Asta e un articol aproape spontan despre cat de putin spontani suntem.

Cu multa vreme in urma, rabufneam pe blog, iritat de atitudinea celor care imbraca nejustificat uniforma creatiei. Sase ani mai tarziu, din care cinci petrecuti sub aripa unei meserii sufocate de „creativi”, vreau sa imi aduc la zi supararile. Inainte insa de a-mi deplange propria lipsa de inspiratie, as vrea sa atrag atentia asupra unei alte deficiente, una mai usor de dezbatut. O deficienta care, daca ar fi sa ma iau dupa prietenii din departamentele de HR, se resimte la nivel national. Nu vreau sa va irit, dar ai mei prieteni mi-au sugerat deseori ca romanilor le lipseste spontaneitatea, una din premisele esentiale ale creativitatii.

Cum adica, ba? vor spune indignati cititorii ocazionali. Cum adica nu suntem spontani? Uite aici spontaneitate: su*i @#$%! Reactia n-ar fi intru-totul nejustificata, dar nu cred ca ar avansa discutia. Daca injuraturile romanesti sunt intr-adevar creative (au fost de altfel si „premiate” pe Cracked), majoritatea celor ce le folosesc nu sunt. Mai mult, in cazul injuraturilor, spontaneitatea vine din impuls in sine, nu din constructia lingvistica. Ca fenomen, spontaneitatea nu se reduce nici la replici obscene si nici la umor. Mai mult, spontaneitatea nu se reduce numai la discursul scris sau vorbit.

O prima privire la jurnalistii, bloggerii si moderatorii din Romania ne arata ca avem intr-adevar o problema. De altfel, articolul de fata a pornit de la observatia lui Dorin Lazar, care deplangea lipsa unui „late night show” romanesc de calitate si lega fenomenul de o scena de stand-up slab dezvoltata. Daca formatul de „show dupa miezul noptii” a existat si in Romania, oameni care sa il duca mai departe nu am avut. Suntem departe de efervescenta lui John Stewart, de aroganta calculata a lui Bill Maher sau de sarcasmul inteligent, dar inofensiv, al lui John Oliver.

Peisajul autohton ne prezinta fie indivizi puerili, a caror spontenitate consta in lipsa de maturitate, fie oameni care sunt in mod nativ spontani, dar nu au inteligenta necesara pentru a-si capitaliza darul. Asta daca nu punem la socoteala hotii de glume si mahalagii care pretind ca dau tonul in umor. Sa nu uitam ca primul „late night show” romanesc cu ceva audienta a fost tinut de Florin Calinescu, un personaj care, desi are niste merite, e departe de a fi un model. Cei cativa moderatori radio care ar putea face ce nu fac omuletii de carton de la TV nu au nici vointa, nici vizibilitatea necesare unui astfel de demers. In spatiul online exista cativa oameni cu potential, insa mai avem pana cand 2 000 000 de vizualizari se vor transforma in 2 000 000 de “fani”.

Ar merita sa aruncam si o a doua privire, de data asta la gigabytes-ii de informatii irelevante care plutesc in retelele sociale. Mai bine de 80% sunt citate, poze si glumite furate. Din restul de 20%, cam trei sferturi se reduc la rabufniri irelevante si afirmatii atribuibile oricui. Ramanem cu un procentaj mic de replici si atitudini „spontane”, procentaj valabil cred in orice tara, nu numai in Romania. Aici vorbim inclusiv despre remarci inteligente si replici la obiect, nu numai despre umor. La nivel global, problema este una de cantitate. La nivel local, ea devine in acelasi timp una de calitate. Mai mult, lipsa de continut original din bazinele de “user generated content” este si un indicator al nivelului general al publicului. Cu alte cuvinte, nu doar ca nu le prea avem cu spontaneitatea, dar nici pregatiti pentru ea nu suntem, atunci cand vine din alte surse. De unde sa fi izvorat deci aversiunea romaneasca pentru spontan?

(Sursa citatului “spontan”: lifehack.com)

In mod normal, daca luam istoria la puricat, observam ca romanii sunt de multe ori asociati ideii de „haz de necaz”, adica umorului negru, spontan. Vorbeam la un moment dat despre prototipul taranului „mucalit”. Cu alte cuvinte: o cusma de oaie romaneasca, aruncata peste un umor de pălmaş irlandez. Sa fie o mostenire celtica? Greu de spus. Este insa usor de observat ca, dupa decenii de comunism, umorul traditional s-a diluat profund. Dupa ani zile in care o simpla remarca sarcastica te putea arunca dupa gratii, bancurile au devenit arma facila si inutila a creativitatii populare. Chiar daca bancurile politice erau la randul lor periculoase, formulele standard, testate de altii, au fost intotdeauna de preferat “prospaturilor”. Nu de alta, dar un banc, desi eficient uneori, era si este mai usor de „lepadat” decat o remarca spontana, facuta la momentul potrivit. Cu alte cuvinte, este mai usor sa te disociezi de un banc, iar spunerea lui implica mai putina responsabilitate. Un prim vinovat pentru frica de spontaneitate ar fi deci umbra comunista. Ea nu explica insa de ce noile generatii nu sunt mai “treze”. Asta cu-atat mai mult cu cat amicii amintiti la inceput se plangeau de lipsa de spontaneitate a tinerilor candidati la diferite posturi.

Ajungem astfel la al doilea vinovat, si anume la lipsa culturii. Nu va lamentati, ca n-am de gand sa perorez despre cultura “elitelor” sau despre visele umede ale vreunui profesor de gramatica pensionat. Vorbesc despre cultură in sensul larg, antropologic (sa zicem totusi „in sens sociologic”). Pentru a fi spontan, trebuie sa ai de unde sa fii spontan. Sa ai un bagaj serios de cunostinte, relevant pentru eventualul tau public. Cu ajutorul lui si al unor avantaje naturale sau educate, trebuie sa fii capabil sa aduci remarca potrivita la momentul potrivit. Ai nevoie deci de o combinatie intre impuls si discurs, dintre capacitatea naturala de a simti cand e momentul sa intervii si baza necesara pentru a o face. Daca tot ce faci este sa te holbezi la glumite vulcanizate de tip Tociu si Palade, toata spontaneitatea ta se va reduce la alunecari pe coaja de banana si ragaituri. Asta ar putea fi suficient pentru un anumit tip de public (atat in Romania cat si pe-afara), dar nu te va ajuta sa creezi vreodata ceva relevant. Spontan sau nu.

O a treia lipsa a spontanilor autohtoni, fie ca fac stand-up comedy, fie ca prezinta Eurovision, este educatia. Este vorba atat de educatia scolara, cat si despre cea parentala. Prima ar trebui sa imprime acea curiozitate specifica oamenilor „vii”, interesanti. Aici putem intr-adevar blama sistemul romanesc, prins intr-o eterna mediocratie si blocat intr-o sinistra logica a pragului.  Educatia formala te poate invata cand si cum sa-ti spui parerea (apropo de stilul studiat al lui John Oliver). Educatia formala te poate invata cum si cand sa ai „prezenta de spirit”. Al doilea tip de educatie este cel care-ti spune cand e momentul sa te opresti. Este vocea batraneasca si simpatica care iti spune cand ai trecut granita dintre aluzii fine si jigniri mitocanesti. Cu alte cuvinte, este vocea care-ti spune cand sa fii „om” si cand sa fii…tu insuti.

La cele trei carente se adauga si faptul ca scena locala de stand-up comedy este intr-adevar firava, cu doar cateva fete si voci cunoscute si foarte putini profesori. Aici se vede si lipsa unor cursuri de vorbit in public, pe moment disponibile doar in orasele mari si numai pentru o anumita categorie de utilizatori. Vorbitul in public si logica prezentarii ar trebui sa fie predate cam in orice institutie de invatamant liceal si superior. O spune unul a carui meserie depinde de ele si care, desi a beneficiat de genul asta de cursuri in facultate, a mai avut nevoie de ceva timp si bani investiti pentru a ajunge la un nivel acceptabil (sau cel putin asa m-au mintit cunoscutii).

In mod similar avantului creativ, fenomen de altfel dependent de spontaneitate, nici replicile de moment nu sunt cu adevarat…spontane. Pana la urma, ce inseamna sa fii spontan la un eveniment “live”, dar pregatit si repetat cu o luna inainte? Ce inseamna sa fii spontan la o emisiune cu public platit sau, mai simplu, la o emisiune preinregistrata, cu sau fara invitati? In principal, inseamna sa fii „prezent”. Sa nu suni ca un robotel entuziast si nici ca un babuin scapat din lesa. Sa n-ai nevoie de treizeci de duble pana cand scot producatorii ceva coerent de la tine. Acelasi lucru este valabil si in fata unui angajator, dar si in fata campurilor goale de pe Facebook. Pana la urma, spontaneitatea inseamna sa oferi putin din cunostintele si intelepciunea altora, dar intr-un ambalaj personal si intr-un moment potrivit. Spontaneitatea este e o scoala. Este un binevenit cadou facut de o minte agera unui public educat.

P.S: Pentru ca „spontaneitatea” mea textuala m-a facut sa inchei textul fara o concluzie, ma voi folosi de acest mic spatiu dedicat aberatiei pentru a o sustine. Da, chiar cred ca lucrand sustinut la punctele de mai sus, avem sansa sa ducem divertismentul romanesc mai departe. Potential exista, iar tara care ne gazduieste ne ofera zilnic inspiratie.