna sa nu-ti fie frica… ai o problema. Daca nu stii ce inseamna sa fii satul sau odihnit, daca nu stii ce inseamna sa dispui de propriile bunuri, iar ai o problema. Lista poate continua, cu-atat mai mult cu cat au scris-o niste baieti de la ONU intr-o chestie numita Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Mai grav nu e ca ai una sau mai multe probleme, ci ca nu-ti dai seama care ar fi problema sau problemele alea. Pentru oamenii nascuti in regimuri opresive sau in state esuate, nu a existat niciodata o alternativa. Multi dintre ei sunt asemenea copiilor cu afectiuni de la nastere, copii care ajung sa vada sau sa auda mai tarziu decat restul. In ciuda miracolului care i-a eliberat sau ii va elibera din propria conditie, ei raman cu un handicap. Unul care trebuie recuperat.

Toffee

(Imaginea libertatii – Sursa)

Lucrurile materiale sunt usor de asimilat. N-ai mancat caramele? Mananci 2-3 si intelegi. N-ai avut in viata ta masina? Inveti sa conduci, iti iei una si in 6 luni injuri la semafor ca e plina strada de soferi incepatori si idioti. Daca ai o baza solida, nu e foarte greu sa urci pe piramida lui Maslow. N-ai stiut ce-i aia libertate de exprimare si miscare? N-ai avut ce manca 30 de ani? Nu intelegi clar ce-i aia proprietate privata? Adaptarea nu e la fel de usoara. Uitati-va la tranzitia romaneasca si la produsele ei intelectuale si politice (o parte dintre ele expuse recent la DNA). Sunt oameni si generatii care au crezut ca pot arde etapele, care au crezut ca pot sa treaca de la o copilarie fara caramele, la o adolescenta de Ferrero Rocher. In adancul sufletului lor au ramas insa niste indivizi cu o mentalitate marcata de lipsuri, o gandire axata pe “a avea cu orice pret”, nu pe a deveni.

Exista si oameni care au trait schimbarea si care si-au transformat lipsurile in combustibil pentru ambitie. Oameni care au inteles ce le lipsea si care si-au administrat revelatiile in doze mici si eficiente. Ingrijorator de multi au ramas insa blocati in ideea ca era mai bine inainte. Cand inainte? Atunci cand tuturor ne lipsea cu certitudine ceva, doar ca nu stiam prea bine ce. Cei mai multi au ramas ca vechiul Mihaita, inca bantuiti de intrebarea: Si totusi, ce-i aia libertate?

P.S: Apropo de oameni care nu stiu ce le lipseste, circula recent online un filmulet cu fermierii de pe o plantatie de cacao care gusta pentru prima data din produsul prelucrat al muncii lor. Interesanta nu e morala pe care incearca sa ne-o vare pe gat autorul documentarului, ci reticenta cu care fermierii accepta ideea de “ciocolata” si ideea de schimbare.

33 COMMENTS

  • Pfoai, mi-ai adus aminte de Excelent. Si ce bune erau alea de la ei!

    Iar despre Dr. Pepper si eu aveam aceeasi impresie pana am incercat prima oara. A fost si ultima :))

  • Exact. Dr.Pepper – One time is more than enough!

  • krossfire: “Exista insa lucruri pe care daca nu le cunosti… nu poti sa evoluezi, nu poti sa te simti om. Daca nu stii “ce-i aia” libertate, daca nu stii ce inseamna sa nu-ti fie frica… ai o problema. Daca nu stii ce inseamna sa fii satul sau odihnit, daca nu stii ce inseamna sa dispui de propriile bunuri, iar ai o problema”

    Nu prea e aşa, fiindcă publicul înţelege prin “evoluat” ceva care e “mai complex” sau “mai performant”. În timp ce biologii de profesie ştiu că nu e deloc aşa, ceva “mai evoluat” e ceva mai adaptat la mediul său. În care nu au existat niciodată anumite lucruri, şi creaturile de acolo s-au adaptat să trăiască fără ele.

    Când structura conducătoare de la primarul de sat până la ministru e hoaţă, tiranică şi duşmănoasă, dar relaţiile sociale sunt conservatoare şi stratificarea socială e respectată, lumea îşi asigură un mic grad de confort al existenţei zilnice, în ciuda sărăciei. Adică pun bani deoparte, îşi restrâng consumul, se ajută între ei prietenii şi rudele, îşi pun pile.

    Nu asta spun moşii (co)mu(n)ismului? “Ne ajutam între noi, mai ciupeam ceva, mai dădeam ceva pe sub mână, mai puneam o haină pe noi, dar lumea era rezervată şi avea respect, nu ca golanii şi curvele de azi.”

  • Da, cred ca n-a fost cea mai fericita exprimare. Poate ca o sa elimin evolutia de-acolo. E vorba in principal de a fi om (evident, daca subiectul stie sau intelege cocneptul, fie si in relatie cu cultura proprie).

  • Foarte bun articolul Vlad,intr-un fel mi-am amintit de copilarie…

  • Multumesc. Apreciez 🙂

  • Eu personal nu stiu ce e aia sa-ti fie foame si nu stiu ce e aia sa fii sclav. Oare nu am si eu o problema ? Pai eu cred ca am de vreme ce exista inca atatia oameni infometati sau sclavi reali in lume. Pe de alta parte eu am mai multe probleme, asta fiind numai una din ele. Zau, nici nu stiu cum le-as putea prioritiza…ma poate ajuta oare cineva pe post de secretara ?

  • Pai nu cred ca ai o problema daca n-ai cunoscut niste lipsuri grave. In cel mai rau caz, marele tau roman nu va mai avea la fel de multa spuma 🙂

  • in 89 taica-miu mi-a spus ca ion iliescu vrea binele tarii,conduce frontul salvarii etc etc. bine, am zis eu dar opozitia atunci ce vrea si de ce exista daca se opune unui lucru bun?! si i-am urat pe “opozitie” din toti ficatii cateva luni.

  • Tie ti-a trecut dupa cateva luni, altii au ramas asa si acum 😛

  • O sa spuneti ca-s conteporana cu mama lu’ Stefan cel Mare… deci pe vremea mea valuta forte erau bomboanele Cip!

    Niste gamalii multicolorate, cu un gust inrudit cu Mentosanul, ambalate intr-o cutie rotunda!

    Multe tratate de pace, colaborare si neagresiune s-au semnat la schimb cu bomboanele Cip!

    😀
    Cit despre “ce facem cu libertatea” , nu ma pot pronunta! Am ramas in pana de bomboane, nu pot negocia!

  • Bomboanele Cibo-Cip au reintrat în producţie de curând, dar nu fiindcă ar fi prea căutate de copii, ci fiindcă erau foarte căutate de gospodine, ca decoraţiune pentru prăjituri şi colive. O piaţă de jumătate din populaţia activă a ţării e prea tentantă.

    Brifcor e şi el în producţie, dar nu mai are gustul de Brifcor. Dintre toate sucurile de azi, cel mai apropiat ca gust de Brifcorul original e Mirinda.

    Au reapărut pe piaţă fără mare tămbălău şi Alvorada, şi Mentosan (cu alt ambalaj)…

  • Le-am vazut si eu la Mega Image 🙂

    Mentosan au fost mai mereu, sub diferite firme si identitati. Alvorada n-am idee ce e 🙂

  • Alvorada e o cafea la fel de proastă ca şi Jacobs, dar care pentru un (co)mu(n)ist era lux.

    Sfânta Treime a unui (co)mu(n)ist adevărat (din ăla hardcore, ca Paul Niculescu-Mizil) era formată din cafea Alvorada, whisky Johnnie Walker Red Label şi ceas Doxa.

    Toate trei, branduri de 3 parale în lumea civilizată, pentru marinari şi şoferi de TIR. În cap cu Doxa, care azi se cumpără din Unirea cu 700 de lei, adică 200 USD. Şi în 1988 tot 200 USD costa, dar la cursul oficial însemna 4200 de lei, adică vreo 2 salarii normale.

  • Macar Doxa sunt elvetiene, chiar daca sunt pozitionate in gama de ceasuri “ieftine” (comparativ cu alte elvetiene, mai putin cu Swatch-urile facute in China). Ceva aspiratie tot era si pe la comunisti 🙂

  • Ghici unde se asemănau Winston Churchill şi Fănuş Neagu?

    La băutură: să fie rece, să fie mult, să fie gratis. Unul cu whisky şi celălalt cu vinul alb.

    Whisky-ul favorit al lui Churchill era Red Label, versiunea proletară şi marinărească a lui Johnnie Walker. Adevăratele whisky-uri de calitate încep de la Black Label şi merg în sus.

  • Asta cu whisky-ul si whiskey-ul (irlandez) e grava si acum. Am vazut oameni care consuma sucuri de 25 de RON si se pretind online experti in bauturi fine. Nu sunt bautor, dar am lucrat cu suficiente brand-uri de important, incat sa stiu ca “12 year, oak cask” nu e doar un artificiu de marketing.

  • Eu personal nu stiu cum arata ceasul Doxa, singurul ceasuri despre care stiu cum aratasunt Swatch si Patek Phillipe, primul pt ca-l vad ff des prin aeropoarte, al doilea pt ca-l vad ff des in reclame din reviste din chioscuri de gari si aeropoarte. De asemenea habar nu am care e diferenta dintre whiskey si scotch plus red label si black label, doar ca tin minte ca am baut o data niste whiskey irlandez sau scotch scotian cu o prepelita pe el si mi-a placut. Oare am o problema ? Si daca da, e tot la fel de importanta ca aialalta legata ca nu mi-a fost niciodata foame ? Adica pe care sa o prioritizez dpdv administrativ-moral ? (Moral atat fata de mine insumi cat si fata de societate, eu fiind conformist.)

  • Pai pentru Patek Phillipe muncim toti de-aici 10 ani, dar, avand in vedere cum arata si cat sunt de bine “acordate”, s-ar putea sa merite 🙂

    P.S: Cred ca problema cu ceasul e clar mai importanta decat cea cu foamea :))

  • Chiar ma gandeam la reclamele Patek Philippe in care in majoritatea se vede un tata plus baiatul lui de cca 10 ani, si reclama zice ceva despre importanta transmiterii unor chestii de la o generatie la alta. In cazul meu am o amintire reala cu mine de 10 ani si cu tata, eu vaicarindu-ma ca imi terminasem lectiile, nu aveam imaginatie sa ma gandesc la altceva mai interesant in clipa aia, si mama tocmai in ziua aia intarzia cu nu stiu ce in bucatarie pana sa puna o friptura micuta insa adevarata plus decojita de grasime si niste cartofiori noi cu raza de precis 1,6 cm, plus fara sos, (cf preferintelor mele) in farfuria mea, si eu am rostit pe un ton plangacios, “mi-e foame, mi-e foame”…la care tata s-a uitat la mine cu o expresie grava si mi-a zis,”bai, tu habar nu ai ce e aia sa-ti fie foame”. Si vocea lui mi s-a parut deosebit de credibila plus continutul extraordinar de informativ in acea clipa…cred ca de aia am ramas si acum cu sechela de a ma intreba despre prioritatea problemei mele ca nu stiu ce e foamea fata de prioritatea problemei ca nu stiu cum arata Doxa decat Swatch si Patek Philippe, pe Patek Philippe retinandu-l de fapt tocmai din cauza reclamei in care viitorul mostenitor nu pare asa de plangacios si pretentios cum
    fusesem eu insa la fel de usor nedumerit si iluminat in acelasi timp, plus seamana cu mine si tata din reclama seamana cu tata, desi poate tata e un pic mai scund, ca totusi ala e model de meserie si tata e economist.

  • Dar zau, eu personal daca as investi intr-un ceas Patek Philippe, (desi nu ma simt obligat deoarece nu e probabil ca eu sa am un fiu si asta pare una din conditiile asociate acelui ceas, sau a acelei reclame pt acel ceas), eu as da banii pe el tocmai din cauza ca ma simt inca si acum vinovat si tulburat de problema deficientei mele de a nu sti ce e foamea plus desigur din cauza lui tata ca role model, asa ca sa am amintire. Daca as avea un fiu cred ca efectiv m-as simti obligat sa cumpar un Patek Philippe, in cazul meu acea reclama fiind deosebit de eficace…mai mult decat oricare alte reclame. Dar bine ca am scapat de aceasta obligatie, insa am ramas cu problema ca nu stiu ce e aia sa-ti fie foame. Si nu stiu daca e rezolvabila ca tata a mai zis ca nu crede ca exista sanse ca eu sa aflu vreodata ce e aia sa-ti fie foame, si el trebuie sa stie si factori din astia prognostici, ca e economist.

  • Dar da, cred ca ceasul e important si el. Tata purta asa zi de zi unul japonez oarecare, cred ca Seiko, dar nu sunt sigur, si mai avea unul rusesc in sertar, dar pe ala nu-l purta decat la ocazii, si habar nu am daca era Slava, ca la vremea aia, cand eram copil si remarcam diverse chestii, eu nu stiam ca e important sa stii sau sa retii numele brandului asociat obiectelor care apartineau altora…de fapt nici acuma, decat ff rar daca imi place ceva fffff mult intreb care e brandul, din politete sociala si ca sa fac un compliment, pt ca nu stiu de ce am impresia ca brandul e important pt posesor, ca pt mine e important re lucrurile mele personale, nu ale altora, dar poate nu e asa de important in felul asta egoist pt toti.

  • Treaba cu fiul cred ca se lega si de o oferta Patek Philippe in care garantia (acel “Certificate of Origin”) se prelungea pentru vreo 15 ani, putand fi lasata “prin testament” (odata cu ceasul, evident).

    La ceas este important brandul (la fel cum e importanta si partea mecanica, daca ai amici care se pricep la orologerie) pentru ca in momentul asta, ceasul este in principal un accesoriu de stil (poate singura bijuterie pe care barbatul modern o poate afisa – butoni de camasa si ace de cravata nu poti purta mereu, iar lanturile si bratarile n-au treaba cu stilul, indiferent cat de interesante ar parea).

  • Rudolph: Nu pot comenta la tine pe blog, n-am idee de ce 🙂

  • Nici eu nu mai pot comenta la mine pe blog de la o vreme, si nici eu nu stiu de ce ! Nu am voie decat sa scriu atticole principale, nu sa si comentez admirativ sub ele sau sub comentariile altora ! Credeam ca e ceva legat de vreo incompatibilitate de browser cu blogspot insa cred ca am schimbat si
    niste setari aiurea cand am facut reparatii
    acum vreo luna, dar nu am avut timp sa verific pana acuma !

  • Culmea, comentariile par cumva aprobate…

  • @krossfire: Brandul e important fiindcă accesoriile de stil nu folosesc doar la a te face să arăţi mai bine / mai elegant, ci indică şi apartenenţa la castă.

    Spre exemplu, în cazul ceasului, e o idee bună să fie cât mai simplu, să nu indice decât ora, să nu aibă mecanism-“schelet” vizibil – dacă vorbeşti cu băetzaşi dă cartier prin Cartieru’ European din Bruxelles. Din aceeaşi pricină pentru care Vertu erau până în 2012-2013 făcute din aur, titanium, diamante şi piele de pe curul babuinului, dar nu aveau nicio altă funcţie în afară de telefon şi erau monocrome.

    Nu te împiedică nimeni să ai iPhone 6 cu 64 GB şi Patek Philippe cu cronograf.

    Dar atunci faci parte din casta celor cu iPhone 6 cu 64 GB şi Patek Philippe cu cronograf. Nu din casta celor cu Vertu şi Patek Philippe fără cronograf.

    PS Nautilus nu poartă niciodată butoni la manşetă.

  • Pai ce crezi ca tot vand publicitarii de secole bune :)?

  • Ambasador = ciocolata, Hershey’s nu e. Ciocolata trebuie sa contina unt de cacao, nu alte grasimi vegetale plus pudra de cacao. 😉

    scotch scotian cu o prepelita pe el

    The Famous Grouse?

  • Comform legislatiei romanesti: 30% unt de cacao = ciocolata. Poate contine si grasimi vegetale, cat e peste procentul asta. Ce este sub e “tableta” (Laura, Africana, Novatini).

    Asta stiu de cand lucram cu un client pe asa ceva. Hershey n-are nici atat? Din cate stiu eu, unele varietati au destul unt de cacao…sau sper, cel putin 😛

  • Asa arata eticheta tabletei Hershey’s cu cel mai ridicat procent de cacao din cate am incecat eu – 27%. Lista de ingrediente e kilometrica. Si nu e nevoie sa fie. Tableta Hershey’s din poza e pe undeva pe la 4 lei si are 43 de grame. Ciocolata asta alba are fix patru ingrediente, aproape jumatate din ea e unt de cacao, e organica, costa pe undeva pe la 10-12 lei si are 100 de grame. Si sa nu uitam ca e divina la gust… spre deosebire de Hershey’s.

    Nu ca Hershey’s ar fi singurii, nici Cadbury nu trec de 27% cacao cu vreuna din tabletele cu lapte sau albe. Si 27% ala nu e doar unt de cacao, e unt de cacao plus masa de cacao. La fel si in cazul lui 30% de pe etichetele Milka sau Heidi.

  • Aoleu. Eu aveam impresia ca-i totusi la limita decentei Hershey. Vad ca-i tot experiment chimic 🙂

    Apropo, ai vazut ca a revenit Lacta (desi e importata)?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.