Românul Domestic
În ultima săptămână, mai multe jurnale științifice și reviste ne-au prezentat un studiu cel puțin interesant.
Publicat la finalul anului trecut, studiul în cauză susține nici mai mult, nici mai puțin că omul este o specie care s-a „autodomesticit”. Pentru a-și demonstra afirmația, cercetătorii fac o comparație între ce știm despre omul modern și ce putem ghici despre primii Homo Sapiens, dar și despre omul de Neanderthal și denisovani. Știți voi, celelalte specii avansate de hominide pe care i-au halit fie strămoșii noștri, fie vremea potrivnică.
Sigur, ideea de autodomesticire nu e nici pe departe una nouă și nici una specifică omului. Procesul în sine încurajează indivizii unei specii al căror comportament este considerat „pro-social”. În cazul oamenilor, vorbim despre indivizii care înțeleg politica grupului și care se pot integra în el. În cazul animalelor este vorba în principal despre blândețe și despre abilitatea de a conviețui cu omul. În regulă, veți spune, și ce e atât de special la faptul că omul s-a autodomesticit?
Pentru a înțelege de ce studiul ăsta e relevant, trebuie să înțelegem cu adevărat ce e domesticirea. Domesticirea nu este îmblânzire, deși DEX-ul nostru nu prea face diferența. Îmblânzirea se referă strict la limitarea agresiunii dintre specia îmblânzită și o altă specie (omul). E un past important spre domesticire dar, etologic vorbind, nu e domesticire. Domesticirea implică atât îmblânzire, cât și imprimarea unui comportament docil (abilitatea de a înțelege comenzi), precum și eliminarea unor instincte și reflexe în favoarea colaborării. Mai ales însă, domesticirea implică dependența de elementul uman, de „stăpân”.
Animalele considerate domestice sunt alese în așa fel încât să dea maximul de randament pentru viața umană și să fie cât se poate de previzibile pe termen lung. De-asta mulți oameni de știință consideră că pisica nu a fost niciodată complet domesticită (spre deosebire de câine, primul mamifer domesticit, după om). De-asta poți crește un animal sălbatic de mic și-l poți îmblânzi, dar el și urmașii lui direcți nu vor fi niciodată animale domestice. Procesul este lung și implică atât selecție genetică cât și comportamentală.
Drept consecință, domesticirea nu implică doar încurajarea unor comportamente sociale dezirabile, ci și adaptarea biologică a organismului domesticit. Față de rudele lor sălbatice, animalele domestice au cranii și creiere mai mici, dinți și gheare tocite și blănuri de culori care nu ar apărea altfel în natură. E selecție artificială. În plus, animalele domesticite își schimbă în timp chemările pentru a părea mult mai puțin ostile (câinii care scâncesc, în loc să latre, de exemplu).
Analiza genomului dar și a fizionomiei omului modern și a strămoșilor lui a arătat cercetătorilor că Homo Sapiens era pe lângă omul de Neanderthal cam ce e un cățel pe lângă un lup. Da, neanderthalienii aveau cranii și creiere mai mari, dar nu pentru că erau mai inteligenți, ci pentru că mediul lor avea nevoie de adaptări biologice speciale. Erau forțați să se descurce în grupuri compacte și nu se puteau baza pe forța unui colectiv, fiind de altfel și neofobi.
Problema nu e că specia umană s-a autodomesticit, ci că procesul ăsta continuă, deși nu mai e nevoie de el. Practic, pentru a putea fi considerat „domestic”, un animal trebuie să se raporteze la om. Dar dacă vorbim despre oameni de la bun început, la ce anume ne raportăm? Înțeleg, la începuturile speciei, fiecare răspundea în fața propriului grup, încercând să păstreze coeziunea gintei sau a tribului. Dar acum?
Din păcate, domesticiții de acum se raportează tot la „stăpâni”, adică la cei care aruncă cele mai multe firimituri. Sub senzația că sunt implicați într-o colaborare, oamenii domestici renunță treptat la adaptarea la mediul social. Fără să conștientizeze, ei devin dependenți de cei care le dau exact atât cât să supraviețuiască. Mai mult, similar câinilor de pază, domesticii dezvoltă și o loialitate feroce pe care și-o explică ca fiind izvorâtă din convingere, nu din dependență.
Să luăm drept exemplu românii, o specie sălbatică prin apucături, dar, altfel, una dintre „cele mai domestice” specii de om. Sunt puține momente în istorie în care poporul nostru să nu fi fost o specie domestică, aciuată pe lângă diverși stăpâni. Iobagi pentru boieri sau sursă de tribut pentru străini, vechii vlahi au avut momentele lor de sălbăticie… atent dirijate de adevărații stăpâni. Vedeți voi, să respecți comunitatea din care faci parte și statul la care accepți să participi nu e o dovadă de supunere. Să accepți însă ordine pentru că sunt confortabile psihologic este!

O imagine care nu are nicio legatura cu textul, a lui Alexandru Dobre, de la Mediafax. Serios că n-are, nu mai insistați.
Nicicând n-a fost mai vizibilă domesticirea colectivă decât acum. În momentul ăsta, masa de români domesticiți este critică. Semnele sunt acolo, atât la nivel de grup, cât și la nivel individual, deci să urmărim modificările. Atrofierea instinctului de conservare? Se verifică, deși oamenii nu prea aveau oricum instincte. Imposibilitatea de a-și asigura supraviețuirea fără intervenția stăpânului? Se verifică. Creiere și corpuri atrofiate? Absolut, dacă ne uităm la sănătatea fizică și la bagajul cultural. Nu cred că are sens să vorbim despre starea dinților și igiena dentară…
În momentul ăsta, capacitatea de gândire critică a românului obișnuit e la un nivel minim. I se spune să facă și face. E suficient ca vocea de la televizor sau „de deasupra” să repete lucrul ăsta de suficiente ori. De ce funcționează? Pentru că stăpânul este cel care deține resursele, cel puțin în aparență. Nu îi cânți în strună, nu primești grăunțe!
Interesant cum cele mai domestice exemplare ale speciei noastre sunt și cele mai zgomotoase. Sunt cele care acuză, cele care-i văd pe ceilalți ca fiind manipulați sau afectați de propagandă imaginară. Vă mai amintiți când toată lumea arunca cu lături în corporatiști? Cică ăia erau „domesticiții”…
Ei bine, nu chiar. Corporatiștii trăiesc în simbioză cu mediul și se supun unor reguli clare. Sunt într-adevăr blânzi, dar nu domestici. Pe lângă educația care le permite să spună nu, ei au posibilitatăți materiale și intelectuale care le oferă mobilitate. Pot să schimbe jobul sau să renunțe la el, chiar și cu o familie de întreținut. Pot să își dedice întreaga viață muncii sau să iasă din sistem și să trăiască „bio”. De fapt, pot să plece în ce pădure vor și să schimbe ograda în orice moment. Chiar dacă unii nu o conștientizează, adevărul este că niciunul nu e legat de gard!
Dacă ar fi să ne întoarcem la exemplele din regnul animal, am putea lua exemplul unui lup. Un lup, fie el corporatist, liber profesionist sau proaspăt angajat, nu e constrâns să facă nimic. Sigur, ar putea să se gudure zilnic pe lângă niște maimuțe fără blană, sperând că va primi niște pâine uscată sau ar putea mânca prada pe care statutul i-o permite să o vâneze. Un astfel de lup s-ar putea să iasă seara alături de haita lui și să latre la lună, deși știe că e inutil. Ar fi alegerea lui.
Pe de altă parte, un lup nu va accepta niciodată să se plimbe în lesă, cu o fundiță roșie legată sub gât. Un lup nu va asculta un grup de papagali care repetă obsesiv cuvintele stăpânului. Un lup nu va urma orbește ordine pentru o banală recompensă. Asta e treabă de căței!
Din fericire, în țările cât de cât civilizate, domesticirea a fost înlocuită de educație, un proces care, cel puțin în teorie, ar trebui să ne ajute să alegem. Mai mult chiar, o educație solidă ar trebui să ne forțeze să alegem. Din păcate însă, pentru mulți, domesticirea e în continuare mult mai convenabilă.
E convenabilă pentru stăpâni, care vor avea întotdeauna o masă de manevră loială, dependentă, incapabilă de critică sau de revoltă. E convenabilă și pentru oamenii care consideră gândirea prea obositoare. În orice caz, eliberarea omului de sub oameni e un proces care, la fel ca domesticirea, are nevoie de mai multe generații. Tot ce am putea spera pâna atunci, ca societate, este ca… măcar lesele să fie mai lungi.
P.S: Stiu ca domesticirea se aplică foarte bine și plantelor, dar nu cred ca voiați să ducem metafora asta până acolo, nu?
Foarte frumos argumentat. Ducem lipsa acuta de vechea agora greceasca unde oamenii dezbăteau în mod civilizat și au inventat democratia. Noua agora aka Facebook reușește doar sa ii unească și sa ii încurajeze pe idioți.
Pai da, uneori asa-zisele “bule de Facebook” (sau bule din online) sunt locuri in care te duci sa te ascunzi voit, nu neaparat locuri in care ai fost izolat inconstient 🙂
Ceva dragut, despre omul de Neanderthal: https://www.vice.com/ro/article/9kzgdv/arta-neanderthalilor-explica-evolutia-creierului-uman
La noi românii ’domesticit’ în sensul de lobotomizat, nu?
N-am vrut sa fiu chiar atat de dur :))
P.S: Uite o natiune domesticita intr-un sens mai productiv: japonezii.
“A tiger can be trained, but cannot be tamed.”
Nu doar ca nu poate fi domesticit, nu poate fi nici macar imblanzit. 😛
Dar o vulpe poate fi imblanzita (Rusii spun ca au si domesticit una si o si vand ca atare) 😛
Aparent, vulpea rosie domesticita este… neagra: https://en.wikipedia.org/wiki/Domesticated_red_fox
“A tiger can be trained, but cannot be tamed.”
Hai sa vin si eu o completare dintr-o recenzie recenta a unui film facut de oameni care nu prea au priceput acest mesaj 😀 :
https://www.youtube.com/watch?v=38Taw9wIi2g
Filmul se numea… Roar? Genial :))
Doar că democrația aia, chiar dacă se numea așa, numai democrație nu era. Sau era democrație doar pt unii.
Commentul era pt postarea lui Ciprian
Da, democratia greceasca se aplica tuturor cetatenilor, adica oamenilor cu un anumit statut social care nu erau femei, copii, soldati, muncitori zilieri, sclavi sau imigranti :))
Tristetea e ca o democratie eficienta fix asa functioneaza: cu oameni putini si deja obisnuiti cu exercitiul asta.
[…] alegeri de după Revoluție n-au fost altceva decât agitarea unei mase de români domesticiți și abuzați. Una de care a profitat un individ ale cărui apucături dictatoriale au fost mai mult decât […]
[…] ultimii ani am apărat și participat în limita posibilităților la mai toate protestele și mișcările de apărare a simulacrului nostru de democrație. Nu pentru că am crezut neapărat […]