Spre disperarea cititorilor, o sa o mai lalai putin cu o noua cronica de concert, o cronica de festival, mai precis…

La Rock The City m-am hotarat sa iau abonament pe ultima suta de metri, in parte si datorita reducerilor de pret. Trei zile de festival, 180 RON. Avantajos, mi-am zis, desi nu ma interesau decat vreo trei nume de pe afis. N-am sa insist asupra organizarii, dar cert este ca vechile bube au ramas si s-au vazut : spatiu mic, scena inghesuita, acustica slaba (circulatia n-a fost oprita in Piata Constitutiei), intrare pozitionata aiurea, jetoane scumpe si triere slaba a abonatilor. Sa mai intreb de ce-i atat de greu sa pui o harta si un program clar la fata locului?

Marea greseala a organizatorilor a fost insa a fost organizarea evenimentului in acelasi timp cu B’estfest si Jamiroquai. Desi mai cunoscutul B’estfest n-avea vreun nume relevant pe afis (sa zicem Skunk Anansie si Flogging Molly, cu multa indulgenta), spatiul si modul de organizare erau net superioare. Publicul festivalurilor nu e neaparat publicul trupelor din cadrul lui. O buna parte din el e format din amatori de muzica live care pur si simplu vor sa se destinda pentru trei zile. Asta-i si motivul pentru care multi au ales B’estfest. Sa purcedem totusi la muzica, pentru ca nu-i nimeni interesat de parerea mea despre chitaielile lui Mika:

Ziua 1 (Ultra TT, Theraphy?, Prodigy)

Prima trupa intrata a fost Ultra TT, niste baieti care cu ani in urma ne dadeau mega super hit-ul Atomic TV ”Kamikaze” (unde aparent kamikaze rima cu gaze). Distant apropiati de Prodigy, am avut totusi inspiratia sa le ratez prestatia. Ulterior mi-a parut rau, pentru ca un prieten mi-a spus ca a lesinat de ras la concertul lor. Urmatorii intrati in scena au fost batranii alternativi de la Theraphy? (da, numele trupei are semnul intrebarii integrat, dragi jurnalisti). Irlandezii mi-au oferit in trecutul indepartat o piesa numai buna pentru calmat pubertatea: Screamager. Ce am vazut insa vineri seara a fost un mosulet fericit ca inca mai e pe scena si care-si traieste in continuare muzica…singur. Pe langa sonorizarea slaba, Theraphy? n-au reusit sa miste mare lucru. Pareau o eterna trupa de liceu si cu greu ai fi spus ca in anii 90′, oamenii astia au marcat vreo doua goluri pe scena internationala.

Daca pana atunci Ziua 1 a semanat cu o petrecere a burlacilor la care participantii se bucura ca ”in sfarsit, l-a luat cineva si pe-asta”, lucrurile s-au schimbat cu aparitia celor de la Prodigy. Nu sunt fan al genului, nu sunt fan al trupei si clar n-o sa incep sa-i ascult regulat de-acum incolo. Totusi, recunosc un spectacol bun cand il vad, iar Prodigy au facut un spectacol bun! Cu trei instrumentisti live, pe langa formula clasica DJ + doi MC, Prodigy au aterizat intr-o baie de sunet si lumina si au tinut-o asa timp de o ora si un sfert. Chit ca nu-ti place moaca de heroinoman a lui Keith Flint, e greu sa nu te prinda putin Firestarter, Breathe, Omen, Poison sau Invaders Must Die.  Desi au venit pentru a nu stiu cata oara in tara, britanicii au avut bunul simt sa nu streseze publicul cu piese semi-anonime, iar reactiile n-au intarziat sa apara. Singura plangere a fost tot la adresa sonorizarii. Bass-ul, element de baza in topaiala asta, de-abia se auzea, iar instrumentele live aveau un volum fluctuant.

Ziua 2 (Boon, Sabaton, Mike & The Mechanics)\

Am ratat trupele romanesti din deschidere, Vodoo si Monarchy, deci nu ma pronunt asupra prestatiei lor. Dupa retragerea Papa Roach, Boon aveau un spatiu destul de mare de umplut. Daca atmosfera mi s-a parut foarte ok, alternative-ul practicat de austriecii astia nu m-a miscat. N-are, din pacate, niciun strop de originalitate. Aici poate as fi simtit nevoia unei trupe precum Bolthard. Tot in Ziua 2, multi dintre cei cu abonamente normale s-au strecurat pe locurile de la Golden Circle.

Altfel, pe Sabaton ii mai vazusem si anul trecut in Silverchurch si tind sa cred ca o sa-i mai vad. Sunt o trupa foarte misto live, mai ales in spatii deschise. Setlist-ul a fost acelasi ca in Silverchurch, deci n-o sa mai insist. Publicul a fost in mare cam acelasi, dupa cum remarca si solistul (efectiv aceiasi oameni). Cert este ca au sunat foarte bine, au insistat mai putin pe ultimul album si au omis din nou Back in Control, Angels Calling sau Nuclear Attack.

Discursul solistului s-a invartit in jurul femeilor din Romania si a nevoii lui impetuoase de a ne inmulti populatia. Ar fi de mentionat si ca pe ultimele doua piese, Joakim Broden a cantat fara cracul unui pantalon. Dupa un accident petrecut pe Primo Victoria, chilotii negri cu buline ai solistului s-au eliberat de povara pantalonilor de camuflaj (imitatie). Glumele cu penisuri metaliste n-au intarziat sa apara, desi nu erau neaparat binevenite. Interesant e ca in deschiderea concertului, omul spusese ca daca mai baga vreo bere se imbata si ramane in chiloti pe scena. Oricum, n-ar fi fost prima data. In rest, alte cateva glume legate de iesirea din scena (desi au cantat numai 50 de minute pe motivul accidentului cu pantalonii) si o glumita pe tema piesei YMCA. Simpatice au fost si miscarile basistului trupei care parea desprins dintr-un concert de glam al anilor 80′.

Dupa Sabaton, au intrat in scena Mike & The Mechanics , trupa fostului basist/chitarist de la Genesis, Mike Rutherford. Pentru ultimele turnee, batranul Mike s-a inarmat cu ceva carne proaspata si a purces la reinterpretat ”Over my Shoulder” si ”Another Cup of Coffee” intr-un stil mai apropiat de blues si jazz, decat de mainstream. La nivel de spectacol nu am ce reprosa. Oamenii au fost profesionisti si au cantat impecabil, iar cei doi solisti (mai ales multitalentatul Andrew Roachford) au sunat exceptional. Cele doua coveruri Genesis au agitat mai mult publicul decat au facut piesele trupei. Totusi, mai toti cei prezenti au avut sentimentul ca Mike & Co nu aveau ce cauta acolo. In deschidere la Clapton, poate. La un festival cu trupe de metal si muzica electornica, nu prea. Erau ca tipul ala ciudat care vine mereu in costum la munca. Un baiat finut si de treaba, dar simti ca ”nu-i de-acolo”.

Ziua 3 (Hatebreed, Whitesnake, Judas Priest)

Ziua cea mai aglomerata a fost fara indoiala ziua 3, cea de-a doua zi detinand recordul nedorit de ”ziua cu cei mai putini vizitatori”. Si in ziua a treia sentimentul ca trupele n-au fost bine distribuite pe zile n-a disparut. Hatebreed si Whitesnake? Am sarit peste trupele romanesti din nou dar, oricum ar fi, americanii de la Hatebreed au fost mai mult decat ok. O trupa de metalcore/hardcore destul de veche, Hatebreed s-a bucurat de o sectiune de public deloc restransa care venise exclusiv pentru ei. Daca n-ar fi fost cercurile de ”slam dancers”, poate m-as fi agitat mai mult. Trupa s-a auzit bine, Jamey Jasta este un solist extrem de agresiv live, iar piesele lor sunt o incalzire excelenta. Pe Destroy Everything si Never Let it Die au percutat inclusiv batranii fani Whitesnake sau Judas Priest.

Whitesnake au fost trupa care a generat cea mai mare aglomeratie din toate cele trei zile (da, a fost mai greu de respirat decat la Judas). Boxe peste boxe, o copertina cu numele trupei si un Coverdale care-si arata varsta. Cand spun ”isi arata varsta” nu vorbesc numai de aspectul fizic. Omul si-a pierdut aproape complet vocea care l-a facut celebru. Daca trupa per total a sunat bine (mai ales pentru nostalgici), din punctul de vedere al publicului antrenat muzical, Whitesnake n-au oferit nimic deosebit. Coverdale suna ca Brian Johnson intr-o zi mai proasta, iar instrumentistii sunt departe de vreo performanta. Here I Go Again ar fi putut trece oricand drept un ”cover Whitesnake”.

Mai mult, intr-o ora si putin de muzica, trupetii au simtit nevoia unui solo de tobe (bunicel de altfel, cu bete zburate in aer si ritmuri asimetrice) si a doua solo-uri de chitara (cel al lui Doug Aldrich fiind decent, iar cel al lui Reb Beach usor penibil). In cele 10-12 minute pierdute cu solo-uri ar mai fi incaput vreo doua piese. Chiar si asa, trupa a insistat pe clasice, iar publicul a fost multumit. Amintindu-si de scurta perioada Deep Purple, Coverdale ne-a parasit pe un Soldier of Fortune cantat fara instrumentisti.  Din punct de vedere vocal, asta a fost cea mai bine interpretata piesa a serii din partea Whitesnake.

Judas Priest: 42 de ani de muzica, un solist cu 6 octave si turneul de adio. Coborati din preistoria metalului, batranii de la Judas Priest au fost de departe cel mai greu nume de pe afisul Rock The City. Cortina s-a lasat complet peste scena, cu jumatate de ora inainte ca instrumentele incatusate in lanturi, laserele, proiectoarele si aparatura pirotehnica sa fie montate. Judas Priest au ocupat scena timp de doua ore si au livrat in mare numai piese clasice, purtandu-si publicul printr-un voiaj zgomotos prin lunga istorie a trupei. Daca pe primele piese, Halford suna ca un bunic senilizat care face karaoke pe Judas Priest, de la Starbreaker in sus am inceput sa detectez semnele legendarei voci britanice. Desi recunosc sincer ca gafele vocale ale lui Halford (deloc putine) m-au iritat, am prins totusi destule momente ”pure Judas”. Publicul le-a simtit oricum pe toate, pentru ca n-am detectat piesa pe care sa nu se fi cantat in cor.

Pe langa micile scapari ale lui Halford, nici volumul microfonului nu l-a ajutat deloc pe bunicul falsetto-ului. Pe multe piese, versurile au fost foarte greu de discernut. Altfel, Casa Poporului (pe care Halford a numit-o un motiv sa ”break the law”) a fost gazda unor proiectii abstracte a caror legatura cu concertul n-am prea inteles-o. Totusi, daca-i vorba de spectacol de fum, lumina si recuzita de scena, ma declar satisfacut. De la cruci iluminate la motocicleta lui Halford, Judas Priest au venit pregatiti. Gecile solistului s-au schimbat in functie de ocazie (Prophecy fiind piesa care a cerut cel mai dubios outfit). Breaking The Law a fost cantat exclusiv de public pentru ca Rob n-a mai luat microfonul in mana. Fata de Whitesnake, chiar nu am ce reprosa instrumental celor de la Judas. E ceva in sunetul ala infectios, de heavy metal britanic, original.  Mos Tipton inca mai poate, desi mi-ar fi placut sa aud si corzile lui K.K Downing.

Judas a incheiat noaptea pe Living After Midnight (cel putin pentru mine), la destula vreme dupa ce paznicii au dat drumul la garduri. La revedere maestrilor, ne-a facut placere. Per total, nu regret ca am dat banii pe abonament, dar Rock The City ar fi putut fi mult mai mult! Din fericire, exista mereu un ”data viitoare”.

P.S: Profit de ocazie pentru a-i felicita pe posesorii de tigara electronica. Nu ca mi s-ar parea mai putin dubioasa, dar in sfarsit pot respira usurat fara obsesia ca vreun disperat care se agita cu tigara aprinsa ar putea sa-mi monteze fante de aer conditionat pe geaca.