2018

De câțiva ani mi-am făcut un obicei ca, în perioada asta, să fac un bilanț general al anului care stă să se încheie. Nu de alta, dar vreau să văd de ce am scăpat…

Față de 2017, care în câteva luni mi-a reconfigurat toate planurile de viață, anul ăsta a fost ceva mai zgârcit în accidente, boli și alte inevitabile cadouri ale existenței. Cu excepția unei bune colege și a unui simpatic colocatar al secției în care am fost internat, majoritatea oamenilor care îmi plac au avut inspirația de a continua să trăiască. Totuși, dacă lucrurile au fost (cât de cât) în regulă pentru mine, nu la fel se poate spune despre restul lumii. Prin urmare, chiar dacă voi încerca să contrabalansez articolul ăsta, nu e exclus ca el să semene teribil de mult cu un necrolog.

2018 a fost anul în care s-au stins două simboluri locale ale luptei, maratonistul Robert Cadâr și jurnalistul Nic Sârbu. De altfel, dacă tot vorbim despre jurnaliști, 2018 a fost și anul în care agresiunile împotriva lor au atins cote alarmante, revista Time numindu-l pe Jamal Khashoggi și pe jurnaliștii uciși în exercițiul funcției „persoana anului”. Pe plan local ar fi de amintit și dispariția lui Andrei Gheorghe, plecat să critice îngerii și a lui Cristian Țopescu, exemplul preferat al celor nemulțumiți de comentatorii sportivi ai momentului.

Nici lumea muzicii n-a fost ferită de tragedii, două soliste de rock sinucigându-se în 2018: Dolores O’Riordan de la Cranberries (favorita celor care și-au educat prima dată urechile la MCM România și Atomic) și Jill Janus, solista trupei de thrash Huntress. Nici Randy Rampage de la Annihilator și nici Eddie Clarke, un fost membru Motorhead, nu au scăpat. Vinnie Paul Abbott de la Pantera a murit și el, la doar 54 de ani. Și dacă Vinnie era tinerel, legendarii Charles Aznavour și Aretha Franklin nu erau – însă asta nu le face disparițiile mai puțin dramatice.

Dacă rock-ul, muzica soul sau canțonetele franțuzești nu vă pasionează, anul ăsta ne-au părăsit și DJ-ul suedez Avicii (aici comparat cu… Ionela Prodan) și un rapper pe nume XXXTentacion (omorât, cumva specific profesiei). Taragotistul Dumitru Fărcaș a murit și el, de data asta fără fastul și senzaționalismul pe care presa le manifesta în preajma lui. Nici despre dispariția lui Ilie Balaci, un mare cântăreț al gazonului, nu s-a scris prea mult.

Actorii altor generații au tras într-un final cortina, printre ei numărându-se legendarul Burt Reynolds, dar și fostul sex-simbol Tab Hunter, Lee Ermey din Full Metal Jacket și David Ogden din M.A.S.H. Nici alte categorii de artiști ai marelui sau micului ecran n-au fost scutite: titratul regizor Miloš Forman s-a dus și el iar animatorul Rumen Petkov (care alături de Genndy Tartakovsky ne-a încântat copilăria pe Cartoon Network) a părăsit la rându-i scena. Într-un final și-a luat “la revedere” și bătrânul Stan Lee, părintele Marvel Comics.

Băiatul ăla care i-a supărat pe români, bucătarul Anthony Bourdain, s-a dus să facă mișto de meniurile altora, alături de Joël Robuchon, un om cândva numit „bucătarul secolului”. În zona streaming-ului, celebrul critic de jocuri video TotalBiscuit a pierdut cam singura bătălie fără restart, din păcate pentru fanii și familia lui.

Nici pentru scriitori, artiști sau oameni de știință lucrurile n-au mers foarte lin. Moartea anului rămâne cea a lui Stephen Hawking, un om a cărui existență era oricum o minune, însă nici dispariția scriitoarei Ursula K. Le Guin nu a fost trecută cu vederea. Scriitorul israelian Amos Oz a produs și el unde în presa culturală, iar traducătoarea Anthea Bell a lăsat o amintire plăcută atât în lumea cititorilor, cât și în cea a colegilor de breaslă. Pe plan local, istoricul Neagu Djuvara (un om căruia mă bucur că i-am luat la timp autograful) s-a plictisit și el de eterna lipsă de reacție a poporului român.

Naționalismul și alte ideologii toxice s-au ridicat în continuare, dictaturile fiind în largul lor pe parcursul anului trecut. Atât România, măcinată de plaga roșie, cât și vecinii ei cu viziuni din ce în ce mai inconsistente par atrași de „oferta rusească”. Că veni vorba de oferte, dupa Aleksandr Litvinenko in 2016 și Kim Jon Nam in 2017, în 2018 a fost rândul fostului agent rus Serghei Skripal să primească o mostră de „recunoștință” de la foștii lui colaboratori. În România, caricaturistul român anti-comunist Mihai Stănescu și disidenta Doina Cornea au decis și ei să ne părăsească – din fericire, din cauze naturale.

Atentatele au fost ceva mai rare anul ăsta, deși țintele au fost mai puțin predictibile: Canada, pașnicul vecin al SUA, a fost țara vizată de două atentate (mai mult sau mai puțin „teroriste”) în 2018. SUA și-a continuat șirul incidente școlare neplăcute printr-o nouă izbucnire în Florida și apoi alta în Santa Fe. Bine, țările din Orientul Mijlociu au fost ceva mai grav afectate de probleme de genul ăsta, adică de psihozele colective ale propriei populații.

Delirul lui Trump a continuat și anul ăsta, cu atât de multe gafe, încât nici lui John Oliver nu i-au ajuns emisiunile pentru a-l critica. La fel de previzibile ca gafele lui Trump, incendiile din California și uraganul Florence au mai făcut și ele puțin praf lucrurile, așa cum tragediile locale ne-au arătat că bulele noastre nu sunt suficient de rezistente la ce poate România să arunce în ele.

Știrile de genul ăsta ne-ar putea face să credem că lumea e un loc mai rău, nu? De altfel, cam asta și vrea media să credem, iar nesiguranța a devenit normă socială. În plus, tot media încurajează și relațiile parasociale sau „plânsul” pentru vedete cu care nu avem nimic în comun. Problema e că, deși v-am făcut un ditamai colierul de simboluri pierdute, parcă n-aș vrea să-mi închei articolul așa. Nu de alta, dar 2018 a fost și un an al progresului.

Într-adevăr, 2018 e anul în care scandalul Cambridge Analytica a explodat și în care legislația americană pentru „net neutrality” a făcut un pas înapoi. În același timp însă, 2018 e și anul în care am fost mai atenți la propria intimitate ca oricând. E anul în care prevederile GDPR au intrat în acțiune și, chiar dacă Internetul a devenit un loc puțin mai enervant, faptul că o formațiune suprastatală a putut spune jucătorilor de pe piață să-și arate cărțile este totuși o victorie. Tot ăsta e și anul în care Mark Zuckerberg a fost chemat în fața Congresului. Ne-a ajutat cu ceva? Nu în mod direct, dar gestul în sine a fost un pas în direcția corectă.

Catastrofele naturale au lovit peste tot, dar puștii ăia blocați într-o peșteră din Tailanda pentru care începuse să se roage toată planeta au scăpat. Asta în ciuda declarațiilor lui Elon Musk care a fost pus de vreo două ori la punct anul ăsta (oricât de utilă ar fi atitudinea lui uneori, în multe situații ea poate deveni toxică).

Vă mai amintiți de atentatele din Florida despre care vorbeam mai sus? De data asta, nu autoritățile și personalitățile media au început discuția aia sterilă despre controlul armelor, ci tinerii. Elevii și studenții au organizat cele mai mari marșuri de genul ăsta de până acum pentru a spune ceva de bun simț: interziceți portul de armă!

În altă notă, decesul lui Joachim Ronnenberg, un erou al celui de-al Doilea Război Mondial a deschis o discuție frumoasă despre ce înseamnă ca prin câteva mostre de curaj și un puseu de nebunie să salvezi viețile a mii de oameni. De altfel, 2018 a fost un an foarte bun și pentru cărți!

Tot în 2018 am avut și o Cupă Mondială cu o serie de eroi neașteptați pe gazon și tot acum am avut și o nouă nuntă regală în Marea Britanie. Sigur, evenimentul nu înseamnă mai nimic pentru românul de rând, dar el a fost totuși un prilej de bucurie generală și un semn al schimbării într-o instituție prăfuită.  Și, dacă tot am rămas în Marea Britanie, merită să observăm că britanicii mai fac și alte lucruri pe lângă Brexit: Michael Palin, unul din membrii originali Monthy Python a fost făcut cavaler, în principal pentru emisiunile lui de călătorie și eforturile a aduce la lumină alte culturi și civilizații.

În 2018 a început și o adevărată cruciadă comercială împotriva plasticului, iar Irlanda, o țară predominant catolică, a legalizat din nou avorturile. Populația de urși panda a lumii și-a revenit sensibil, iar morbiditatea cauzată de cancerul de sân a scăzut simțitor. Prin alte părți, un tip de 30 de ani a fost dat afară din casă de părinții care-l susțineau, iar o analiză The Atlantic arată că, deși majoritatea lucrurilor se înrăutățesc, telefoanele noastre sunt din ce în ce mai bune. Măcar atât!

Drept concluzie, 2018 n-a fost chiar o catastrofă totală, dar cred putem spera mai mult de la 2019. Nu că ar conta prea tare cum numerotăm anii și ce vrem de la ei. În cazul meu, după un an în care n-am vrut să dau ochii sau gândul cu mine (2017) și unul în care nu știu prea bine ce s-a întâmplat (2018), anul care începe e primul în care mi-am făcut un braț de planuri, perfect conștient că viața le are pe-ale ei. Dintre cele care v-ar putea privi, aș include promovarea traducerilor cărților mele în engleză și germană și poate una sau două lansări noi.

În rest, vă urez un an în care hazardul să uite de voi și să puteți să pierdeți liniștiți vremea alături de puținii oameni care contează!

P.S: De asemenea, 2018 e și anul în care Smiley și-a lăsat pentru o vreme plete, doar că nu știu dacă să trec treaba asta la catastrofe sau atentate.

 

11 Comments

  • Am răsuflat ușurată, citind am găsit și firicelele de speranță, numai bune pe post de ancore 🙂
    Un an nou bun, bun 🙂

  • Și ție! Un an fantastic 🙂

  • E foarte tentant sa ai o reactie de “good job!” la vestea legata de ursii panda (the very symbol of the fight against extinction is no longer endangered), dar atatea alte specii n-o duc deloc bine…

  • Da, din pacate, facem tot posibilul sa ramanem singuri pe planeta. Noi si plasticul 🙂

    Apropo: si tigrii din Nepal si-au dublat numarul 🙂

  • Nu ştiusem de Rumen Petkov şi nici (spre ruşinea mea) de David Ogden Stiers.Una peste alta,sa ai un an spornic si sa-ti iasa toate proiectele.

  • Și tu la fel! Un an excelent 🙂

  • Din pacate, da… noi si plasticul… 🙁

    Numarul tigrilor a crescut per total, dar… daca stai sa analizezi ce inseamna asta, lucrurile nu mai par asa roz. Cresterea vine de la doua subspecii (Bengal si Amur), fix cele mai numeroase, fix cele clasificate EN (endangered) si nu CR (critically endangered). Si… ce surpriza, subspecii care traiesc fix in tarile care macar au depus ceva eforturi pentru conservare.

  • Bernard Werber zicea cam așa în povestea lui cu Furnicile: un animal adaptabil și inteligent știe să își găsească hrana oriunde, sau, mai bine zis, fiind adaptabil, știe să extragă calorii din orice, cu minimum de efort. Ursul Panda moare dacă e lipsit de hrana lui favorită, bambusul. Dar omul, ca și furnica, porcul sau șobolanul, își asigură traiul pe orice continent, indiferent de climat, floră sau faună, fiindcă se poate hrăni cu aproape orice e digerabil.

    Așa încât, pe măsură ce oamenii sunt din ce în ce mai bine hrăniți, ba chiar obezi, nu mai intră în habitatul animalelor cu culturile agricole și nici nu mai sunt interesați să facă distrugeri, ca pe vremea eradicării lupului din anii 1960. Iar animalele se înmulțesc. Prin anii 1970 se știa că o ursoaică are 1-2 pui, rar 3. Acum în mai multe cazuri au fost văzute ursoaice cu 4 și 5 pui. În Suceava autoritățile silvice au hotărât că o populație stabilă de vulpi trebuie să fie cam de 1200, dar au fost observate mai mult de 1900. S-a decis împrăștierea de vaccin antirabic pentru 2500. Pădurarii au descoperit că numărul lor ajunsese între timp la 3000 🙂

  • Atat de multe vulpi sunt in Suceava :D? La multi ani, apropo 🙂

  • Brontozaurel: Si totusi, sunt convins ca ai ridicat un pahar de “ceva” pentru pisciile tale favorite 😉

  • Mircea, serios, am murit și înviat recent. Am alte priorități. Te rog nu mă mai deranja (nu anul asta, ci în general) 🙂

One Pingback

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.