Tinta Numaru’ 1

Daca am invatat ceva de la taximetristi, lucrul ala e ca EI sunt peste tot, frate, si te urmaresc! 

Cine sunt EI? Nu prea conteaza, atata timp cat tinta esti TU! Despre paranoia conspiratiei am mai vorbit. Nu are sens sa explic de ce o buna parte din teoriile pe care aparatorii ei le propun (de la falsa aselenizare la “misterele dacilor”) n-au nicio baza. Au facut-o altii mai bine. Subiectul care merita insa adus in discutie este rolul pe care conspirationistii si-l aloca in poveste. De fapt, conteaza mai putin daca Obama este reptilian sau marsupial, cat conteaza faptul ca TU stii asta. Si, din moment ce stii, esti cu siguranta “in capul listei”…

La nivel general, obsesia asta deriva din “sindromul importantei de sine”. Il stiti, e sindromul care ne face uneori sa nu intelegem ca, in filmul vietii, nu suntem Bruce Willis. Suntem doar unul dintre numele care apar la sectiunea “in alte roluri”. In cazul Romaniei, mai exista insa un factor care merita luat in calcul. In eterna noastra obsesie pentru un trecut de care nu putem scapa, am creat tot felul de monstruleti bizari, monstruleti care s-au cuibarit permanent in imaginarul colectiv. Printre ele: Securitatea. Desigur, existenta si activitatea unei astfel de politii politice sunt greu de uitat. Ce s-a intamplat insa in cazul Romaniei a fost mai putin un exercitiu de eficienta, cat unul de frica si paranoia.

Desi n-avea nici puterea si nici efectivele din legendele urbane, Securitatea devenise o lesa invizibila a neincrederii. Securistul de la colt era la fel de mult mit, pe cat era realitate. Departe de mine sa pun la indoiala vocile celor batuti prin beciuri si uitati cu anii prin inchisori. Mai grav chiar, am avut oameni dragi mie care au avut nesansa intalnirii cu autoritatile vremii. Problema e ca majoritatea populatiei nu era nici suficient de importanta, nici suficient de periculoasa pentru a ramane in vizorul Securitatii. Omuletii de rand erau prea banali pentru a merita efortul, desi multi s-au autotintitulat ulterior “disidenti”.

Unul din motivele pentru care se umpluse lumea atat de victime, cat si de turnatori, este ca toti se credeau “in centrul evenimentelor”. Chiar daca nu erau nici artisti, nici agitatori, mai toti aveau impresia ca totul depinde de ei. Asta-i si motivul pentru care multi dintre cei cu dosar la Securitate au ramas surprinsi sa afle ca turnatorii erau apropiati, apropiati care nici macar nu fusesera contactati de regim. Erau oameni care, din frica, invidie sau pura prostie, isi turnasera rudele si prietenii. Nu de alta, dar sigur voia Ceausescu sa stie ce stiau EI!

Sentimentul e la locul lui si acum. O buna parte din populatia Romaniei se crede spionata, controlata si persecutata. De ce? Pentru ca “noi stim ceva, frate!”. Nu, nu suntem doar niste nume pe o foaie imensa. Suntem importanti! Faptul ca detinem informatii pretioase precum “sunt toti hoti” ne face altfel. Nu conteaza ca oamenii care au cu-adevarat acces la informatie sunt fie extrem de bogati, fie extrem de vanati (fie ambele). Nu! Un blogger care documenteaza conspiratia Illuminatilor este cu siguranta prima tinta a serviciilor secrete. Sigur stie el ceva!


(Sursa: AmazingSuperPowers)

Dintr-un colt al canapelei, cititorul iritat ma va intreba: Si cum ba, tu nu crezi ca “serviciile” ne urmaresc? Din contra, sunt convins ca exista momente in care o fac. Parte din jobul lor si al birourilor de presa de peste tot este monitorizarea presei. In ultimii ani, activitatea asta a inclus bloguri si conturi influente de social media. A inclus comentarii detaliate de pe forumuri si hashtag-uri Twitter. E normal, e “logica Google”. E intr-adevar posibil ca o replica isteata data de tine intr-o zi ploioasa sa zaca intr-un dosar virtual. Eventual intr-unul poetic intitulat “Subiecte 23.04.2013”. E posibil, dar oare conteaza?  Oare chiar s-ar deranja cineva pentru tine?

Nu de alta, dar oameni cu mii de urmaritori care indeamna la revolta stradala nu sunt arestati si nici macar amendati (exista cazuri cand legea permite asta). De ce? In parte pentru ca in Romania se face rar transferul dintre cuvant si fapta. Un al doilea motiv este ca atat lumea online cat si cea offline sunt pline de “guri de tun”, unele cu o cauza reala, altele cu o acuta nevoie de atentie. In momentul in care iei orice fel de masuri impotriva unui astfel de om, il legitimezi. In astfel de cazuri, fie ca-i vorba despre rebeli sau despre tampiti, cel mai bine e sa lasi hăul de voci si opinii sa ingroape problema. E greu sa crezi intr-o cauza sustinuta de un om fara credibilitate, iar credibilitatea se pierde usor. Au grija ceilalti “cunoscatori” de treaba asta. Ei si tabloidele.

Necesitatea, umana pana la urma, de a te plasa in rolul “eroului din umbra” a dus si la escaladarea recentului scandal din SUA. Daca implicatiile diplomatice ale programelor NSA sunt discutabile, teama cetateanului de rand nu este mereu fondata. Faptul ca un organism statal incearca sa se infiltreaze in viata privata a cetatenilor e  grav. Asta, din pacate pentru stima de sine a protestatatorilor, nu inseamna ca o va si face. Nu inseamna ca cineva are de ce sa tina la dosar toate pozele cu pisici trimise de micutul Jim. NSA se ocupa cu monitorizarea “comunicarii cu potential periculos”, iar SUA este un stat paranoic. De-aici pot rezulta oricand abuzuri, dar nu fata de camionagiul care posteaza clipuri cu OZN-uri pe Youtube.

Un indemn la revolta dat pe Twitter poate produce victime intr-o zona de conflict. Rabufnirile atotstiutoare ale pustanilor de 20 de ani care ne spun “ce e bine si ce e rau” sunt insa irelevante. Atat pentru noi, cat si pentru masonerie, Illuminati sau reptilieni. Sigur, poti intra in vizorul politiei daca te apuci sa scrii despre metode sigure de a cumpara cocaina cu BitCoin. Poti atrage atentia DIICOT daca iti cauti oameni pentru o spargere sau daca vrei sa-ti deschizi prima scoala de camatarie. In 90% din timp insa, parerea ta, chiar si citita de mii de cititori si pseudocititori NU CONTEAZA. Asta nu inseamna ca nu trebuie parcursa sau comentata, ci doar ca, in ansamblu, faptul ca TU ”stii ceva” e complet irelevant.

Cu alte cuvinte, hai mai bine sa recunoastem ca nu am gasit inca niciun “Adevar”, cu-atat mai putin “Adevarul”. Daca l-am cauta mai des, fara sa ne pese cine IL detine, lumea ar fi putin mai buna. Si pentru noi si pentru reptilieni…

P.S:  Varianta mai grava a bolii asteia e intretinuta de oamenii care se plang ca nu pot face lucruri din cauza “LOR”. Sunt oamenii care n-au “reusit” pentru ca au fost sabotati de “servicii”. Pentru a-i vindeca, ar trebui sa-i faci sa-si recunoasca propriul esec, ceea ce e greu, poate imposibil.

31 Comments

  • f. bun articolul. felicitari.

  • superba observatia cu Obama 🙂

  • Să dăm și un nume variantei mai grave.
    Emil Constantinescu 🙂

  • BogDan: Si cat de repede s-a decredibilizat omul…

  • @krossfire – Da. Repede şi sigur. Să nu cumva să lase loc de interpretări 🙂

  • Oare chiar s-ar deranja cineva pentru tine?

    Când e vorba de “primăvara arabă” sau de “iarna ucrainiană”, e foarte posibil să se deranjeze unii. Suficient de mult încât să te lichideze ca pe Anna Politkovskaia.

  • Pai am amintit si eu situatiile de gen (“Un indemn la revolta dat pe Twitter poate produce victime intr-o zona de conflict.”).

    Doar ca…iti trebuie ceva curaj sa vorbesti/indemni la revolta in astfel de situatii. Nu-i chiar treaba de blogger plictisit 😛

  • Bine zisa treaba cu “sindromul importantei de sine”. Tre’ sa fi fraier rau de tot sa crezi ca “ei” te terciuiesc fiindca esti periculos. Poti fi sacaitor, poti fi respingator, poti fi greu de manevrat, poti fi in plus, poti sa te nimeresti intr-o inspectie de-a “lor” si tre’ sa fie dat un exemplu si cade magareata pe tine, dar nu te fac ei muci fiindca esti periculos. Fiindca, pentru ei, nu esti periculos. Esti un nimeni. Ca sa fii “cineva” trebuie sa fii de-al “lor”. Si in cazul asta nu are nici un rost sa te ambalezi ca vei fi neantizat. In cazul asta tu esti cu pliciul in mana si, doar daca te bazaie, enervant, – zdrang ! il terciuiesti. Si nu fiindca era periculos ci fiindca tocmai erai la cafea si ai uitat geamul deschis si … te-a bazait.

    P.S. Poti sa ai bafta sa nu aiba pliciul la indemana si – zdrang ! sa te terciuiasca cu “Finencial Times” … asa poate vei pricepe, in ultima clipa, cum devine chestia cu recesiunea mondiala …

  • Intrebarea e: Avem nevoie de o conspiratie cand oricine poate face lucrurile pe fata pentru a le declara ulterior “business as usual”.

  • Este bine sa fie acolo, pentru orice eventualitate, ca nu cere de mancare. Nu stii cand ai nevoie si nu este chiar asa usor sa pornesti o conspiratie peste noapte. Adica una serioasa in care sa creada tot omu’, de la consumatorul telespectator la neconsumatul “ati mintit poporu’ cu televizoru'” … zdrang !

  • Rezerva de demenţă pentru consumatorii fideli 🙂

  • Citat:

    “Daca implicatiile diplomatice ale programelor NSA sunt discutabile, teama cetateanului de rand nu este mereu fondata. Faptul ca un organism statal incearca sa se infiltreaze in viata privata a cetatenilor e grav. Asta, din pacate pentru stima de sine a protestatatorilor, nu inseamna ca o va si face. Nu inseamna ca cineva are de ce sa tina la dosar toate pozele cu pisici trimise de micutul Jim. NSA se ocupa cu monitorizarea “comunicarii cu potential periculos”, iar SUA este un stat paranoic. De-aici pot rezulta oricand abuzuri, dar nu fata de camionagiul care posteaza clipuri cu OZN-uri pe Youtube.”

    Asta e o simplificare grosieră, demnă de dușmanul meu Zamoca.

    Una la mâna, “dosarele” din ziua de azi (mă rog, alea americane) nu mai sunt pe hârtie, ci digitale. Ocupă volum fizic mult mai redus. Ca urmare firească, ții la dosar TOTUL – că nu se știe când ai nevoie. Exemplu absurd: se dă lege contra pisicilor, ca animale de companie; evident, cu amenzi pentru cei nesupuși. Nu-i mai bine să ai deja o bază de date cu toți iubitorii de pisici? E mai simplu de urmărit, anchetat, percheziționat. La fel și pentru pistoale.

    Doi la mână, teama cetățeanului de rând e foarte fondată – adunatul de “metadata” de la telefoane (de exemplu) e TOTALĂ, nu parțială ori selectivă. Principiul e simplu: adunăm tot, nu scăpăm nimic, că nu se știe când e nevoie. Argumentul cu “Da’ ce vă urzicați așa, că nu v-am ascultat convorbirile” e praf în ochi. În realitate, “metadata” de telefonie poate ceda o mulțime de informații despre oricine, inclusiv starea medicală, tranzacții financiare, acces la pornache etc. Desigur e ilegal din punct de vedere constituțional – ori americanii iau constituția lor în serios, spre deosebire de restul națiunilor.

    Trei și închei: fiind arhivate digital, informațiile respective sunt mult mai ușor de manipulat, editat și schimbat. În funcție de nevoi, desigur. Poți falsifica și documente scrise ori fotografiate – dar e nițel mai complicat să ai grijă ca toate legăturile la exterior să corespundă. Ca exemplu: Amazon decide să facă mici modificări subtile în textul cărții “1984” – nimica grosier, mai o virgulă aici, mai un paragraf acolo. Nu se vede din avion, nici măcar din tribune. Dacă nu ai avea copii din trecut pe hârtie, habar n-ai. Sensul mesajului se schimbă, subtil, în funcție de cerințe la nivel de “societate” ori “globale”. Cică tiparul, cărțile pe hârtie sunt pe ducă.
    Ai încredere în cărțile electronice?
    Pe ce te bazezi? vorba lui Moromete.

    Punctul tău de vedere privind supravegherea americană e naiv, miopic ca să nu zic mioritic. Nu echivalezi ce face NSA în 2014 cu ce făcea Securitatea română în ’76, să zic.
    În nici un caz nu desconsideri ce POATE face NSA în 2014; fiindcă americanii nu gândesc așa. Ei gândesc la genul: “Dacă asta se face ACUM, atunci în zece ani ce-o să fie?”

  • Ce se poate face, teoretic. Practic, majoritatea populatiei nu conteaza, nu suficient cat sa merite efortul. De-asta spun: Ok, sunt impotriva metodelor de gen, dar nu le gasesc atat de eficiente pe cat le viseaza majoritatea.

  • @Blegoo: “echivalezi ce face NSA în 2014 cu ce făcea Securitatea română în ’76”

    …Păi e foarte complicat de explicat ce şi de ce a făcut Securitatea română (inferioară tehnic şi NSAului de atunci) în 1976. Când, spun moşii de azi, “era o atmosferă ceva-ceva mai deschisă şi liberală”, dar ei o detestă şi admiră în mod stupid “epoca raţiilor şi cozilor 1982-1989”.

    Mai bine zis: cui se datora represiunea şi atmosfera stupidă, de lagăr, în care erai supravegheat în tot ce faci, mănânci şi vorbeşti? Securităţii? Miliţiei? Organizaţiei de partid de bază? Comuniştilor, în general?

    Sau “comuniştii” erau de fapt un pretext, în spatele căruia se ascundeau mai multe chestii pe care era jenant să le recunoşti?

  • Asta si apropo de cat “ne turnau altii” si “cat ne turnam intre noi”.

  • @krossfire:
    Dimpotrivă, la americani majoritatea populației contează – în special la alegeri. Atunci când ai o bază de date serioasă, ai un avantaj clar. Da, se presupune că Secu american e independent de politică și are treabă doar cu amenințări la adresa statului de drept. În realitate, simpla existență a unei astfel de dază de date e tentantă pentru oricine.

    Un caz recent ilustrază primejdia: serviciul de taxe (IRS) a dat lista de donatori a unei organizații conservatoare unei organizații liberale – care organizație, a publicat prompt lista. Care listă, se presupune că e secretă – ca orice date între oricine și IRS. Evident, nu se știe cine exact din cadrul IRS a comis-o. Nici măcar nu mai are importanță.
    E dificil să explici pericolul creat astfel cuiva care nu înțelege mentalitatea și cultura de masă americană.

    Un alt caz: un ziar oarecare a cerut de la poliție lista de oameni aprobați pentru permis de port-armă. După care a publicat-o. Cu nume, adrese, toate alea. Din nou, e dificil să explici implicațiile – deși băștinașii au prins-o din prima.

    Încă odată: argumentul cu “nu contează pentru majoritatea” e echivalent cu “dacă nu faci nimica rău, nu ai de ce să te temi”. E un argument care nu rezistă la întrebarea firească: cine definește ce e rău, unde, când și cum? Existența unei baze de date încurajează definiții selective – în principal pe criterii politice.

    “A government of laws, and not of men” zicea cineva.

    Observ că aluneci elegant peste argumentul constituțional – dar să zicem că ești ocupat și n-ai avut timp de reflecție îndelungat. 🙂

    @Kathy Bates:
    “…cui se datora…”
    E un alt topic, cred eu. Nu cred că are de-a face cu mentalitatea ori specificul național – toate țările au servicii de securitate internă.
    Problema constă în CUM folosești serviciul respectiv, câtă independență are și ce obiective are în grijă. Să-l lăsăm pe Dom’ Profesor să atace subiectu’ în alt post.

  • Constitutia SUA nu imi e atat de familiara…inca 🙂

  • Aha.
    Ei… să sperăm că ești la curent cu cea română.
    🙂

  • Depinde de versiune, ca se propun anual schimbari 😛

  • BLEGOO (nervos): ” Nu-s obișnuit ca oponentu’ dă dezbatere să mi-o ridice la fileu! Ce dreaq’ facem acilea… ne certăm ori agreem?!? Ei comedie…”

  • Nu ne certam, numa’ ca scopul meu final era sa demonstrez ca omul de rand nu e nici suficient de interesant, nici de important sa fie “tinta numaru’ 1”, dar asta nu inseamna ca nu ar putea fi 😛

  • Dacă asta vroiai să demonstrezi, atunci era mai bine dacă te limitai la epoca Securității lui Ceașcă – dimpreună cu spațiul geografic corespunzător. Nu te extinzi la chestii unde n-ai expertiza necesară.
    Vorbesc serios, nu scuip semințe aici.
    Mâine-poimâine… ajungi la comparații cu Stasi… și dup-aia, prin extensie, cu serviciile interne vest-germane… că ce dreaq’ – e tot nemți, nu?

  • Pai da, dar oricum ar fi, the “average U.S citizen” e la fel de putin relevant. Diferenta e ca lor le pasa ceva mai mult de propriile drepturi si reactioneaza altfel la abuzuri, dar asta nu inseamna ca paranoia e cu mult mai indreptatita.

  • Paranoia e în ochii privitorului, la fel ca și frumusețea ori pornachele.
    Precum NSA, așa și tu: “Da’ ce vă paranoiți așa, că oricum n-aveți importanță…”
    Ori – la americani, asta e mai nasol decât să-i înjuri de mamă.
    Precum am mai spus, totul e o chestiune de mentalitate națională.

    Pentru americani, orice percepție de încălcare de drepturi constituționale e chestie serioasă, nu simplu puseu de paranoia. Ce să mai vorbim de încălcări reale… acolo iese cu scandal major.
    Diferența o vezi și tu: în România, se ascultă, se înregistrează, se transcrie. Lumea dă din umeri.
    “Dacă așa e legea… că are dreptu’ să-i urmărească pă borfași…” tip de reacție.

    La americani, e fix pe dos: “Da’ cu ce drept…” alea-alea.
    Și totul se raportează la constituție, INCLUSIV legile care dau voie la supraveghere, ascultare, înregistrare.
    Poți tu să faci ce legi vrei – că -aia ai libertate! Da’ nu însemnă că-s și constituțional corecte.
    Haț! la judecată…

    Tu faci greșala de a considera “average US citizen” ca fiind o celulă dintr-o gloată – ca urmare – neimportant.
    C-așa e în Ioropa, normal.
    Ei nu gândesc așa.

    Mentalitatea americană e mai apropiată de:
    “Dai în mine?/
    Dai în fabrici și uzine!”
    decât:
    “Tu oricum nu contezi, ciocu’ mic, joc dă gleznă”

    Ei sunt extrem de individualiști. Străinii consideră individualismul american ca fiind o dovadă de nepăsare – “America e plină dă homleși și nimănui nu-i pasă” tip de caterincă europeană.
    Realitatea e alta: în America AI DREPTUL să trăiești pe stradă, și eventual să mori pe stradă, fără să fii deranjat de alții.
    Fiindcă premiza este că e DREPTUL TĂU să faci ce vrei!
    Nimeni n-are DREPTUL să se amestece în viața ta, să-ți spună ce să faci și cum.

    Situația se schimbă radical atunci când ceri ajutor, desigur.
    Atunci sare toată lumea de fund.
    E plină arhiva SUA de cazuri de heirupism american ajutător – atunci când se CERE!
    Bani, mâncare, mașină, casă, slujbă, haine, cărți… pla mea – orice.

    Deși pare irelevant ori off-topic, cele de mai sus explică de ce pentru americani relevanța (ori irelevanța) individuală e extrem de importantă.
    Fiindcă se raportează la constituția lor.
    Care este.
    Luată în serios, zic.

  • Explica, dar nu justifica 🙂

  • Justificarea e implicită.

  • Nu, faptul ca oamenii prin educatie si cultura se simt importanti nu ii face importanti 🙂

  • Așa?
    Păii… atunci cum rămâne cu “gândesc, deci exist” ?

  • Gandesc, deci exist. Nu “gandesc, deci sunt centrul universului” 🙂

    Apropo de ce spuneai: http://www.foreignpolicy.com/articles/2014/03/12/constitutional_length_trust_levels

  • Oricine gândește, există.
    Existența presupune un grad superlativ de importanță pentru gânditor – altminteri am fi o specie dispărută.
    Centrul universului pentru orice gânditor e propria persoană.
    În absența unui gânditor care să-l obseve, universul nu există, n-are sens, scop.

    D-aia… când murim, se termină universul. 🙂

    Daaa’… observ că te-am zgândărit cu constituția?

    E un subiect bun de analiză. Cu cât e mai lungă și mai îmbârligată, cu atât e mai lipsită de importanță – atât pentru bobor, cât și pentru stăpânire. Facem fiecare ce vrea oricum, că nimeni n-are treabă cu constituția, fin’că e prea lungă și complicată.

    Sociologic vorbind, e fascinant: oare constituția determină mentalitatea națiunii, ori invers?
    Oul sau găina?

    Cunosc oameni care știu constituția americană pe de rost – și nu-s profesori de legi, avocați ori experți în domeniu. Unul e instalator, repară țevi, montează closete și robineți.
    Cum am spus, e dificil să explici unui străin legătura intimă între americanul de rând și constituția lui.

    Ce legătură există între românul de rând și constituția română?
    Întreb, nu dau cu paru’.
    Tu, personal, ce știi despre constituția României?
    Ce se zice pe antene?

    Mai există și aspectul înțelegerii: constituția US a fost gândită să fie simplă și pe înțelesul oricui.
    Poate fi modificată prin amendamente, dar… ce se citește, aia e!

    De curiozitate, eu am citit constituția Greciei și aia a Comunității Europene.
    Când n-ai ce face, ori ai terminat de citit constituția României – merită timpul pierdut. Te mai înveselești – la modul “credeam că-s prost… când colo…”

    🙂

    Peseu: mai am un articol de-al tău de mârâit – da’ nu-i nimic fundamental, doar exerciții blegi de căutat nod în papură. O să prestez cu pompozitatea obișnuită.

    Ham-ham!

  • Da, dar nu oricine exista gandeste. In plus, simplu fapt de a-ti recunoaste mediul si de a nu te speria de propria imagine in oglinda nu e suficient 🙂

    P.S: Am fost “fortat” sa citesc Constitutia Romaniei la cursurile de drept constitutional. O distractie, mai ales la nivel sintactic.

    P.S 2: Maraie, maraie, ca nu ne-am mai vorbit de ceva vreme 🙂

2 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.