Românul s-a născut poet, dar a ales ingineria

Recunosc, sunt un ignorant…

Din punctul de vedere al celor care se plimbă prin cenacluri și se citesc între ei, sunt un ignorant. Mai grav, sunt un profan sau chiar un incult. Relația mea cu poezia a fost ca relația unui bătrân plugar cu alcoolul: n-am consumat chiar cele mai fine licori.

Chiar dacă poezia internațională nu a fost vreo pasiune, am auzit și m-am împiedicat plăcut de un Eliot, Frost, Cummings sau Neruda. Mi-am citit și lecturile obligatorii din liceu, ălea înțesate de Eminescu, Blaga, Minulescu și, în cel mai bun caz, Stănescu. Ba, uneori am ascultat și sfatul profilor mai deschiși și am băgat nasul într-un Leonid Dimov, Marin Sorescu și chiar Mircea Dinescu. De dragul curiozității, am cercetat și mișcările recente, plăcându-mi câteva bucăți de la Claudiu Komartin sau Octavian Soviany, dar și poeme ale unor prieteni precum Adi Voicu, Sorin Lucaci și ale altor amici din online. La naiba, am zâmbit și la câteva exerciții lirice marca Iv cel Naiv.

Ghiveciul ăsta de nume nu este însă pus aici pentru a vă impresiona, ci pur și simplu pentru a vă arăta că, deși îmi plac poemele, nu îmi prea place poezia. Curentele literare și prostmodernismul în special nu mi-au trezit niciodată interesul. Cum spuneam, sunt un ignorant. Chiar și așa, există câteva tendințe vizibile și pentru profani. Într-un secol al narațiunii, poezia nu pare să-și mai găsească locul la masa mare a literaturii. Vorbim despre un loc pe care, până la jumătatea secolului trecut, l-a ocupat fără contestare. Acum, genul pare mai degrabă un hobby pentru critici, de discutat la evenimente de nișă. Dacă o parte din numele din primul paragraf au rezonat cu mulți, nu știu câți dintre voi mi-ar putea numi un poet internațional modern, care i-a marcat. Să nu spuneți Tomas Tranströmer, că nu vă cred.

În schimb, alimentată de puterea tot mai mare a narațiunii și a poveștii în general, proza s-a dezvoltat pe toate planurile. Chiar și oameni care n-au mai ridicat de ani de zile o carte sunt familiari cu figura dură a lui J.K Rowling, barba lui R.R. Martin, privirea lui Stephen King sau zâmbetul lui Gaiman. Sunt scriitori care animă comunități enorme. Geniali, revoluționari? Greu de spus, dar publicul și vânzările certifică influența unui artist, pe când părerile criticilor nu.

Poezia, în schimb, a rămas o mișcare exclusivistă, una ai cărui reprezentanți se simt prea confortabil cu propria creație. Nu e de mirare că vuiește tot Internetul când un poem spus live se viralizează, cum s-a întâmplat cu ani în urmă cu poezia lui Neil Hilborn și cu canalul de Youtube care îl găzduia. Nu e chiar un eveniment obișnuit. Acum probabil ar trebui să vină partea în care eu dau sfaturi poeților. Din fericire, nu e cazul. Poezia este fix în locul în care își dorește să fie: în plan secund. Oricum, cultura “slow”, serile de poezie live, videopoemele, podcast-urile și cenaclurile pentru amatori s-ar putea să ajute genul să revină.

În orice caz, chiar dacă genul liric șchiopătează vizibil, mijloacele lui de construcție și exprimare sunt cam peste tot. De la abilitatea copiilor de a învăța prin rime, până la epitetele și metaforele pe care creierul nostru le folosește pentru a înțelege lumea, poezia nu e ceva ce poți pur și simplu da la o parte. De la programare la îngrijirea unei plantații, multe dintre asocierile banale făcute de creierul nostru sunt infuzate cu o formă sau alta de poezie. Asta nu înseamnă automat că am fi și talentați la asta.

Și aici e de fapt problema: poate mai mult decât alte națiuni latine, românul chiar crede că s-a născut poet. Că e vorba despre producția de muzică sau de film, despre frumusețea matematică a unei funcții recursive sau despre replici de agățat, românii populează totul cu poezie. Chiar dacă au ceva absolut banal de făcut, ai noștri simt nevoia să… vâre ei acolo ceva în plus, o metaforă, o inovație, ceva să placă la toată lumea. Aparent, mijloacele construcției poetice pot fi folosite pentru orice, de la felicitări de Crăciun la mobila făcută pe comandă. Și nu, nu e vorba despre clasicul imbold al creativității, care se poate manifesta în zeci de moduri, ci despre o încercare artificială de a înfrumuseța utilitarul.

Și care ar fi până la urmă problema? Problema e că, la fel ca poeții care nu-și vând cărțile, dar nici nu încearcă, poezia permite o apărare nu tocmai corectă. Nu-ți place ce ai primit? Poezia e subiectivă, nu trebuie să-ți placă ție! Nu te pui cu sentimentele artistului. Ți se pare inutil și pompos? Nu înțelegi, te depășește! Partea proastă e că trebuie să citești ceva poezie pentru a scrie sau a gândi poezie. Chiar dacă e vorba despre poezia domeniului tău. Trebuie să depui un efort pentru a face ceva „frumos” și pentru alții, nu doar pentru tine.

Dar stai, domne’, că o parte dintre domeniile amintite mai sus trebuie să aibă o doză de poezie! Evident că trebuie, dar ele NU SUNT POEZII. Nu sunt nici măcar poezii vizuale sau tablouri lirice. Majoritatea sunt medii narative, iar narațiunea nu e tocmai punctul forte al poeziei, nu cum nu pare a fi nici punctul forte al românilor. Câți dintre oamenii întâlniți zilnic nu preferă să se piardă în detalii inutile, să facă glume și să devieze de la temă, în loc să răspundă cu subiect și predicat la întrebările voastre? Ce v-am spus, poezie.

Serios, dacă nu poți construi o structură narativă, fie ea și atipică, și dacă nu poți scrie două-trei personaje decente, lasă naibii camera aia din mână, că nu orice absolvent de UNATC e Buñuel, Jodorowky sau Tarkovski. Cinematografia românească geme de videopoeme, dar filmele pe care publicul chiar voia să le vadă de-abia în ultimii ani și-au făcut loc. Mulțumim pentru versuri, dar putem filma și singuri lampioane și farfurii de ciorbă, că dronele și telefoanele cu cameră nu sunt o raritate.

Un motiv pentru care poezia a fost atât de mult timp în fruntea artelor e și capacitatea ei intrinsecă de a cripta, de a ascunde sensuri. Dacă voiai să critici monarhia în Franța secolului XVII sau comunismul rusesc după revoluția bolșevică, erau puține șanse să poți folosi proza realistă, caricatura sau arta dramatică. Poezia însă? Interpretabilă, cu propriile chei de descifrare. Mai mult, cenzura asupra poeziei a fost mereu mai relaxată decât cea aplicată prozei. Astăzi însă nu mai avem nevoie de asta, cel puțin nu într-o formă brută.

Sigur că putem închide sensuri în imagini și chiar în acțiuni mult mai banale (a se vedea vestitul „performance art”), dar nu e cazul să o facem, dacă respectivele sensuri sunt deja accesibile. Există mesaje care pot fi scrise cu un spray pe un zid, nu au nevoie de fonduri de la Ministerul Culturii. Dacă tot l-am amintit pe Tarkovski, care avea totuși structuri narative puternice, merită să ne gândim și la mediul în care a creat. Cât și ce anume putea exprima în Rusia comunistă? Acum însă, alegoriile au nevoie de o bază mai solidă. În ultimul film al lui George Miller e mai multă poezie vizuală decât în toată cinematografia românească la un loc și vorbim despre un film cu Mad Max.

Să ieșim însă din zona filmelor și a artelor vizuale, dat fiindcă aici infuziunea lirică poate fi justificată. Influențați probabil de lecturile obligatorii, românii au în continuare tendința să creadă că orice banalitate e o hiperbolă și că trebuie evidențiată cu orice preț. Arhitectura și sculptura? Numai poezie, dacă e să judecăm după monumentele care au împânzit în ultimii ani Capitala. Sigur, mesajul lor trebuia să fie clar, dar de ce să nu facem puțină “artă”? Designul grafic și de produs? E greu să-i ceri unui om să-ți proiecteze un simplu raft sau măcar un raft funcțional. Trebuie ca măcar una dintre scânduri să fie un elogiu subtil adus lui Brâncuși.

Am întâlnit ingineri care voiau ca lucrările lor în domeniul ingineriei mecanice (echipamente termice) să fie recunoscute drept „unice”. Nu, nu voiau să inventeze ceva, ci doar să facă lucrurile într-un mod „mai frumos”. În propriul domeniu de activitate, mi s-a întâmplat să lucrez cu un tânăr DTPist care îmi pagina ilustrațiile spre stânga. De ce? Pentru că-i aminteau de albumele Taschen. Vorbim despre ilustrații publicitare, cu mașini de spălat. În astfel de condiții, te bucuri că n-ai întâlnit niciun medic poet.

Până și muzica e infectată de microb, deși mulți vor spune că muzica e pură poezie. S-ar putea să fie, dacă te gândești la Bob Dylan sau la genurile muzicale care se axează strict pe arta cuvântului. Altfel, așa cum spuneam, calitatea necesită calitate. Ai mai multe șanse cu versuri simple și repetitive, decât cu poezia lui Alecsandri pe muzica lui Alex Velea. E ceva ce mulți poeți amatori descoperă în adolescență, când la fel de mulți abandonează genul. În domeniul scriiturii, problemele sunt și mai mari. Mulți dintre cei care își spun pompos „prozatori” nu sunt în stare să-și ducă nici cititorii, nici personajele de la un capăt al celuilalt al cărții. Metafore prelungite, sinecdoce inutile și un eu liric care depășește cu mult în prezență și grandomanie vocea narativă. Filosofie simplă, cu personaje de carton. Apărarea autorilor? E poezie, nene! Vândută însă ca roman de aventură.

Bine, bine, și care ar fi soluția? E imposibil să elimini poezia și poeticul din spațiul artistic sau din cel cotidian. Ce putem însă face este să nu o căutăm și forțăm în contexte în care nu avem nevoie de ea. Cu alte cuvinte, să lăsăm poeții să fie poeți. Pentru asta, e suficient să începem cu o întrebare simplă: Am ceva de spus? Dacă răspunsul este nu… de ce să o spun mai frumos?

P.S: Îmi dau seama că tocmai eu am uitat să-mi pun ultima întrebare, înainte să scriu articolul ăsta.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

4 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
Adrian Voicu

Eu n-am retinut decat un singur lucru: ca m-ai citit si ti-a placut. 🙂

Restul e “vanare de vant”, vorba altuia amintit de tine. 😀

[…] Românul s-a născut poet, dar a ales ingineria […]

4
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x