Cel mai important in viata e sa fii tu insuti…daca nu te vede nimeni!

Asculta-ti inima, crede in tine si, mai ales, nu te indoi niciodata de propriile alegeri! Ti-au spus asta parintii, ti-au spus-o profesorii si ti-o spune zilnic media. Iar tie iti place cum suna pentru ca iti place sa fii mintit. Si pana la urma, ce poate fi rau in “a fi tu insuti”, inainte de toate? Foarte multe, daca e sa ne uitam la orice “reality show” din ultimii cinci ani (sau doar la Oana Zavoranu).

Daca ai intrat la liceul pe care ti-l doreai, daca tocmai te-a inrolat in prima ta trupa sau daca te bucuri de primul an de facultate, nu citi articolul asta. Considera ca e o incercare a sistemului de a te dobori, frate! Daca ai trecut insa de o anumita varsta si daca inca mai speri ca ”personalitatea” e cheia succesului, e timpul sa-ti schimbi sistemul de referinta. Vedeti voi, un adevar pe care il cam stie cam oricine a dat cu capul de pragul de sus e ca ”ca toata lumea vrea ceva”. Stiu ca suna ca o concluzie de muncitor aflat in pauza de salam, dar e pur si simplu singurul raspuns. De la femeia de langa tine pana la prieteni, profesori si rude, toti vor ceva. Partea proasta e ca acel ceva nu e personalitatea ta.

Fie ca cerinta e exprimata in mod direct (cum o face sau o va face viitorul sef), fie ca e ceva implicit (cum o va face persoana iubita), toti cei din jur asteapta ceva de la tine. E vorba de munca ta, de cunostintele tale, de disponibilitatea de a ajuta. Crezi ca te-ai ”casatorit din iubire”? Nu prea. Daca ”felul tau de a fi” ti-a cucerit iubita in primele zile de relatie, partenera a ajuns sa vada in tine nu doar ”un tip simpatic”, ci si un tip cu potential, unul care e capabil sa aduca niste bani, sa-si asume niste responsabilitati si sa o ajute. Adauga la asta sexul si pozitia sociala si o sa vezi cam ce loc ocupa personalitatea intr-o relatie pe termen lung. Desigur, o personalitate scabroasa nu te va duce nicaieri, dar e doar un factor din multe altele. Nu te va adora nimeni pentru simplul fapt ca existi. Nu vei fi respectat doar pentru ca esti “tu insuti”.

Psihologii de serviciu o sa-mi arunce repede cateva definitii in cap. O sa-mi spuna ca personalitatea e un ansamblu complex de trasaturi care include cunostintele, valorile, dar si actiunile. Nu ma indoiesc ca psihologia priveste personalitatea ca pe un construct mult mai complex decat l-am prezentat eu. De asemenea, nu ma indoiesc nici ca personalitatea e un simplu invelis, o introducere pentru omul din fata ta. Mecanismul inerent, pe care-l constientizam sau nu, functioneaza cam asa: am inteles, esti simpatic, dar cu ce poti sa ma ajuti? Imi poti oferi niste cunostinte in plus? Ma poti inveseli? Pot sa contez pe tine? Ai vreun talent special? Asta functioneaza atat in viata reala, cat si online, de la comentariile pe blog la discutiile mai largi.

(Sursa: Boxerhockey.com)

Uneori mecanismul asta trece intr-un plan secund, dar el ramane acolo. Prietenii vechi de exemplu au o legatura care transcende un simplu schimb. Cu toate astea, ea a inceput de la o constatare de tip ”l-am sunat pe X si m-a ajutat”. Nu o sa devii prieten pe viata cu cineva pentru ca i-ai spus doua bancuri bune. Uneori, metodele clasice de a te face placut nu functioneaza. Nici macar vestita carisma nu e ce pare. Carisma e in primul rand manipulare implicita si mai apoi personalitate. Voit sau nu, oamenii carismatici afiseaza un comportament care te convinge sa le acorzi incredere si il dubleaza prin fapte. E o prima impresie intarita de actiuni ulterioare. E la fel de mult un efect al ”personalitatii” si socializarii, cat e un efect al educatiei.

De la ”cocalari”, la pustanii aroganti care se plang ca nu-i angajeaza nimeni pe 1000 de euro, vedem zilnic oameni care n-au inteles ca EI sunt mult mai putin relevanti decat EFORTURILE LOR. Problema multora e ca nu se pot desprinde de primii ani de viata, de ierarhia liceului si de libertatea facultatii. Cumva e normal: in primii 14-19 ani de viata ti se tot dau lucruri de-a gata. Pare simplu, nu? Smecheria e ca vorbim de un schimb. Lumea SE ASTEAPTA ca tu sa cultivi niste talente, sa-ti gasesti o cale.

Dupa o anumita varsta (unii o plaseaza pe la 25, eu zic ca a scazut stacheta), incep sa apara niste intrebari legate despre ce stii sa faci. Si nu, nu te gandi ca ai tai te iubesc neconditionat. La fel ca in cazul parteneri si al prietenilor, exista o legatura afectiva evidenta (mai puternica in cazul parintilor). Cu toate astea, pana si mama ta vrea ca tu sa fii ”cineva”. In esenta, iti vrea binele. Practic, asteapta ceva de la tine (la 25 de ani nu mai merge cu felicitari din hartie creponata).

In comunism, competitia nu prea exista. Puteai fi mediocru si puteai deveni ”important” printr-o personalitate potrivita (suficient de lingusitoare). Astazi, din pacate, orice efort este facut in paralel si de alti 1000 ca tine. Asta e motivul pentru care uneori nu trebuie sa te concentrezi numai pe “a fi”, ci si pe “a face”. In viata nu exista diploma de participare.

P.S: Stiu ca exista destule situatii unde personalitatea face diferenta. Este vorba de situatiile unde oamenii au demonstrat deja ceva. Vedeti? De-asta nu se mai omoara lumea azi cu existentialismul!