Ca un vultur durduliu, eroul zboară încet printre ușile automate. Căștile îl protejează de asaltul sonor, iar ochelarii sunt scutul perfect pentru invidie…

Costumul de astăzi? O cămașă albastră, pantaloni bej și pantofi negri. Discret pentru un supererou. Perfect pentru o zi de muncă. Aruncă o privire la ceasul de la mâna stângă: încă 20 de minute până la începerea misiunii. E bine. A mai rămas timp pentru un covrig cu susan și poate pentru o cafea de la automat. Poate.

Proaspăt energizat, eroul se îndreaptă calm spre dispozitivul de teleportare. E românesc, așa că sigur mai are de așteptat. Panoul cu cifre îi spune că ultimul a trecut de două minute. Așteaptă liniștit, cu ochii într-un ecran care îi spune cu precizie când o să plouă, cât de aglomerat va fi și cu ce să își umple timpul când așteaptă. Zeci de știri inundă micul dispozitiv, proaspăt eliberat de sub tirania semințelor de susan. Când ai o misiune importantă, viitorul nu te poate lua prin surprindere.

Lângă el mai așteaptă trei supereroi și tot atâtea supereroine. Se duc cu toții în același loc. O clădire strâmtă de birouri, cu băi mari și bucătării mici, cu apă prea rece și cafea prea fierbinte. E locul unde vor salva zeci de documente și-și vor elibera clienții de îndatoririle zilnice. Sunt nemulțumiți. Nu e misiunea pe care o visau, dar e singura misiune la care se pot întoarce în fiecare zi. Nu se consideră eroi.

Metroul oprește și cei șapte se înghesuie înăuntru. După nici un sfert de oră, ajung plictisiți la destinație și se îndreaptă spre suprafață. Pentru un scurt moment, îi întrezăresc pe ei, pe cei care nu se pot teleporta și care nu pot să vadă viitorul în ecrane. Pe cei care nu pot zbura. Îi văd și se întristează, însă sentimentul dispare repede. Există misiuni mai importante, cu linii de cod, tabele și prezentări care ard. Cine are timp să încetinească?

Și totuși există oameni pentru care simpla rutină este o aspirație. Oameni pentru care ritualul colorat al dimineții și timpul pierdut cu ochii în telefon sunt superputeri. Oameni pentru care multe cuvinte au sens, dar nu au formă. Există cel puțin 6.000, ne spun cifrele, și pentru ei libertatea e o superputere.

I-am etichetat simplu, ca fiind „nevăzători” sau „oameni cu deficiențe de vedere”. Statul îi numește „persoane cu dizabilități”. Pentru ei nu suntem doar liberi, ci suntem și invizibili. O superputere de care profităm deseori pentru a-i ignora. Ei sunt cei la care preferăm să nu ne gândim, pentru că e greu de crezut că o simplă călătorie cu metroul ar putea fi o victorie pentru cineva. Din fericire, unii se gândesc la ei. Supereroi care și-ar dori să fie mai puțin invizibili. De data asta, cei care s-au gândit să-și folosească altfel superputerile au fost cei de la Asociația Tandem și Fundația Orange, în parteneriat cu Metrorex.

Mulțumită lor, de la 3 august, transportul cu metroul și alte lucruri care păreau imposibile pentru o persoană cu deficiențe de vedere au devenit accesibile. Practic, toate cele 53 de stații de metrou ale Bucureștiului (da, vom avea în curând 53 de stații) au fost echipate cu 1000 dispozitive de tip beacon. Jucăriile ăstea cu sistem Bluetooth au fost create pentru a oferi indicații vocale de orientare printre stațiile, tunelurile și turnicheții metroului. Cum vor putea fi accesate respectivele indicații? Prin intermediul aplicației gratuite Tandem Access (iOS și Android). Dacă vă întrebați cum sună astfel de indicații, am cerut și o mostră audio care poate fi ascultată aici.

(Da, de-acolo proveneau simbolurile galbene plasate prin stații. Sursa: Asociația Tandem)

Sistemul în sine întră în categoria instrumentelor de mobilitate urbană, așa cum le numea Florin Georgescu, președintele asociației menționate anterior. Știu că expresia asta nu vă mișcă prea tare, dar scopul unui astfel de program nu este numai să ofere o vizibilitate mai mare celor invizibili și să înlesnească accesul la oportunități. Tot el ar trebui să ne recomande în timp drept o țară și un oraș în care te poți „mișca”.

Înainte de a ofta și de a spune superior că în sfârșit intrăm în rând cu lumea, ar fi de remarcat că superprogramul e unul pilot, atât la nivel de țară, cât și la nivel european. De altfel, dacă am putea convinge supereroii care fac naveta să contribuie la popularizarea lui, am putea demonstra că sistemul merge. Ca pas următor, el ar putea fi implementat și în gări și aeroporturi.

Deci, ce spuneți, ne rupem cinci minute din timp să salvăm lumea? Fără Like sau Share, ci cu un simplu „Te ajut eu”…

P.S: Dacă pare ciudat că am popularizat inițiativa asta, ar fi de remarcat că am tot scris despre nevoia de astfel de inițiative încă de acum nouă ani. Ce ar trebui să ni se pară mai ciudat e că niciun polictician nu a vorbit despre sau cu persoanele cu dizabilități și problemele lor. Oare cât să coste niște rampe de acces?