Ca un mos senil care tipa la un nepot invizibil, o sa-mi incep discursul cu o amintire lunga, marcata de o morala incerta…

In prima jumatate a anilor 90’, perioada pe care mi-am petrecut-o in principal alergand si urland, am fost printre norocosii cu acces la „rude de afara” si cu parinti care uneori prindeau delegatii prin tari civilizate. Asta insemna ca, pe langa Eugenia, Turbo, Bonibon, Silvana, Excelent, vafe si mentosane, mai prindeam uneori si „ciocolata d-aia buna”. Vorbim despre o perioada in care, chiar daca gaseai totusi Mars la suprapret si biscuiti turcesti la aprozar, daca aveai o cutie de Milky Way Mini intrai intr-o sfera a exoticului printre pustii din cartier. Nu era atat o chestiune de calitate, cat una de noutate. Nefiind prea egoist (doar posesiv) si neavand nici spirit antreprenorial (eram cam fraier, deci), simteam de multe ori nevoia sa-mi impart prada…

Evident, prietenii apropiati si cei care ma ajutau sa-mi pun ideile tembele in practica aveau acces prioritar la comoara. Cand aveam asa ceva, lor le distribuiam bomoanele cu lichior, batoanele cu crema de iaurt si ceaiul granulat (pe care il serveam uneori pe post de potiune magica, dar asta-i alta poveste). Exceptiile de la regula erau oamenii care ne salvau in momente cheie (ne fereau de vreo bataie, adica) si cei pe care ma mai ruga mama sa nu-i exclud, pentru ca „n-aveau”. Da, stiu, n-am avut o copilarie tocmai dificila din punct de vedere al aportului de glucide (dar sa nici nu va inchipuiti ca am fost vreun privilegiat al sortii, hranit cu lingurita).

O exceptie de la distributia diabetului a fost si Mihaita, un tiganus de vreo 11-12 ani care parea insa de varsta noastra, atat fizic, cat si psihic. Varsta noastra la momentul respectiv se invartea in zona 6-8 ani, etate care ne transforma teoretic in „coinaci”. Pe pustiul in cauza il vazusem de cateva ori pe terenul de la scoala Numarul 2 si cam atat, deci nu se poate spune ca-l cunosteam. Juca fotbal foarte bine, iar eu foarte prost si cam asta a fost si baza interactiunii noastre. Daca la baschet eram mediocru, iar la inot bunicel, la fotbal am fost mereu un pericol pentru ceilalti jucatori, motiv pentru care colegii de bloc ma plasau in aparare. Speranta lor era sa sperii echipa adversa prin stilul meu, o combinatie intre stilul Lacatus si o motostivuitoare. Speranta asta s-a naruit insa cand, intr-un disputat meci intre blocurile 89 si 98 (da, cele doua blocuri erau vecine) apararea noastra (formata din mine, portarul Purky si inca un pusti care nu cred ca mai vazuse obiecte rotunde pana atunci) a luat vreo sase goluri…in prima repriza. Atunci a intervenit Mihaita!

Recomandandu-l drept un var al unui vecin, am facut ce era corect si l-am lasat pe el in locul meu. Eu eram, chipurile, foarte obosit, de la atata faultat si trimis mingea in out. Ei bine, Mihaita a lasat sa mai scape un singur gol pentru adversari, timp in care echipa noastra, in frunte cu noul venit, a reusit sa marcheze vreo sase puncte si sa piarda onorabil primul meci din ”Cupa Blocurilor” (da, chiar organizam asa ceva). Drept recompensa si pentru a-mi mai indulci putin performanta, am decis sa impart cu toata echipa o punga de caramele nemtesti (cu lapte, spiralate) care zacea de vreo luna pe-acasa. Motivul generozitatii mele spontane era simplu: desi erau mult peste ce ce oferea pe piata, mie nu-mi placeau caramelele. Daca ai mei colegi de bloc n-au avut o problema sa se indoapte, Mihaita se uita la bomboanele din mana de parca erau pietroaie. Dupa o vreme, m-a intrebat cu niste ochi imensi: Ce e alea carameeleee?

Micii experti din jur s-au chinuit sa-i explice ca bomboanele pe care urma sa le manance erau „caramele bune”, fara sa inteleaga ca omul, pana la 11 ani, nu mancase si nu vazuse vreodata caramele (desi produse similare se gaseau pe piata). Prima bomboana nu i-a placut. Ii ramasese intre dinti si incerca sa zambeasca in timp ce rontaia zaharul topit. Dupa ce a mestecat-o si „inmuiat-o” putin (asa cum l-au invatat specialistii), a inceput sa inteleaga. A doua a fost altfel, iar a treia a incheiat ritualul de initiere. Absolut fascinat, pustiul mi-a multumit si s-a dus apoi sa bea apa de la cismea. Fix in momentul ala, Mihaita realizase ca din viata lui lipsisera de prea multa vreme caramelele! Dupa mutrele pe care le facuse si fericirea autentica de pe chip, ai spune ca avusese o revelatie. Eu, din pacate, eram prea mic sa am una, asa ca am ignorat evenimentul si am continuat sa domin traficul de caramele. Ulterior, Sugus si “Bomboanele cu Vaca” mi-au anulat suprematia.

Interesant aici nu e ca personajul nostru avea niste lipsuri materiale si sociale, ci ca, foarte probabil, Mihaita ratase o parte interesanta a copilariei (recompensele dulci, cu beneficii indoielnice). Ratase ceva ce nici nu stia ca exista! Asa cum generatiile anilor 70 si 80 au tanjit dupa banane si Pepsi, nestiind ca ciocolata adevarata contine cacao si ca inghetata poate avea si gust, asa si generatiile mai tinere au balit dupa tot felul de produse vazute prin reclamelele Cartoon Network. De exemplu, printre noi umbla mitul ca Dr.Pepper e un fel de Coca Cola adus la perfectiune, un produs premium, inaccesibil muritorilor de rand. Asta pana am baut amestecul ala lesios de aroma de migdale si sirop de porumb care mi-a demonstrat ca exista gusturi mai nasoale decat aditivii din Rio sau Keke (bautura carbogazoasa cu un papagal isteric pe eticheta, produsa temporar in Ramnicu Valcea).

Sigur ca restrictiile resimtite de diferitele generatii nu sunt comparabile si ar fi nedrept sa pun la aceeasi masa lipsurile unor oameni oprimati de un sistem nefunctional cu lipsurile unor pusti ”rasfatati” de tranzitie. Totusi, problema de fond e aceeasi: simti ca lipseste ceva, ca exista mai mult si mai bine. Simti ca lipseste ceva, dar n-ai idee ce. Daca ar fi vorba doar despre dulciuri si mici recompense, n-am vorbi realmente despre o problema. Sa fim seriosi: pentru noi ciocolata Ambasador era divina, pe cand in cealalta parte a globului, pustii americani basculau batoane Hershey cu migdale, caramel si cereale expandate. Cu toate astea, nu cred ca ne lipsea cu adevarat ceva, asa cum nici unui pusti nascut la Lion nu-i lipsesc deosebitele gogosi cu zahar pudra si merdenelele romanesti. In cazul ”micilor luxuri”, partea buna e ca absenta lor nu e atat de usor de simit, iar lipsa lor nu-ti saraceste efectiv viata. Chiar si atunci cand le observi la altii si ajungi sa ti le doresti (pustii sunt experti la asta), lucrurile nu sunt atat de grave. Faptul ca ”nu stiai ce-s alea caramele” nu te facea mai putin copil, ci poate doar un copil mai putin norocos (si eventual mai sanatos).

Exista insa lucruri pe care daca nu le cunosti… nu poti sa te simti om. Daca nu stii “ce-i aia” libertate, daca nu stii ce inseamna sa nu-ti fie frica… ai o problema. Daca nu stii ce inseamna sa fii satul sau odihnit, daca nu stii ce inseamna sa dispui de propriile bunuri, iar ai o problema. Lista poate continua, cu-atat mai mult cu cat au scris-o niste baieti de la ONU intr-o chestie numita Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Mai grav nu e ca ai una sau mai multe probleme, ci ca nu-ti dai seama care ar fi problema sau problemele alea. Pentru oamenii nascuti in regimuri opresive sau in state esuate, nu a existat niciodata o alternativa. Multi dintre ei sunt asemenea copiilor cu afectiuni de la nastere, copii care ajung sa vada sau sa auda mai tarziu decat restul. In ciuda miracolului care i-a eliberat sau ii va elibera din propria conditie, ei raman cu un handicap. Unul care trebuie recuperat.

(Imaginea libertatii – Sursa)

Lucrurile materiale sunt usor de asimilat. N-ai mancat caramele? Mananci 2-3 si intelegi. N-ai avut in viata ta masina? Inveti sa conduci, iti iei una si in 6 luni injuri la semafor ca e plina strada de soferi incepatori si idioti. Daca ai o baza solida, nu e foarte greu sa urci pe piramida lui Maslow. N-ai stiut ce-i aia libertate de exprimare si miscare? N-ai avut ce manca 30 de ani? Nu intelegi clar ce-i aia proprietate privata? Adaptarea nu e la fel de usoara. Uitati-va la tranzitia romaneasca si la produsele ei intelectuale si politice (o parte dintre ele expuse recent la DNA). Sunt oameni si generatii care au crezut ca pot arde etapele, care au crezut ca pot sa treaca de la o copilarie fara caramele, la o adolescenta de Ferrero Rocher. In adancul sufletului lor au ramas insa niste indivizi cu o mentalitate marcata de lipsuri, o gandire axata pe “a avea cu orice pret”, nu pe a deveni.

Exista si oameni care au trait schimbarea si care si-au transformat lipsurile in combustibil pentru ambitie. Oameni care au inteles ce le lipsea si care si-au administrat revelatiile in doze mici si eficiente. Ingrijorator de multi au ramas insa blocati in ideea ca era mai bine inainte. Cand inainte? Atunci cand tuturor ne lipsea cu certitudine ceva, doar ca nu stiam prea bine ce. Cei mai multi au ramas ca vechiul Mihaita, inca bantuiti de intrebarea: Si totusi, ce-i aia libertate?

P.S: Apropo de oameni care nu stiu ce le lipseste, circula recent online un filmulet cu fermierii de pe o plantatie de cacao care gusta pentru prima data din produsul prelucrat al muncii lor. Interesanta nu e morala pe care incearca sa ne-o vare pe gat autorul documentarului, ci reticenta cu care fermierii accepta ideea de “ciocolata” si ideea de schimbare.