Amintirile…

A venit timpul pentru o incursiune istorica in discografia trupei 3 Sud Est

Până vom gasi pe cineva pe masura provocarii, eu voi scrie pe o alta tema. Cum articolul precedent nu v-a miscat, o sa continui sa racai in sentimentul de autoimportanta care ghideaza neamul romanesc prin univers. Poate-poate se irita vreunul suficient cat sa ma simt recompensat pentru efortul de a arunca niste cuvinte pe blog. In cazul de fata, imi voi aplica plictisitorul profil asupra memoriei selective si asupra obsesiei romanesti pentru anumite “momente” din trecutul colectiv.

Despre fixatia culturala pentru ”Epoca de Aur” s-a mai scris si, deloc intamplator, am mai scris. Spun “deloc intamplator” pentru ca in ultima vreme am avut idei putine, dar stresante. La 24 de ani de la Revolutie, comunistii sunt mai prezenti in public decat erau pe vremea cand existau in acte.  Cartile, presa si filmele continua sa exploateze tema comunista. Pustimea semi-alfabetizata are impresia ca “era mai bine pe-atunci”, iar politicienii isi joaca in continuare mostenirea securista la bursa publica. Pana la urma, problema nu e ca ne amintim de o perioada care a cocosat definitiv coloana vertebrala a Romaniei (o coloana oricum subreda si prost orientata, inca din interbelic). Ce ma irita e ca insistam pe cateva aspecte, ignorand cu desavarsire experienta.

Pentru romani, comunismul inseamna saracie, dar si suficienta, turnatorie, dar si siguranta, dictatura si ordine, liniste si tortionari. Cateva elemente polarizante care revin obsesiv si care transforma o experienta infiorator de complexa (si infioratoare per total) intr-o amintire paranoica si persistenta. Din punctul asta de vedere, suntem similari femeilor din filmele americane, care-si amintesc de primul iubit. Era un nenorocit ordinar…dar atat de sensibil! Il urasc, dar imi e atat de dor de el!  In cazul Romaniei, nu ajuta nici faptul ca mai toate “relatiile” istorice s-au terminat prost.

In astfel de conditii, e de remarcat modul aproape copilaresc in care ne raportam la trecutul recent. Am uitat de victimele deportarilor din Baragan, de zecile de activisti ramasi in sistem si de miile de oameni carora le-a fost rapita tineretea, dar n-am uitat de cozile la carne. N-am uitat aparent ca “nu erau atat de multi caini pe strada” si aspectul asta ni se pare teribil de important in 2013. Pana la urma, retrairea selectiva a trectului nu e ceva anormal. Americanii inca mai au sechele din 2001 si vor mai avea ceva vreme. Diferenta ar fi ca, desi terorismul a continuat sa fie o problema si dupa 2001, marea masa a populatiei nu si-a construit miturile raportandu-se la el (in ciuda dorintei guvernului).

Daca rememorarile selective s-ar aplica numai la comunism, n-ar fi chiar o problema. Trecand peste mitizarea istoriei medievale si peste fanteziile interbelice, evenimente mult mai recente ne arata ca deja traim intr-un nou trecut. Criza a fost si este un fenomen greu de cuantificat. Primele efecte s-au vazut prin 2007/2008, insa recesiunea globala continua. Cu toate astea, romanii continua sa vorbeasca despre “viata de dinainte de criza”. O viata in care lucrurile erau evident altfel, afacerile de cartier prosperau, buletinele erau carti de credit megice  si asa mai departe.

Vorbim totusi despre o perioada de acum 5-6 ani in care cam orice om lucid ar putea sa-si dea seama ca nu era “cu mult mai bine”. Nu la nivelul vietii zilnice, cel putin. Diferenta e ca ”dupa criza”, lipsa resurselor virtuale i-a facut pe multi sa ia masuri reale. Cu alte cuvinte, i-a fortat sa se priveasca in oglinda. Altfel, daca memoria nu ne-ar juca feste, ne-am aminti poate si de a doua parte a anilor 90′, perioada in care nu cred sa fi fost cineva frustrat ca nu-si mai putea lua Audi in rate, din moment ce o Dacie 1310 costa cat 25 de salarii medii.

Amintirile in general sunt imagini mentale reconstruite, nu reproduse. In cazul amintirilor colective insa, ai impresia ca te uiti la un album Instagram, facut de un hipster cu pretentii de fotograf. O groaza de clisee incetosate, dar toate pline de marcaje si “intelesuri”. Indiferent ca-i vorba despre comunism, frustrari politice sau crize economice, exista o singura metoda de a aborda problemele. Fie redeschizi rana si termini operatia (ceva ce n-am fost in stare niciodata sa facem), fie realizezi ca au trecut ani buni si ca e timpul sa inchei. Sigur ca nu s-a ”facut dreptate”. Sigur ca fantomele comunismului sunt bine merci printre noi. Sigur ca nimeni nu a platit cu-adevarat pentru oroarea mineriadelor. Stim asta. Facem ceva?

Daca in loc sa analizam coerent un eveniment, il aducem inutil in discutie, nu onoram pe nimeni. Daca in loc sa condamnam sau sa laudam o perioada, preferam sa traim intr-o varianta S.F a ei, nu ne onoram nici macar pe noi. Nu de alta, dar forma asta colectiva de terapie n-a functionat pana acum. Ba mai mult, a reusit sa inspire doar frica si frustrare. In timp, o sa incepem sa semanam din ce in ce mai mult cu pustiul cu ochelari imensi, din ultima banca. Am retinut o groaza de detalii si e posibil sa luam un sapte, dar de fapt…n-am invatat nimic.

P.S:  Vechea obsesie cu cinematografia romaneasca  ma face sa ma intreb de ce nu avem inca un film porno cu tema comunista. Ar putea include si fetisuri. I-am spune: Tovarăşa Torţionară…

6 Comments

  • In astfel de conditii, e de remarcat modul aproape copilaresc in care ne raportam la trecutul recent (…) N-am uitat aparent ca “nu erau atat de multi caini pe strada” si aspectul asta ni se pare teribil de important in 2013

    De fapt câinii erau tot acolo.

    Există o diferenţă de sistem de valori între publicul “de dinainte” şi “cel semi-alfabetizat de după”, pe de o parte, şi Generaţia Cu Cheia de Gât, pe de altă parte. Adică “vitejii purtători ai lanţului de aur în locul unde aveau înainte cheia” au rămas la mijloc, nici cal, nici măgar, a cincea roată la căruţă.

    Datorită bâlciului din anii 1990-2003, Generaţia Cu Cheia de Gât are ca principal interes crearea unei situaţii financiare bune. Care, la rândul ei, nu e un scop, ci un mijloc: situaţia financiară bună, dobândită pe căi legale sau nu, trebuie să îţi asigure în primul rând o viaţă confortabilă, adică să ai ce mânca, ce bea, ce fuma, ce pune în rezervorul maşinii, cu ce să îţi cumperi cărţi de la Diverta sau o cameră digitală de la Altex şi cu ce să ieşi la un cocktail în Centrul Isteric.

    Dezavantaj: aceeaşi Generaţie Cu Cheia de Gât nu mai e tentată câtuşi de puţin de sacrificiile pe care trebuia să le facă generaţia progenitorilor ei, “în anii în care mergea bine (co)mu(n)ismul”, ca să aibă o viaţă civilizată. Adică ideea că trebuie să te căsătoreşti cu Dorel de la sculărie (în cazul bărbaţilor, cu Marghioliţa de la coada mopului), să găteşti cartofi copţi şi să bei ţuică de la mama soacră de la ţară ca să îţi rămână bani “dă caiete pentru copii, dă plic la doctoriţă şi dă fondu’ clasei” nu mai e o soluţie. Ba chiar nişte comentaci spuneau “dacă nu am cumpărat un apartament sau nu am strâns bani cât de un apartament, nici nu mă gândesc la căsătorie şi copii”. (Adică dacă nu ai 50 000 – 100 000 EUR, eşti exclus de la reproducere 😀 )

    Foarte mulţi români d-ai noştri sunt uimiţi de faptul că un mare procent din populaţia feminină se agaţă de toţi arabii, ţiganii şi maneliştii, ba chiar se şi căsătoreşte cu ei.

    Însă golanul / cocalarul / manelistul are de obicei o relaţie de lungă durată, chiar dacă mai calcă pe de lături din când în când. Mănâncă împreună, dorm împreună după “activităţile la orizontală”, pun banii la un loc în casă, fac copii etc. Nu doar se întâlnesc, ies împreună la terasele din Centrul Isteric, şi dau la buci.

    Dacă pui alături de un nenorocit / ţigan / cocalar şi un “sofisticat cu iPad” s-ar putea să vezi că nenorocitul sau ţiganul e de fapt “mai conservator şi mai familist” decât majoritatea. Sau e ultimul “bun cetăţean civilizat”, în sensul întrebuinţat de (co)mu(n)işti al expresiei.

    Dacă faci parte din alte generaţii decât aceea cu cheie de gât şi vezi că ei nu vor să fie “buni cetăţeni civilizaţi”, parcă e ceva ce te face să crezi că în Iepoca dă Haur era ceva mai multă civilizaţie, iar în interbelicul împânzit de popi şi cruci şi mai multă…

  • Din varii motive, comentariile de pe perfectionistul trec prin moderare (nu esti listat negativ niciunde la mine, dar suspectez in continuare Akismet-ul si eventualele raportari de-acolo).

    Legat de cocalari/manelisti, cred ca rolul si mesajul manelei sunt puternic diminuate de o pseudo-elita intelectuala. Chit ca nu ascultam si nici n-o sa ne prinda prea curand genul, e de remarcat fidelitatea cu care el reprezinta o mare parte a Romaniei (si nu neaparat intr-un sens demn de dispret). E o subcultura care ne-ar putea ajuta sa intelegem mai clar cum trebuie facuta “schimbarea”.

  • Gresit. Inainte de 2008 nu erau doar “resurse” virtuale, ci chiar erau chiar mult mai multe resurse REALE. Atunci umblau dupa mine patronii sa ma angajeze, acum de 5 ani nu am lucrat mai nimic. Ee ?!

  • Spun “virtuale” pentru ca majoritatea firmelor aveau un exces virtual (niste bani care nu erau acolo, datorati unui fals boom economic), motiv pentru care cererea pe piata muncii era mare si motiv pentru care angajatii isi permiteau sa-si aleaga cu cine lucreaza. Nu vrei sa stii cum era piata publicitatii in 2004-2007. Oameni care de-abia stiau sa puna doua fraze cap la cap isi atarnau insigna de copywriter si lucrau pe sume care depaseau mia de euro (pentru salariati cu experienta de maxim 1-2 ani). Mai mult, tot oamenii astia isi permiteau sa schimbe agentii cand voiau pentru ca “era cerere”.

    Daca in domeniul tau nu stiu cum sta acum treaba si cum statea inainte, in publicitate am o oarecare satisfactie ca “s-au mai asezat lucrurile”.

  • “Oameni care de-abia stiau sa puna doua fraze cap la cap isi atarnau insigna de copywriter si lucrau pe sume care depaseau mia de euro (pentru salariati cu experienta de maxim 1-2 ani)”

    Din pacate, si acum e la fel… De aceea imi creste tensiunea cand aud bullshit-uri de genul “cautam oameni cu experienta”, cand de fapt asta se traduce “o sa il angajez pe nepotu, pe matusa sau pe tata”.

  • In publicitate s-au mai nivelat lucrurile la nivel de cerinte, insa fiind locuri putine se merge in continuare mult pe recomandari si portofolii preexistente.

    Oricum, indiferent de domeniu, incepe sa ma irite chestia asta cu “experienta”, mai ales in momentul in care le trimiti un CV/portofoliu de om cu experienta si auzi cam la ce sume se gandeau ei sa plateasca pentru asa ceva. Cu alte cuvinte: Nu vom lua oameni prea juniori pentru ca nu vrem sa-i educam, nu vrem oameni cu-adevarat buni pentru ca n-avem cu ce-i plati.

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Follow us

We will keep you updated

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.