Cred ca s-au facut luni bune de cand nu v-am mai spamat cu muzica mea dubioasa…

Vremea de afara e un motiv la fel de bun ca oricare altul pentru a pune niste sonoritati ciudate in casti si a ignora vijelia. In ultima vreme, timpul nu mi-a permis sa ascult suficienta muzica noua incat sa mai scriu pe bangyourbrain. Totusi, asta nu inseamna ca n-am descoperit doua albume cel putin interesante.

1.Eluveitie – Helvetios (2012)

Considerati o trupa in plina ascensiune, folk metalistii de la Eluveitie nu lasa sa treaca mai mult de doi ani intre lansarile discografice. Partea buna e ca, similar altor trupe de folk metal din noul val, cei opt elvetieni reusesc sa mentina coerenta si consistenta albumelor scoase pe piata.

Daca albumul de la inceputul lui 2010 nu facea altceva decat sa confirme tiparele muzicale si sonoritatile aparute odata cu mai vechiul Slania, iata ca nici Helvetios nu ne rezerva surprize uriase. Exista insa si o alta fata a albumului, una care ii marcheaza maturizarea muzicala. Avertizat inca din timpul piesei cu videoclip, A Rose for Epona, ascultatorul obisnuit se poate astepta la mai multe interventii corale decat pe albumul precedent. Eluveitie pare sa fi regasit echilibrul compozitiilor pe mai multe voci, growling-ul solistului Glanzmann fiind mai putin abraziv.

Dupa o introducere intr-o engleza cu accent irlandez, piesa care da numele albumului iti invadeaza urechile cu toate instrumentele pe care le poate vara o trupa ca Eluveitie intr-o compozitie. Vioare, hurdy-gurdy, flauturi si bineinteles chitare electrice si tobe. La scurta vreme dupa, piesa Luxtos aduce un ritm cunoscut amatorilor de folclor galez sub numele frantuzit de “J’ai vu le loup, le renard, le lièvre”. Culmea e ca piesa suna al naibii de bine in varianta metalista. Albumul nu se rezuma insa la cateva piese digerabile. Santonian Shores e o bucata melodica care va placea cu siguranta fanilor, pe cand Scorched Earth e cantata cu o voce curata, de menestrel arab, voce pe care o mai auzim si pe Hope. Havoc si Neverland au fost iar piese care mi-au placut foarte mult.

Nu consider ca are sens sa mai insist mult pe piese individuale. Cu exceptia a doua pasaje cu rol de interludiu, cele 17 bucati muzicale de pe album vor avea ceva si pentru fanii hardcore ai trupei, dar si pentru cei indragostiti de sound-ul mai asezat al ultimelor materiale. Un album bun, dar nu unul care sa sparga canonul pe care Eluveitie pare sa-l construiasca de cativa ani.

2.Powerwolf – Blood of the Saints (2011)

Powerwolf e o trupa ciudata. Din pacate, nu am destule cuvinte pentru a cuprinde ramificatiile afirmatiei asteia. La fel ca mai vechea incarnare a trupei Agathodaimon, nemtii de la Powerwolf au si un membru roman, pe secuiul Attila Dorn, absolvent al Conservatorului din Bucuresti. Desigur, nu aspectul asta face trupa sa para “ciudata”.

Ciudatenia vine din faptul ca Powerwolf canta un heavy/power metal generic unde o voce de tenor aduce la viata versuri despre crestinism, despre o noua religie a metalului, despre varcolaci si vampiri. La asta se adauga o doza sanatoasa de corpse paint specific black metalului si niste aparitii live care aduc a procesiuni religioase. Cu toate artificile de scena folosite, muzica Powerwolf se mentine intr-o zona calduta a genului.

Albumul din 2009, Bible of the Beast, i-a pus pe baieti pe harta catorva festivaluri de metal si i-a facut cunoscuti in zona power. Da, credeti sau nu, Powerwolf au un grup de fani destul de pasionali si fascinati de melanjul lor muzical. Noua aparitie discografica, Blood of the Saints, a fost marcata si de un videoclip la piesa We Drink Your Blood. Pentru cei nefamiliarizati cu trupa, eu zic ca e un inceput bun. Are un ritm placut dar generic, vocea lui Dorn iese clar in evidenta, iar versurile vorbesc despre “procesiunea golirii de sange”.

Albumul se mentine in nota piesei amintite. Sanctified with Dynamite prezinta si unul dintre trucurile specifice trupei si anume pasajele cantate in latina, in stilul cantarilor gregoriene. Acelasi tip de introducere se poate asculta si pe All We Need is Blood, piesa care nu are singurul titlu ironic de pe album (Dead Boys Don’t Cry ii urmeaza). Murder at Midnight incepe ca o piesa Iron Maiden si continua pe o linie similara. Night of the Werewolves ii seamana, insa imi pare o compozitie mai bine inchegata.

Pe de o parte, Blood of the Saints iti da senzatia unui album care te-ar fi prins excelent pe la 14-16 ani. Esti tentat sa-l pui repede la colt pentru simplitatea liniilor melodice. Pe de alta parte, Powerwolf au o productie excelenta, unul dintre cei mai interesanti solisti vocali din zona asta si niste piese ale naibii de catchy, chiar si pentru metal. As fi vrut sa arunc albumul in dulapiorul de CD-uri, dar in cap inca imi suna versurile “Die, die, tonight…sanctified with dynamite!”

P.S: In prima faza, as vrea sa scuzati englezismele din articolul curent. Pe unele chiar nu le-am putut evita. In complet alta ordine de idei, pe principiul ‘”Un leu pentru ateneu”, as aprecia ajutorul in a populariza proiectul asta (e pentru studioul de productie din care fac parte).