Nu știu alții cum sunt, dar în general nici nu mă interesează…

Sunt însă apucături ale colegilor de generație pe care le interpretez drept semne ale Apocalipsei. Unul dintre ele este frica de politețe. Reacția unor oameni la simpla curtoazie relevă perfect nivelul la care am ajuns cu interacțiunile sociale, precum și cât de puțin spațiu mai avem pentru a coborî.

În perioada în care codurile bunelor maniere erau cărți sfinte, politețea exterioară era considerată o reflexie a vieții interioare. În cuvinte mai puține pompoase, un om care se purta frumos, gândea frumos. În ziua de astăzi și în România în mod special, politețea e un mod excelent de a nu lua bătaie. Dacă o practici corect.

Cred că la asta s-au gândit și ai mei când m-au învățat să salut, să mulțumesc, să deschid uși când e cazul și să cedez locul chiar și când nu e. În plus, am fost învățat să nu vorbesc cu oamenii de parcă îmi datorează bani, cu excepția celor care chiar îmi datorează, evident. Am sesizat apucături similare și în cercul apropiat de prieteni, motiv pentru care am presupus că așa trebuie să stea lucrurile. Ba, depășind vârsta în care moaca mea arogantă putea trece drept simpatică, m-am forțat chiar și să… zâmbesc.

Nu pot să spun că abordarea asta nu m-a ajutat, mai ales în ceea ce privește necesara relație cu casierițele de la supermarket și cu șoferii de taxi. În același timp, am întâlnit și destul de mulți oameni reticenți la “bărbosul ăla care vorbește frumos, deși ar trebui să fie nervos”. Reticență am mai văzut deci, dar, până în ultimii ani, nu am întâlnit oameni cărora chiar să le fie frică de politețe.

Oameni care te privesc ca pe un recuperator, în momentul în care îi întrebi sincer de sănătate. Oameni care nu înțeleg de ce te adresezi la persoana a II-a plural, deși vârsta cere o delimitare. Oameni care se comportă ca niște bădărani și apoi, când se așteaptă să-i înjuri de mamă, rămân muți de uimire la un răspuns pașnic. Și nu, următoarea lor reacție nu e rușinea, ci frica. Ce ascunde omul ăla politicos? Poate e “bazat”? Poate e nebun? De ce nu mă înjură? De ce se abține? Sigur e recuperator!

Astfel, în România anului 2017 devine periculos să fii politicos. Știu că ce scriu acum sună ca o fantezie a unui redactor la Urzica, dar nu sunt nici singurul și nici cel mai tânăr care se plânge de fenomen. Îți e frică să te controlezi, de frică să nu ofensezi. De la curierii obișnuiți să fie abuzați la telefon până la funcționarele de la ghișeu, din ce în ce mai mulți oameni servesc politețea numai cu o doză bună de paranoia. Și nu-i vorba numai despre cei cu meserii unde contactul uman este inevitabil.

Ca de obicei, de vină sunt mai mulți factori, de la educație la interacțiunile online care vor avea întotdeauna propriile chei de dialog. Aș vrea să știu însă dacă mai avem vreo soluție sau vreo speranță. Contrar părerii populare, politețea este necesară. Nu, nu politețea aia de tip “Codul Bunelor Maniere” în care bărbatul galant își umple mustața cu bacteriile de pe mâinile tinerelor domnițe.

Vorbesc despre câteva semne minime de politețe care să-i dea interlocutorului sau interlocutoarei o idee despre intențiile tale. Cu alte cuvinte: v-am salutat și vă zâmbesc pentru că intenționez să rezolv o problemă, nu să înjur printre dinți. Da, merge și fără contact vizual și e genul de politețe pe care ar înțelege-o și un câine, deși un câine sigur nu s-ar împotrivi cipurilor biometrice (deci am dubii legate de comparația mea). Da, știu că politețea poate fi folosită și ca un motor bun pentru sarcasm, dar chiar și așa e de preferat în fața altor tentative de a fi amuzant.

Într-o perioadă în care am demolat cam toate normele sociale pe care le-am considerat depășite și le-am înlocuit cu emoticon-uri, e totuși posibil să mai avem nevoie de politețe. Nu de politețea studiată și elegantă, ci de politețea necesară pentru a aborda anumiți oameni. Genul de oameni pentru care “Ce vrei, mă?” e o afirmație.

P.S: Una din situațiile unde politețea m-a salvat de la cel puțin un conflict a fost perioada în care am fost elev de serviciu pe școală, motiv pentru care mă bucură că cineva se gândește în sfârșit să anuleze practica asta.