La muncă, bă!

Domne, vă spun, cu munca asta nu e rost de bani!” îmi mormăie taximetristul, în timp ce depășește o mașină de curierat.

„Cu ce muncă? De taximetrist?” întreb eu, anticipând un discurs despre legislație, tarife mici și aromă de conspirație. Da, sunt unul dintre ciudații ăia care evită Uber și care conversează cu șoferii de taxi. Răspunsul omului a fost însă simplu: „Nu, domne, cu munca în general!”. După o scurtă pauză, cât pentru o îmbucătură de covrig, interlocutorul meu continuă: „Și în România și unde vrei dumneata, nu ai cum să te îmbogățești din muncă!”

Acum, nu știu exact ce avea în cap șoferul meu, dar nu l-am însoțit suficient cât să aflu. Se prea poate ca el să se fi gândit la micile învârteli românești, ca alternativă la munca cinstită. În aceeași măsură, se prea poate să fi fost un om autentic exasperat de un sistem parazitar. Un om care spera cumva să avanseze prin propriile abilități, oricât de mică ar fi fost cererea pentru ele. Cert este că, indiferent cu ce gând și de ce a zis-o, taximetristul avea dreptate. Poți să supraviețuiești prin muncă. Poți să trăiești decent prin muncă, dacă știi să alegi. Poți chiar să economisești din muncă, daca ai obiective simple. Nu poți, în schimb, să te îmbogățești din muncă.

Am mai spus-o de câteva ori, dar nu strică să repet: în România îți plătești normalitatea. Ești nevoit să lupți pentru a nu fi sclavul propriilor vise. De dragul discuției de față, vom sări însă peste piedica asta. Vom presupune că o majoritate a populației își poate acoperi nevoile și, pe deasupra, poate acoperi și nevoile unui stat care nu oferă nimic la schimb. Totul prin muncă cinstită. E o presupunere foarte generoasă dar, ne vom închipui că toți câștigăm suficient, încât să investim în propria dezvoltare. La fel ca într-o țară „civilizată”. De dragul aceleiași discuții, vom reduce conceptul mai larg al bogăției la un statut financiar dezirabil. Spun „statut financiar” pentru că să mănânci pâine cu iaurt cinsprezece ani pentru a-ți lua o mașină decentă și a-ți plăti un credit pentru casă e cea mai cruntă sărăcie. E sărăcia aia zilnică pe care ți-o justifici printr-un scop material, unul care nu va mai valora mare lucru după atingere. Renunți la standardul de viață și la sănătate pentru ceva ce un om ajuns într-un curent financiar propice poate atinge în câteva luni. Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu. Dacă presupunem totuși că am fi pe calea cea bună, ce ne-ar opri să devenim cu toții mici moguli?

Dacă aș ține cursuri motivaționale, v-aș spune că de vină e mentalitatea fiecăruia. Din păcate, n-ați plătit taxa de intrare, așa că îmi păstrez secretele pentru următoarea întâlnire. Până atunci, vinovatul real s-ar putea să fie actualul sistem social, potențat de climatul politic. Dacă aș fi un stângist de rit nou, unul cu grave probleme de înțelegere a economiei, aș da vina pe capitalism și aș susține vehement că stratificarea socială e o invenție. De fapt, problema e mult mai veche și se reduce la: rezultatele spectaculoase necesită resurse spectaculoase. Cu alte cuvinte, pentru a avea rezultatele financiare dorite, ai nevoie de un consum spectaculos de resurse, fie că vorbim despre banii proprii, despre timp sau despre resurse fizice și intelectuale. Sunt resurse de care unii nu dispun, dar pe care cei mai mulți nu vor să le investească, recompensa nefiind atât de atrăgătoare. Am plecat de la presupunerea că toți ne-am putem satisface nevoile, nu că nevoile respective ar fi aceleași pentru toți.

Să revenim însă la problema îmbogățirii. Sistemul clasic de muncă, de 8-10 ore pe zi, nu a fost niciodată gândit să te îmbogățească, să te facă mai productiv sau mai fericit. Firmele, oricât de mult și-ar respecta angajații, nu au ca obiectiv independența lor financiară. Oricât de mult ți-ai aprecia partenerii, e ilogic să lucrezi împotriva propriei supraviețuiri. Locul ideal pentru angajat este cel în care confortul personal îi permite să vină la job cu plăcere, dar nu din plăcere. Asta în condițiile în care echilibrul dintre viața personală și cea profesională trebuie să mulțumească atât angajatul, cât și angajatorul. Și asta vine de la un om care se consideră corect tratat și care nu are ce reproșa actualului job, dar care nu se așteaptă ca angajatorul să-l transforme în milionar.

Totuși, dacă alegi calea clasică și pornești de jos, cum am făcut majoritatea, în momentul primelor promovări o să observi un fenomen curios, dar absolut natural. Imediat ce avansezi pe scara ierarhică, natural sau prin ambiție, nu mai poți să fii pur și simplu băiatul sau fata care-și face treaba și atât. Trebuie să relaționezi, să călătorești, să te îmbraci și să te comporți în concordanță cu noul statut. Nu, nu trebuie să te schimbi pe plan personal, dar vei fi forțat să te adaptezi profesional. În plus, trebuie să renunți și la o parte din timpul în care te-ai bucura de banii primiți în plus.

Pe lângă asta, odată cu noul consum de resurse, vor crește psihologic și propriile nevoi. Și nu, băi hipioților, soluția nu este să mai “renunțăm la nevoi”, chit că unele sunt artificiale, ci să selectăm exact lucrurile care ne fac fericiți, oricât de superficiale ar părea ele pentru „maeștrii spirituali”. Poate că vrei ca banii tăi să meargă pe haine ultraelegante pe care să le porți la concerte. Dacă te întorci acasă din Lacoste cu zâmbetul pe buze, atunci banii ăia sunt corect investiți. Călătoriile și meditația nu sunt răspunsul la orice. Pentru a face o analogie pe care nu mi-a cerut-o nimeni: soluția la depopulare nu este să nu mai mori. Există tendințe naturale și normale care trebuie pur și simplu canalizate spre propria fericire, nu eliminate în favoarea unor scopuri care nu îți aparțin. Totul e în regulă, cât timp tendințele nu devin obsesii.

Să revenim însă la nevoile zilnice și la modul în care ele cresc odată cu responsabilitățile și recompensele financiare. Când muncești relaxat pe un salariu mediu, să zicem, îți permiți să mănânci ieftin și fără stres la prânz. Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager de nivel înalt, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Bine, poți și unii o și fac, dar sunt situații în care nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii. Prin urmare, comanzi alături de colegi, investitori sau parteneri o mâncare la preț dublu și faci tot posibilul să pari indispensabil discuției (care în mod sigur va continua). Nu pentru că n-ai putea da dovadă de modestie, ci pentru că gestul tău ar fi interpretat drept ostentativ. Chiar și acum, vorbim în continuare despre o situație ideală, cu angajați decent plătiți și angajatori corecți.

Ăsta și motivul pentru care, după o vreme, multor profesioniști li se cam ia de avansat și de încercarea de a-și depăși propriile nevoi. Când stima de sine și banii le permit să se simtă confortabil cu propria persoană, se opresc și încep să se gândească la trasee alternative. Nu când sunt bogați, nu când se simt fericiți, ci când sunt „confortabili” (sau prea confortabili). De-aici încolo fie opresc treptat motoarele, fie spun „stop joc!” și pleacă în vreun sabatic dubios sau se apucă de meserii nespecifice.

E la fel și în cazul marilor manageri de fonduri, afaceriști și finanțiști. Sunt oameni care par să fi aterizat în posturi bine plătite, până când vedem ce facultăți, cursuri și stadii de pregătire au făcut în prealabil. Până când vedem câte sacrificii financiare și personale au existat înainte de șampanie și limuzine. Zeci de mii de dolari investiți numai în educație și alte zeci de mii în programe de training și „networking”. Oamenii au vrut salariu de 100 000 de dolari pe an, așa că au investit (au avut și de unde, dar e altă discuție) enorm în propria formare și au pierdut ani de zile pe la ușile potrivite. Pentru a câștiga genul ăsta de sume, trebuie să te învârți prin cercurile de oameni care le posedă deja. Și asta, din nou, costă.

Ar mai fi, desigur, și alte variante. Soluția antreprenoriatului, chiar și cea a antreprenoriatului de rit nou, post-criză, arată foarte bine pe hârtie. Adevărul e că, fie că vorbim despre magazine de cartier sau despre companii IT, despre demersuri finanțate colectiv sau despre întreprinderi sociale, rata finală de succes este foarte mică (undeva între 7-10%, în cazuri optimiste). Supraviețuirea pe termen lung, într-un mediu hipercompetitiv unde companiile chinezești îți copiază produsul înainte să-l lansezi, are ceva sălbatic în ea. Soluția finală ajunge să fie o strategie de tip “lansează și fugi” (launch & make an exit).

Cu alte cuvinte, antreprenoriatul ăla susținut de visători și puștani dornici să schimbe lumea s-a transformat treptat într-o bișniță. Oamenii cu idei mari și valoroase se văd nevoiți să le vândă înainte de a le vedea puse în practică. Cui? Unor asasini de idei care nu doresc altceva decât să-și consolideze dominația sau unor speculanți care să le vândă mai departe. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să devină propriul sclav și pentru că îmbogățirea nu este un produs al muncii peste program. Dacă cineva consideră că ideea ta valorează 3 milioane de dolari, ce alegi: vinzi și te relaxezi sau încerci în continuare să schimbi lumea?

Tot din motivele menționate există și mulți analiști care prevăd de ani de zile căderea Silicon Valley, lucru vizibil deja. O parte dintre companiile aglomerate în San Francisco produc ceva ce nu pot vinde, pe când altele vând ceva ce nu pot produce. Toți patronii lor se visează cetățeni atenieni, înconjurați de sclavi binevoitori și preocupați exclusiv de “gânduri mari” și de “binele cetății”. Toți se văd următorul Peter Thiel sau Elon Musk, însă foarte puțini vor să-și complice viața cu ritmul sâcâitor al IMM-urilor.

Și până acum nici măcar n-am intrat în problema taxelor și obligațiilor financiare în continuă creștere, odată cu propria avere. Nu doar că o să ajungi să te îmbraci, să mănânci și să călătorești mai scump, dar va trebui să verși și mai mulți bani în buzunarul Statului, indiferent cât de ineficient și prost pregătit ar fi el. Asta dacă nu cumva plănuiești să te îmbogățești din asistență socială.

Să ne înțelegem: munca te poate educa, transforma și te va face să evoluezi. Munca poate fi un instrument al devenirii tale (da, știu cât de comunist sună propoziția asta). Și da, munca inteligentă e o etapă definitorie în viața oricărui profesionist. O poți face din propriul fotoliu sau de la birou, cât timp resursele tale sunt puse în slujba altora, tot asta este. Munca nu e însă o trambulină pentru a sări din oceanul celor 99% în piscina celor 1%. Dacă luăm în calcul exclusiv modalitățile legale de a face bani, mai tot, dar tot (de la vocație și speculație, la revelație și noroc), are șanse mai multe de a te transforma în miliardar. De fapt, cele mai multe șanse de a te transforma în miliardar vin în condițiile în care ești deja milionar.

Oamenii ajunși sus au muncit, dar nu s-au bazat pe asta pentru a-și atinge scopurile. Munca inteligentă despre care vorbeam este o combinație de “pus osu’ la treabă”, delegat responsabilități și de relaționare. Nu este un scop în sine, ci un instrument. De-asta, poate, cei prinși în lanțul consumerist (adică majoritatea celor ce citesc articolul ăsta, cu autorul printre ei) nu au altă șansă de a-l rupe decât să lucreze în paralel la propria „ieșire”. Să facă genul ăla de muncă satisfăcătoare prin ea însăși, dar fără miză imediată. Genul de muncă pe care, cu puțină ambiție și mult noroc, o poți transforma în non-muncă, o non-muncă care să te ajute să faci “saltul”. Statutul financiar și personal dorit nu pot fi scopuri imediate, motiv pentru care nu poți lăsa recompensele rapide precum salariul să te distragă. Culmea, majoritatea exemplelor de succes, de la miliardari „cinstiți” la vloggeri vestiți, ne prezintă oameni care cândva munceau opt ore pe zi pentru alții, doar pentru a-și permite să mai muncească opt ore pe zi pentru ei.

Acum, să ne întoarcem puțin la lumea reală, lumea care vrea salarii mai mari „pentru că le merită” și care e ferm convinsă că unii „au furat, dar au făcut și lucruri bune”. Să ne întoarcem puțin la ea pentru că am făcut totuși o presupunere fantezistă la începutul articolului, cea conform căreia toți am câștiga „suficient”. Lumea reală nu ține cont de presupunerea mea pentru că nici nu are cum să o facă, economic vorbind. Conaționalii noștri vor salarii ca afară, dar fac alegeri personale și profesionale “ca aici”. Sunt oameni care se cramponează de activități rutiniere, țin cu dinții de securitatea locului de muncă și nu ies din voia celor din jur, dar speră cumva să se îmbogățească. Mai mult, se frustrează când nu câștigă la loterie și nu sunt brusc promovați pe posturi de management.

Pentru restul însă, cei ce înțeleg că ascensiunea personală și profesională nu se termină atunci când îți permiți două vacanțe pe an, munca rămâne un mijloc și cam atât. Un mijloc de susținere și avansare treptată care trebuie tratat cu respect, dar nu transformat în stăpân. Un mijloc, nu o cheie. În orice alte condiții, oricât de bun ai fi și oricâte evaluări pozitive ai primi, vei fi întotdeauna prea obosit și stresat pentru a produce valoare și pentru tine. Vei fi prea obosit pentru a te îmbogăți.

P.S: Pe cale de consecință, o metodă sigură de a vă îmbogăți este să nu dați banii pe seminare și să nu folosiți niciodată expresia „pe cale de consecință”.

19 COMMENTS

  • Scuze, da’ mi se pare vag amuzant:

    Ești constrâns cumva financiar să faci asta, dar măcar îți permiți să stai jos. Când ești un manager cu un salariu frumușel, nu poți să ieși brusc din ședință și să bagi un șnițel la Împinge Tava. Nu vrei să fii văzut făcând asta și, chiar dacă nu ți-ar păsa, ai provoca din start comentarii.

    Depinde mult de mediu. Acuma daca esti intr-o companie hipercompetitiva si plina de oameni cu doua fete, poate ca conteaza foarte mult cicaturile astea. Da’ altfel, sa fim seriosi.

    Eu de exemplu tocmai m-am mutat cu firma linga Iulius Mall. Brusc, jumate de echipa merge sa manince la restaurantul smecher La Strada, unde meniul zilei e 25 de lei, si asta cu reducerea de angajati. Da’ asta nu il impiedica pe department manager sau pe altii sa mearga la food court sa impinga tava, daca-i cazu’. Cum nu-i nimeni vazut ca un sanantoc sinistru doar pentru ca maninca la raionul gastronomie Auchan, sau la un restaurant normal.

    E foarte pernicioasa tendinta asta de a “face upgrade” ori de cite ori avansezi intr-un fel sau altul.

    Mie mi-a ramas pe creier observatia aia, ca omul ce lucreaza pe salariu in SUA face in medie 75k pe an, ceea ce inseamna 1.5k milioane in 20 de ani, sau 3 milioane in 40 de ani de munca. Din care nu vede nici pe departe atita, fiindca cel putin pe chirie & mincare da vreo 50% din ei (asta daca traieste intr-o gaura de sobolan si maninca resturi).

    Pe scurt, indiferent de “statut”, daca munca ta e rasplatita cu fix $X / ora, esti un bou daca te chinui sa-ti mentii statutul ala in ochii cuiva. Acel “cineva” nu este tu, iar a-ti mentine statutul inseamna ca tu traiesti mai prost pentru .. pentru ce? Sa nu aiba Icsulescu pareri? Lol.

    Ma rog, daca te incanta sa primesti laude goale, go for it. Da’ am vazut foarte multi oameni care isi iau ceasuri de nu-stiu-care, sau care au impresia ca trebuie sa le arate masina mult mai bine dupa ce au primit o promotie, sau .. plm. Nu mai bine de banii aia iti faci acasa un home-cinema? Sau altceva ce iti place tie?

    /rant over

  • Da, stiu ce zici, doar ca in firmele de genul asta (cum de altfel sunt si firmele in care am lucrat eu), diferenta dintre department manager si angajat nu e foarte mare nici la nivel de salariu, nici de responsabilitati. Cumva, omul ajuns acolo e cel care a performat cel mai bine intr-o perioada sau care si-a asumat anumite responsabilitati. E un om pe care colegii si subordonatii lui il respecta oricum.

    Daca vorbim despre C-Suite (CEO, CFO, CSO etc), lucrurile se schimba teribil si nu mai tin cont de tara sau companie. Tu esti undeva pentru ca mentii o imagine si pentru ca esti legat prin functie de o responsabilitate. Esti un simbol in fata actionarilor si investitorilor. Deja de la salariul si responsabilitatea respectiva in sus, valoarea ta nu mai este legata de aptitudini. Esti ca un Lamborghini. Costi 300 000 de euro, dar pretul tau de productie e undeva la 15%. Pentru ca mai ai X oameni sub tine care abia asteapta sa iriti pe cineva, vei fi de multe ori constrans sa mentii aparentele, altfel zbori.

    N-ai auzit de “CEO” de meserie? Sunt toti indivizii aia pe care-i lauda presa cand ajung la carma unei companii mari (vezi obsesia unora cu Marissa Meyer, de acum cativa ani). Ce fac cand ajung acolo? Dau declaratii, vorbesc in costume scumpe sau, din contra, in haine care “par” ieftine, pe la TED Talk-uri si se intalnesc cu zeci de investitori. Partea de management? E lasata pe seama celor care chiar muncesc, indiferent daca mananca sau nu la food court.

    Sigur, ajuns in zona de simbol (lucru care cere sacrificii pe mai multe planuri), poti alege sa iti faci treaba si sa fii dat rapid la o parte (dar na, ti-ai luat un home theater si o masina misto) sau poti alege sa lupti zilnic pentru statutul ala discutat mai sus. Fatarnicie? Probabil. Imbogatire? Sigur, dar trebuie sa stii unde si cand sa te opresti. Altfel, ajungi o umbra, o parte din sistemul ala care chinuie visele hipiotilor.

    P.S: Meniul zilei de la La Strada are cam pret mediu pentru Bucuresti, desi sunt putini corporatisti si “mileniali” care ar hali zilnic de 35 de lei 😛 (de 25 de lei mananca majoritatea, dar aici se prefera extremele: ori ceva ieftin si pe fuga, ori vreo prostie super fitoasa… fara teren de mijloc)

  • Na, eu am presupus ca te adresezi pulimii, caz in care participarea la rat race chiar e stupida. Stiu ce zici, ca de la anumite roluri in sus, trebuie sa iti mentii o anume imagine (director zonal, CxO etc). Da’ aia is putini, unu’ din 50000 de angajati.

    p.s. la p.s. Bucurestiul are toate preturile mai mari cu vreo 20%-30%. Pe-aici meniul zilei bunicel e pe la 15 lei, si daca sare de 20 trebuie sa fie al dracului de bun. Daca e decent localul, merge lumea cu drag. Astia cu “La Strada” au preturile respective (29 de lei inainte de reducere) pt ca fac mincare de fitze, gen sarmale fierte toata noaptea in oala de lut etc.

  • Pai da, dar depinde si cat de mult vrei sa urci pe scara ierarhica. Nu mi se pare un mega sacrificiu sa vrei sa fii department manager in zona ta. Ba chiar e o evolutie normala a lucrurilor. Daca insa vrei sa ajungi in board-ul companiei pentru ca “bani si influenta”, pregateste-te :))

  • Mai, depinde cita energie trebuie sa bagi in noua pozitie. Vorba ta, de la pulete simplu la team leader ajungi doar demonstrand timp de 3 ani ca nu esti psihopat. Dup-aia department manager in inca 2 ani in care nu-ti fug subalternii plingind.

    Da’ de la un punct incolo, investitiile trebuie sa devina consistente. Manager zonal, tre’ sa demonstrezi ca te poti imbraca in N feluri, ca sa te poti intilni cu o varietate suficient de mare de oameni de afaceri. Rolexu’ e musai, sau alta marca mai cunoscuta.

    Na, nu stiu citi sunt interesati de chestii de-astea. Eu unul, vorbind din perspectiva mea, as prefera sa degraba genul de career track care ingaduie dezvoltare in profunzime. Nu orice inginer tre’ sa devina team lead, e o idiotenie crunta de care vad ca firmele au inceput sa se prinda. De ce ai lua un inginer si l-ai pune pe o pozitie unde are nevoie de people skills? Lasa-l inginer, fute-i un titlu “senior” sau “arcane master”, si da-i taskuri faine in urma carora il platesti consistent. Win-win.

  • Exact. De-aia zic: vrei sa traiesti confortabil din munca? Se poate si in Romania. Vrei sa te dezvolti? Se poate si aia. Vrei sa te imbogatesti? Lasa dom’le munca aia :))

  • Am trait si eu experienta asta, adica odata ce “m-am mai ridicat”, mi-au crescut cheltuielile fara sa vreau, pentru ca nu te poti duce sa te intalnesti cu anumite persoane in blugi si in tricou.

  • romania inedit: Iti trebuie musai un tricou cu mesaj :))

  • Economisirea e recomandată, dar privațiunea nu.

    Cică vreo 2000 de ani de creştinism zic contrariul, chiar mai frumos decât îl zicea cetățeanul Ceauşescu A. Nicolae.

    Nişte bloggări zic şi ei de vreo 15 ani încoace cam aşa: faptul că unul are bani sau resurse e puțin relevant, ca în bancul cu vila doctorului şi cea a țiganului interlop.

  • Și uite în ce punct glorios al existenței am ajuns cu toții 🙂

  • Și eu o să mă leg de faza cu managerul care nu iese la împinge tava 🙂
    E un clișeu, să știi. Eu lucrez la o corporație mare pentru România (avem peste 10000 de angajați), iar CEO-ul nostru, împreună cu alți boși ca el mânâncă la aceeași cantină împinge tava la care mâncâm și noi, angajații de rând, unde meniul zilei e un bon de masă. O dată chiar am stat la aceeași masă, era cu CFO și am schimbat câteva vorbe.
    Vorbim de tipul acela descris de tine, CEO de carieră, venit din Germania, din familie cu “von”, care e imaginea companiei în România, dar cred că nu prin asta promovează el imaginea companiei, prin prețul dat la tavă.

    Articolul tău e interesant, deși e cam lung. Cred că ai putea face o serie de articole interesante dacă ai condensa informația, cumva să abordezi o singură idee pe articol. Aici ai mai multe idei bune care se diluează. Sper să o iei ca pe o sugestie, nu ca pe o critică. Părerea mea e că în era facebook-ului, oamenii nu mai stau să citească articole lungi. Eu l-am început ieri și l-am terminat după o pauză de o zi 🙂

  • Gheorghe: Problema nu e ca n-ar iesi pentru ca are o problema cu angajatii (suntem cumva in aceeasi situatie: corporatie mare, conducere misto), ci pentru ca uneori pur si simplu nu poate sa faca asta. Uneori trebuie sa stea la o cina scumpa cu partenerii sau investitorii.

    Altfel, observatia cu “articole cam lungi” nu ma prea atinge (nici supara in vreun fel), dat fiindca blogul exista de vreo 11 ani in forma asta si e un fel de spatiu de defulare. Daca ma hotarasc sa-l transform in altceva, o sa sparg ideile… altfel, ideile scurte, cartile si scriitura in engleza sunt pastrate pentru alte medii (ceva mai scumpe :D).

    Nici articolul anterior pe tema asta (Saraci si Cinici) nu avea mai putine caractere 🙂

  • Haideti ca am modificat putin fraza initiala cu managerul, mai ales ca exprimarea mea n-a fost printre cele mai fericite 🙂

  • Gheorghe: cândva, un moșuleț, fost pionier, era nemaipomenit de mândru. Fiindcă îi dăduse o medalie a unității de pionieri și o floare lui Ceaușescu. Asta se întâmplase prin 1965.

    Dar el și-a adus brusc aminte de asta 50 de ani mai târziu, la pensie. De parcă ar fi fost Cameron Diaz în anul în care a împlinit 40 de ani. Dintr-o dată, blondei noastre i s-a îmbunătățit memoria, de parcă își făcuse un upgrade și băgase DDR3 SDRAM la 1333 MHz.

  • Cameron Diaz pare sa-si fi amintit ca ar putea sa si joace in filme, mai ales ca acum nu o mai distribuie nimeni in roluri de “pretty girl”.

  • Parcă îmi aduc aminte de ungurul căruia trebuia să i se explice poanta…

    În anul în care a făcut 40 de ani, Cameron Diaz și-a adus aminte că ea a făcut un clip porno când avea 19 ani. Ceea ce încercase mai tot timpul să îngroape de-a lungul timpului. Se judecase pentru șantaj cu tipul care avea înregistrarea. I-a obținut condamnarea. Și e foarte posibil să fi făcut mult mai multe măgării în acest caz.

    Dar uite că, dintr-o dată, i s-a făcut upgrade de flash, și și-a adus brusc aminte că ea făcut cândva porno. Ceea ce, dintr-o dată, e ceva eroic. E o divă. O zeiță a sexului.

    Sfântu’ Google poate găsi rapid filmulețul. În care ea e o simplă figurantă. Apare pentru foarte puțin timp, i se văd sânii, trage pe un caraghios de o lesă.

    Dar, ce poți să-i faci, ea a făcut porno. Ar trebui să îi punem covorul roșu și să cădem după aceea în fund. În fața divei.

    Ceaușescu ar fi putut s-o întrebe: ”pioniero, flori nu vrei!?”

  • Hmm, nu ma gandisem exact la episodul asta (similar cu episodul cu Stallone si fosta lui cariera “softcore”), doar ca cele doua sunt intru-catva conectate: cariera lui Cameron Diaz e cam incheiata de ceva vreme, deci sarja ei “eroica” ajuta 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.