Cronica literară nu e specialitatea mea, fiind unul dintre idioții simpatici care produce mai mult text decât consumă…

Chiar și așa, mi-ar plăcea să vă invit la o sesiune de recenzii, dat fiindcă nu am mai făcut exercițiul ăsta de ceva vreme. Motivul pentru care nu prea public așa ceva, pe lângă posibilul meu analfabetism (csf, n-ai csf) este că nu am un ritm constant al lecturii. Pot trece două luni fără să termin o revistă sau pot citi trei cărți într-o săptămână. Asta nu înseamnă că le voi și citi.

Din moment ce în ultimul an am răsfoit cărți din mai toate domeniile, m-am gândit totuși să încropesc câteva selecții. Cred că, în primă fază, merită să mă aplec puțin asupra unor apariții recente din spațiul românesc, dat fiindcă în momentul ăsta răsfoiesc Pulsar-ul lui Liviu Surugiu. Despre el însă, în altă ediție…

Ovidiu Eftimie – Bacalaureat (2017)

Mine de parizer, extratereștri rasiști și Dacii anti-plasmă. Cam asta ne oferă Ovidiu Eftimie în a doua carte dintr-o serie începută în 2016. Pe domnul Eftimie voiam să-l arăt cu degetul încă de anul trecut, pentru simplul motiv că a reușit să enerveze mai toată „comunitatea” de scriitori de cenaclu din România. Cum? Demolându-i treptat pe „eroii genului” și promovând un adevăr care pare să scape localnicilor: dacă nimeni nu vrea să te cumpere, poate că nu ai ce vinde.

Din fericire pentru autor, atât Bacalaureat, cât și cartea precedentă, Arhanghelul Raul, și-au găsit rapid un public amator de satiră S.F. Ambele cărți îl au în centru pe ingeniosul subinspector Popescu, însă, dintre cele două, Bacalaureat este vizibil mai alertă și mai ancorată în narațiune. Intriga prezintă dedusubturile unei invazii extraterestre dintr-un orășel de provincie, însă umorul e bazat mai degrabă pe satirizarea unor obiceiuri neaoșe, decât pe situații în sine. Astfel, pentru autor e mai importantă caricatura chestorului de provincie, decât personajul suprauman care ocupă funcția.

Dacă nu sunteți extrem de pretențioși cu S.F-ul vostru și nu sperați la vreun Philip K. Dick reinventat, Bacalaureat atinge toate punctele unei lecturi plăcute. E o carte ușoară, perfectă pentru a fi servită într-o duminică, în sos de comedie și cu garnitură science-fiction.

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul (2017)

Dacă tot am discutat despre ultima carte a autorului, mi-am zis că n-ar fi rău să o tratez și pe prima, mai ales că are doar două. Arhanghelul Raul ne oferă primul set de aventuri al subinspectorului Popescu și al susnumitului Raul, un publicitar care învie pentru a preveni Apocalipsa.

E ușor de ghicit că nici Arhanghelul Raul nu ne scutește de absurd, aici condimentat din plin cu teoria multiversului, călătorii în timp și alcool. Stilul epistolar și numărul mare de personaje fac din Arhanghelul Raul o lectură ceva mai „dificilă” decât Bacalaureat, dar asta nu înseamnă că nu o puteți citi în câteva ore. Din punct ăsta de vedere, cartea de debut a lui Ovidiu Eftimie e mai ofertantă pentru cititorul ocazional de S.F., în mare și pentru că stilul amintește plăcut de Douglas Adams. Totuși, nu vă oprește nimic să le răsfoiți pe amândouă și apoi să vă certați cu autorul pe blogul lui.

Alex Tocilescu – Imperiul Pisicilor (2017)

Primul contact cu Alex Tocilescu scriitorul (pe copywriter l-am cunoscut în alt context) a fost prin 2005 sau 2006, când mi-a picat în mâini prima lui carte, Eu et. Al. Deși marca un debut, Eu et. Al. a fost multă vreme recomandarea mea pentru cei care voiau o mostră de „scriitură românească proaspătă”. Dacă dați peste ediția completă (există ceva fragmente și online), veți descoperi una dintre cele mai bune colecții de proză scurtă a unui autor român, înainte ca „realismul magic” să devină o obsesie națională.

Mai bine de zece ani de la revelație, speram să găsesc în Imperiul Pisicilor măcar o parte din sarcasmul și umorul nemțesc pe care Tocilescu părea să le aibă în portofel. Cumva, recenziile cititorilor care se declarau dezamăgiți că „textele nu au umorul glumelor cu pisici făcute de autor pe Facebook” mă încurajau. Să vezi ce le-a făcut-o Tocilescu, îmi spuneam. Și-a păcălit fanii de pe Facebook să-i cumpere cartea!

Din păcate, Alex Tocilescu mi-a făcut-o și mie: Imperiul Pisicilor nu e bun. Cum adică „nu e bun”? o să întrebați. Pur și simplu. Dacă Eu et. Al. a marcat decisiv la mai multe porți, Imperiul Pisicilor n-are ce căuta pe teren. E una din puținele cărți pe care regret că am citit-o până la capăt, deși e foarte scurtă. Nicio povetire nu merge, nicio metaforă nu depășește nivelul glumițelor de agenție, aruncate de hipsteri la o cafea. Liniile narative sunt abrupte și nu au sens, personajele nememorabile, iar ideile par venite după un joint savurat în weekend. Cineva nu a citit brief-ul, deși campania de promovare i-a ieșit – dacă e să ne luăm după vânzări, cel puțin.

Dani Corban – Introspecțiile unui Cocoș (2017)

Pe Dani Corban îl cunosc din perioada liceului, motiv pentru care o să vă spun de pe-acum că ultima lui carte e o capodoperă! În ciuda faptului că recenzia asta a fost plătită în exemplare din carte, există o urmă de adevăr în gluma mea. Introspecțiile unui Cocoș chiar este o carte bună, însă micul ei truc este că îți cere ție, cititorul, să faci un efort.

Acțiunea cărții este fragmentată și în esență foarte simplă. Autorul-personaj întreprinde câteva acțiuni rutiniere, legate de filmările și sesiunile foto pentru un alt proiect al editurii. V-ați prins: vorbim despre un meta-conflict. Și aici intervine talentul autorului: cartea jonglează cu metafore și hiperbole într-un stil atât de energic, încât va fi greu să nu o citești până la capăt. Pentru cei familiari cu autorul, vorbim de un truc similar cu cel din prima lui carte, Povestiri de la Olanu. Odată ce ai prins „mișcarea”, episoadele și „introspecțiile” care ți se părea că nu au sens ajung să rotunjească o intrigă mai mult decât decentă. Prin urmare, Introspecțiile unui Cocoș e genul de carte care fie te amețește prin schimbări de ritm și meta-acțiuni, fie te prinde rapid prin ritm și culoare. Dar și dacă te prinde…

Marian Coman – Haiganu – Fluviul Șoaptelor (2015) și Furia Oarbă (2017)

Din păcate, atât Furia Oarbă, cât și Fluviul Șoaptelor sunt parte dintr-o trilogie de romane fantasy care ar merita savurate în universul în care au fost create. Ce univers? Universul HAC (Harap-Alb Continuă), o lume fantasy plecată mai puțin din opera lui Creangă și mai mult din legendele și miturile fondatoare românești. Respectivul univers mai include și vreo 38 de numere de bandă desenată, proiecte derivate, hărți și povestiri, pe care nu e musai să le fi citit pentru a înțelege romanele, dar ajută.

Cele două cărți își plasează personajul, un zeu osândit să trăiască printre muritori, atât în ipostaza de salvator, cât și în cea de antierou și uneori în cea de narator. Printre cei care îl ajută pe Haiganu să-și deslușească soarta se numără și un „pui” de vrăjitor, un căpcăun meschin, o prințesă a piticilor și un grifon. Cine și cum lucrează o să descoperiți și singuri pentru că Haiganu e o serie scrisă coerent și închegat, mult peste alte încercări românești similare. Spun asta și pentru că Marian Coman își permite să experimenteze atât la nivel stilistic, cât și structural: perspectivele narative se schimbă și ramele povestirilor se întrepătrund destul de des. Prin urmare, dacă vă place fantasy-ul sau vă atrage universul HAC, Haiganu e ce ați putea face în câteva seri, în loc de World of Warcraft.

Bonus – Cristian Sima – Marea Spovedanie a Brokerului Fugar (2015)

Am cumpărat cartea asta în 2015, am citit-o în 2016, am recomandat-o în 2017 și vă povestesc despre ea în 2018. De ce? Pentru că în timp ce scriam rândurile ăstea, am reușit să o dobor din bibliotecă. Serios. De altfel, între citirea inițială și opinia scrisă online, a trecut destul timp pentru a vedea dacă am rămas cu ceva. Pe scurt: nu, nu am rămas cu mare lucru, dar ăsta nu e un motiv pentru a nu o recomanda.

Față alte lucrări autobiografice, Marea Spovedanie e o carte scrisă într-un stil plăcut, apropiat de articolele pe care se și bazează. La momentul apariției, Cristian Sima era o apariție destul interesantă în peisajul mediatic, sau, mai degrabă, o dispariție. Brokerul mai-marilor zilei pierduse sume imense de bani la bursă și fugise în Elveția, țară de unde ne scrie și acum. Pe lângă episoadele de biografie pură, cartea încearcă să explice acțiunile fostului acționar Hotnews și să le pună într-un context politic.

La nivelul veridicității spuselor lui Sima, textele trebuie servite cu un „grăunte de sare”. Multe dintre personajele indicate de el sunt acum închise sau cu averile confiscate, deci se poate spune că, în anumite privințe, „a avut totuși dreptate”. Ce nu se poate certifica sunt circumstanțele și detaliile propriilor acțiuni. Suntem obligați să îl credem pe cuvânt, chiar și atunci când previziunile lui sunt ilare. În plus, tonul ușor arogant pe care naratorul îl adoptă uneori e enervant. Înțeleg că vorbim cu și despre un om cult, cu multiple succese în CV, dar vorbim și despre un fost broker urmărit penal care ne ține lecții din exil. Modestia n-a omorât pe nimeni. Altfel, subtilitățile limbajului autorului nu le implică mereu și pe cele ale ortografiei, dar cartea poate fi ușor recomandată.

O mențiune absolut specială merită și Vlad B. Popa cu al său Tati (2017), o colecție de viniete amuzante, paradoxale sau pur și simplu simpatice din viața unui tânăr tătic. Deși nu mă încadrez în publicul cărții ăsteia, am decis să o menționez pentru că am senzația că autorul ar fi vrut să mă aplec de fapt asupra altor cărți din bibliografia lui.

P.S: Ce mă bucură cel mai mult însă este că toți autorii ăștia au fost clar inspirați de aceeași trilogie fundamentală pentru literatura română, și anume Căpitanul Ronț (asta ar fi una dintre glume).