Pareri care conteaza
In articolul asta as putea pune poze cu ornitorinci, pentru ca e blogul meu si parerea altora nu conteaza. Sau…
Discutia despre imaginea exterioara si parerea altora are implicatii ce depasesc paginile unui biet blog. Motivul pentru care am deschis totusi subiectul este, ca de obicei, o discutie privata. Acum doua saptamani, un amic se plangea de ciudateniile vestimentare si de ciudatul tupeu al candidatilor la un interviu (un post de intern pe HR, daca nu ma insel). Vazuse de la colectii de piercing-uri ambulante la oameni care cereau salarii enorme, imbracati in trening. Daca va ganditi ca varsta e o scuza, ei bine multi trecusera vizibil de un 20-22 de ani. Aceiasi oameni au mentionat deseori in interviu faptul ca “trebuie acceptati asa cum sunt”.
Despre a “fi tu insuti” si acea suficienta proprie multor “viitori manageri” am vorbit cu putin timp in urma. Acum as prefera sa mutam putin discutia in sfera “parerii celorlalti”. Stiti voi, chestia aia despre care spun proverbele ca nu ar conta mai deloc. Si chiar nu conteaza, daca ai 14 ani. Daca nu ai 14 ani si nu vrei sa demonstrezi nimic profesorilor de liceu sau colegilor tai dubiosi, poate ar fi cazul sa te gandesti daca suvitele portocalii chiar te reprezinta. Daca da, numai de bine! N-o sa te intereseze vreodata parerea unuia care defuleaza pe blog. Daca o faci insa ca sa fii diferit si sa ”provoci norma”, poate ar fi cazul sa-ti iei la revedere de la doamna pubertate.
Parerile care nu conteaza, imaginea exterioara care nu te defineste si oamenii care vor sa te cunoasca in profunzime. Simpatice legende. Adevarul e ca din momentul in care ai iesit din casa, imaginea ta e in mainile altora. E valabil pentru produse, e valabil si pentru tine si ghici ce: imaginea aia e ceea ce percep 90% din oamenii din jurul tau. E exact ce vor intelege si potentialii angajatori cand te vor vedea si, nu in ultimul rand, cand il vor intreba pe domnul Google. Imaginea online e cel putin la fel de importanta precum cea offline. In ambele cazuri, exista o singura regula: ce vrei de fapt sa transmiti?
(Bam! O poza cu un ornitorinc! Apropo, sunt veninosi!)
Nu spune nimeni sa te imbraci ca toata lumea, sa arborezi o politete de octogenar si sa devii o rotita a “sistemului”. Ideea e sa fii constient ca in momentul in care te acoperi cu tatuaje obscure, iti pui dreadlocks si le asortezi cu o cravata, transmiti un mesaj. Fie ca vrei sau nu, 90% dintre cei din jurul tau vor percepe mesajul ca fiind ”iata un om care are nevoie disperata de atentie”. Cei care te cunosc s-ar putea sa o perceapa ca pe o expresie naturala a personalitatii tale. Iti asumi insa riscul ca restul de 90% sa nu fie impresionati, ci doar usor amuzati. Nu spun sa nu fii diferit, spun numai sa nu fii diferit…ca sa fii diferit. Extrem de clar, nu-i asa?
Majoritatea celor trecuti de o anumita varsta au gasit o solutie convenabila si naturala: demarcarea lui “Eu” de “Eu in societate”. Un compromis inteligent care nu te defavorizeaza, daca stii cand sa-l faci. Pe scurt: daca esti la munca, ajung o geaca de piele si niste bocanci. Cand iesi la concert, poti sa-ti iei si sabia! In lumea online, lucrurile sunt la fel de evidente: diferentierea intre nume si pseudonim e vitala. Ambele sunt carti de vizita, dar cu adrese diferite. Sunt putini cei care vor asculta sfaturi profesionale de la un tip care-si spune “krossfire” si care-si pune ornitorincul la vedere pe blog. Pe de alta parte, omul din spate are o complet alta profesie si e putin probabil sa-si foloseasca blogul drept portofoliu.
Oricum ai pune problema, epatarea constanta (acel “attention whoring” identificat de anglofoni) vine din constientizarea imaginii externe, nu din negarea ei. Oamenii cu genul asta de comportament sunt foarte rar oameni siguri pe ei si gata sa-si apere identitatea. Da, viteza ne face superficiali si asta-i motivul pentru care publicitatea si PR-ul inca prospera. Prima impresie e in continuare importanta, iar cei care stiu sa o gestioneze au de castigat. E complet in regula sa nu-ti pese, dar asta nu inseamna ca nu conteaza!
P.S: Nu uitati – un simplu ”frate, esti penibil” spus la momentul potrivit poate salva multi inocenti din drumul spre hipsterizare.
- krossfire
Un simplu haiduc al cuvintelor.
- După multă vreme, niște muzică… September 7, 2024
- Sindromul impostorului și impostorii fără simptome August 11, 2024
- Să nu ne supraestimăm... July 15, 2024
- Bucuria de copil June 29, 2024
- Auziți, dar voi pentru ce mergeți la concerte? June 13, 2024
Mi se pare ca ai generalizat un pic cu ideea asta, dar doar din punctul de vedere al unei persoane idealiste. Nu ma consider plina de prejudecati, deci nu le emit si incerc sa nu le gandesc (nu-mi iese mereu), but then again, nici n-am prieteni care arata asa… diferit. Ca am vazut unii si altii pe strada, e alta mancare de peste… Profesional vorbind, n-as angaja o persoana, cum ai zis tu, din categoria “attention whore”. Pentru ca mi se pare usor instabila si nehotarata, inca mai cauta, dar nu stie ce, mai ales cand la ~30 ani te obosesti sa dai impresia ca pari diferit. De fapt, asta mi se pare ca e problema. Multe din persoanele astea se chinuie sa para diferite, fara sa aduca nimic constructiv prin diferitul lor, fara sa-si motiveze prea bine alegerile si fara sa fie capabile sa si le sustina si/sau asume, cand e cazul. Si atunci, de ce ai vrea sa te legi profesional de o persoana imatura si care nu e interesata sa evolueze? O persoana care alege sa-ti arunce in ochi “I’m different and you don’t get me!” in loc sa arate ce poate? PS: ornitorincii sunt bestiali, mai… Read more »
Pai aia e chestia, tu vorbesti despre prieteni “care arata diferit”. Automat vei fi subiectiva.
In campul muncii, situatia sta altfel si ai identificat-o foarte corect.
Sa zicem ca ai nevoie de un coleg de munca si ai posibilitatea de a alege dintre ei, la interviu. Pe care-l indici? Punkerul fioros, tipul ultr-elegant sau omul casual si relaxat? Poate ca punkerul e cel mai bun profesionist si un “urias bland” in esenta, dar tu nu ai cum sa stii asta, iar la o selectie rapida, nu ai alte informatii decat cele vizuale si cel mult un portofoliu (dar rar te uiti pe el in situatii de gen).
P.S: Le-as dedica un articol daca m-as intalni cu unul (sa vad daca am drum pe la antipozi).
Daca ai drum la antipozi, bring one back. For me! :))
Revenind la oile noastre, se spune ca nu haina il face pe om, da’ tare-l ajuta sa primeasca un job. :))
Oamenii pot fi ei cat de diferiti, cat timp avem norme sociale, ar face bine sa se incadreze in ele, pentru ca degeaba striga discriminare in sus si-n jos, daca ei n-au facut nimic ca s-o combata sau, si mai bine, sa o previna. 🙂
Cum spuneam, masculii sunt veninosi. Trebuie sa le tai pintenii otravitori de la picioare 😛 (ceea ce ar fi totusi crud).
Intr-adevar, buna observatie cu discriminarea. Apropo de proverbul ala…se spune ca banii nu aduc fericirea, dar e mult mai misto sa plangi intr-o vila.
P.S: Nu-mi plac proverbele in mod deosebit, dar in cateva cazuri chiar isi fac treaba: https://www.krossfire.ro/ziceri-din-popor/
Stiu ca-s otravitori, dar sunt safe – si eu sunt un pic poisonous. :))
Referitor la proverbe, le folosesc foarte rar si acum, in contextul asta, mi s-a parut ca poate ingloba mai bine ceea ce voiam sa spun. Articolul ala l-am sarit, ca deh, eu si proverbele nu prea ne avem la suflet.
Apropo, era intr-un film, cred ca in The Boondock Saints – ala din ’99, un mosnegut, Irish, tare simpatic. Avea Tourette si incurca mereu proverbele. Ca ala mi-ar placea sa fiu in materie de zicatori, doar ca sunt o persoana atat de lipsita de umor, incat nu-mi iese. :))
Daca incerci sa-l construiesti (umorul), n-o sa-ti iasa. Totul e sa-i lasi pe cei din jur sa fie ei insisi, adica usor idioti :))
Cine-a zis ca incerc sa-l construiesc? :)) Vreau si eu sa fiu un pic mai funny, nu se poate, asta e. Au ajuns colegii de birou sa-mi faca afise cu “SARCASM” si “JOKE”, ca nu ma prind niciodata. Sunt inapta dpdv social, me thinks. :))
Atunci solutia e simpla: Ia-ti un tricou cu “That’s what she said!”
I’m with stupid. :))
Ai mai multe carlige cu “That’s what she said!” (eu o adaptasem la un moment dar in ceva mult mai inteligent si finut, respectiv “Asta spunea si m*-ta!”…scuzati expresia 🙂 )
That’s what she said! :))
(Mi-a iesit? Mi-a iesit?)
Merge, merge…practice makes perfect 😛
“Sunt putini cei care vor asculta sfaturi profesionale de la un tip care-si spune “krossfire” si care-si pune ornitorincul la vedere pe blog. (…) Oamenii cu genul asta de comportament sunt foarte rar oameni siguri pe ei si gata sa-si apere identitatea. (…) Nu uitati – un simplu ”frate, esti penibil” spus la momentul potrivit poate salva multi inocenti din drumul spre hipsterizare.” Asta s-ar putea întâmpla într-o ţară în care publicul obişnuit face diferenţa dintre penibili şi “restul lumii”. La noi dai la tot pasul peste nişte creaturi cu 2 şi cu 4 picioare care sunt penibile în 99% din manifestările lor, fac pe zmeii pe net, se laudă că şi-au făcut şcoala pe puncte, vorbesc pe tonul dispreţuitor al moşnegilor comunişti deşi au sub 30 de ani, trăiesc din pişcotăreală, dar îşi bat joc de cariera sau afacerea altuia, şi răspund cu scălâmbăieli de maimuţă când li se demonstrează că nu au prea multe în cap, fiindcă nu pun prea des mâna pe carte. Dacă publicul ar face diferenţa, penibilii ar fi trataţi aşa cum merită. Fiindcă nu o face, penibilii sunt modele de demnitate şi moralitate. Al Dracului de bine seamănă 2013 cu 1953, şi penibilii noştri… Read more »
Eu ma gandeam la un moment dat inclusiv la concurentii de la multe concursuri de talente. Stiu ca unii sunt “filtrati” pentru a starni amuzamentul, dar ma socheaza increderea cu care vin si behaie, cum ma socheaza si indignarea lor cand li se spune adevarul. Exista oameni care trec prin asta zilnic, dar probabil ego-ul lor acopera orice contact nedorit. Nu zic, nici eu nu stau prea rau la capitolul “ego”, dar inca nu m-a impiedicat sa rationez 🙂
Si pe urma se mai mira multa lume de ce dracu astia tinerii nu-si gasesc de munca pentru salarii decente?!
Nu stiam ca ornitorincii sunt veninosi!
Numai masculii. Au un pinten in spate cu un venin destul de potent (aparent afecteaza direct centrii durerii si, desi nu se necrozeaza tesuturile si nu a murit nimeni, e genul de intepatura care te doare continuu vreo doua saptamani).
Modul cum ornitorincul ala tot revine in discutie ma distreaza la culme. 😀
Cred ca si el se bucura de atentie 🙂
Pai are si el legatura putin cu subiectul, nu? Pare “nice” la prima vedere, dar mai are si-un pinten veninos…In alta ordine de idei, multi dintre cunoscuti ma eticheteaza de “paranoic” online pentru simplul fapt ca pentru fiecare felie de interes folosesc un alt nickname, nu-mi place sa incurc borcanele, nici online si nici in viata “reala”.Facebook nu folosesc, nici cu numele real si nici pe unul dintre nick-uri, chiar ma amuza fazele de gen : lucreaza la…, a facut scoala la…ii place Amon Amarth si ciocolata amaruie.Cand mergi sa aplici pentru un job, nu mai trebuie sa ti se parcurga CV-ul , ajunge doar o privire pe FB sau o gugalire dupa nume si angajatorul stie totul despre tine.Chiar daca ma desfasor in plan profesional pe campiile manoase ale administratiei -sic!- , deh, public servant, ne-avand direct atributii de relatii cu publicul, nu mi se impune tinuta office, dar nici n-o sa ma vada nimeni cu tricouri sangeroase la birou…Ce fac io in privat e alta mancare de peste.Na’ ca m-am intins prea mult, da’ n-am intrat de multisor pe la tine si acuma ma desfasor…
Pai aia cam asa e. LinkedIn + ceva Facebook si blog + portofoliu (daca domeniul tau cere asa ceva). Nu se prea mai uita nimeni pe CV si multi au deja un ”mindset” cand te cheama la interviu.
Si eu sunt de acord cu separarea vietii profesionale de cea privata, de-asta si sugeram o diferenta de abordare (totusi, e mai greu azi, oricum te-ai ascunde).
Chestia cu “separarea” si “adaptarea la mediu” este mai grea – cere ceva inteligenta, ceva experienta de viata si ceva spirit de observatie. Totusi ma mira faptul ca sunt atat de multi care nu reusesc “performanta” … in mod normal astia nu sunt chiar atat de idioti ca sa se plimbe prin Giulesti imbracati in alb-rosu, nu striga “hai steaua” in Sos. Stefan cel Mare si nici nu fredoneaza “E soarta mea” a lu’ Florin Salam intr-un bar de rock-eri, deci inteleg necesitatea “adaptarii la mediu” (ca altfel ar putea “sa si-o fure”). In schimb, se imbraca / piaptana / accesorizeaza “cum vrea muschii mei” sau “asa-s io, da ?” cand ar trebui sa dea dovada de ceva mai multa sobrietate si/sau retinere. Repet : nu-s toti tampiti-tampiti ci doar lasa impresia asta printr-o atitudine indiferenta. Greu de inteles … nu le este indiferent daca niste “tifosi” iritati le umplu turul de adidasi da’ ii doare la basca daca X care ii intervieveaza ii considera ca de nefolosit in “angrenajul” firmei. Poate ca daca ar fi invers, ar fi mai eficient ? 🙂 🙂 – sa se poata plimba linistiti prin Ghencea imbracati in visiniu si sa ia niste suturi… Read more »
Da, pai cam aia e. Daca prin liceu ii intelegi (Vor sa demoleze sistemul, maaaaan!), cand vezi oameni la 28-30 care vin la interviuri de angajajre imbracati si aranjati ca niste paparude, nu prea mai intelegi schema. Culmea e ca, poti veni la birou imbracat si aranjat ca o paparuda, dar dupa ce esti cat de cat familiar cu lumea si cu angajatorul.
un prieten lucreaza la o banca si la un moment a avut de dus niste interviuri.
A eliminat din start pe toti cei care au venit imbracati in altceva decat costum.
Omu e bagat in Romanian Thrash Metal Club, deci partea cu “e prea conservator” iese din discutie.
Argumentul lui a fost foarte simplu si corect: “Daca el nu incearca macar sa para interesat de locul asta de munca, eu nu trebuie sa par interesat de el. Daca are tricou cu rock, eventual ii zic ca ne vedem la o bere in PH”
Chestiile astea tot din zona advertising/Google au venit, cu interviuri detasate, manageri “hip” si alte nebunii, legende care din pacate n-au fost niciodata 100% adevarate.
Nu spui rau ceea ce spui, insa este un subiect cu mai multe taisuri. Unii pur si simplu ajuns sa opteze pentru un anumit look incat chiar acela sa fie cel care te face sa spui: uite, frate, asa ar trebui sa arati in mod normal.
Iar accesoriile sau micile detalii preluate din fel si fel de stiluri sa fie doar bonusuri. Care oricum nu ar atrage prea mult atentia.
Eu vorbeam de o anumita varsta. Cum spuneam, pana prin primii ani de facultate poti copilari linistit, dar cand te apropii de 30, parca nu mai merge sa vii la interviu in adidasi cu beculete.
macar ai grija sa fie beculete simpatice 🙂
eu ca programator nu prea am stres la interviuri. Cu toate astea, nu imi vine sa ma duc cu tricoul cu “I cunt spell”.
[…] Pareri care conteaza – Cam toate, se “pare”. […]
[…] la parerile celor subtiri din fire despre curele de slabire. Nu de alta, dar am scuipat deja una cu pareri care conteaza…in anumite […]
Stiu ca trebuie tinut cont si de cultura din jur, adica de ex eu cred ca nu as avea niciodata vreo sansa sa fiu angajat intr-una din putinele companii particulare scandinave deoarece nu ma imbrac destul de grunge, ba chiar sunt adesea confundat cu un preot catolic, ceea ce in Scandinavia da nastere la groaza si respingere privata automata, noroc cu presiunile internationale corporatiste anti-discriminare…dar si asa pana si seful meu uneori uita si se mai scapa in legatura cu mine, zicandu-mi oarecum afectuos timid politicos (plus de fapt cam dezgustat in sinea lui din motive desigur istorice pierdute in negura timpului) “ungurul meu drag habsburgic”…zau, ce rost mai are sa explic ca nu sunt nici catolic, nici un wannabe austro-ungar…e vina mea desigur ca nu ma pot adapta in mod mai flexibil, dar zau daca am de gand sa incep sa port Tshirturi cu logo vizibil, (chiar si din ala discret de lux), eu prefer de cand ma stiu sobrietatea functionarilor de tip valet clasic, ba chiar am ca role model de tinuta profesionala ideala stilul discret reprimat al personajului interpretat de Sir Anthony Hopkins in The Remains of the Day…desi nu as putea zice ca imi reuseste asa… Read more »
De fapt stiu cum ies de cele mai multe ori, dat fiind ca probabil idealul de compromis al lui tata pt mine fusese sa fiu macar ca Jeeves, daca altceva era clar nu se putea…numai ca eu sunt mai degraba ca Bertie Wooster care are nevoie de un Jeeves, (mi-a recomandat si cartile in perioada cand era ok ca parintii mei sa imi recomande carti, asa pana in 13 ani, zau ei chiar mi-au recomandat carti in mod cu adevarat constiincios plus competent personalizat pt mine, aproape nimeni altcineva, cu vreo 2 exceptii notabile nu a reusit), insa eu neavandu-l pe Jeeves, plus estimand ca sansele realiste ca sa il pot angaja eu personal sunt destul de mici, ce sa fac, ma straduiesc macar asa la nivel ideal sa imi gadesc role model printre alti valeti celebri…dar zau daca nu se nimereste ca nuca-n perete si nu iese chiar caraghios uneori. Inca nu sunt grotesc totusi, dar presupun ca am sa devin si eu la un moment dat, dupa ce trec de o anumita varsta. Mie mi-e chiar teama de ridicolul social aproape inevitabil pe care pare ca il aduce imbatranirea de destul de multe ori, mai ales barbatilor…am pe… Read more »
Anthony Hopkins zici? Bun model, bun!
Jeeves si Wooster? Adica Stephen Fry si Hugh Laurie, nu :)? Presupun ca te refereai la variantele de pe micul ecran, nu la personajele literare pe care spui ca le-ai descoperit ulterior. Cred ca perechea celor doi actori a fost una dintre cel mai misto din istoria serialelor britanice.
Oricum, concluzia ar fi: nu atat haina il face pe om, cat felul in care o porti 🙂
Eu nu am vazut pe Stephen Fry si Hugh Laurie decat mai recent ca adult DUPA ce stiam deja de House. De Jeeves si Bertie Wooster stiu de pe la 13-14 ani din carti, (din cauza ca mi i-a recomandat tata, altfel nu cred ca aflam de ei…ca pe mine nu m-a pasionat personajul lui House in mod special desi ideea show-ului mi-a placut dar eu ma uitam la show pt alte personaje decat House. De Fry stiam deja, e total ok ca actor, insa nu m-ar fi facut curios sa il vad pe el in Jeeves in mod special, deci probabil ca nu l-as fi cautat in mod special
nici pe el in showul ala TV….in plus eu nu sunt nici de genul care prefera cartile ecranizarilo, uneori chiar dimpotriva, dar in cazul asta ff particular legat de meseria de valet, a fost mai altfel. Cum zice si pe
Facebook…it’s complicated.)
Laurie a avut roluri ceva mai bune pana la House, din punctul meu de vedere (vezi Blackadder si A Bit of Fry & Laurie).
Da,e posibil,eu nici pe Laurie nici pe Fry nu ii prea stiu de la britanici, ii stiu abia dupa ce au devenit mai populari global dupa ce au devenit mai populari in SUA, Laurie cu House, si Fry ceva mai devreme cu Gosford Park. Dar imi dau seama ca la vremea cand eu citeam despre Jeeves, acel serial rula in paralel in UK, numai ca efectiv habar nu aveam eu de el. Eu la vrasta aia de fapt nici nu eram asa de interesat de cultura britanica, si incepusem sa devin destul de proeminent preocupat de cultura rusa, si de relatia ei cu cultura finlandeza…ma rog, citeam inparalele si 12 Scaune, de Ilf si Petrov,plus aveam si un coleg de clasa care era pe 1/2 rus, dar tocmai avusesem altul care era pe 1/2 finlandez…dupa cum am zis,in cazul meu it’s complicated…mai ales ca in acesti ani pre-Internet, ca dupa aia totul a devenit mai simplu,dupa cum am impresia ca au tins sa comenteze si altii pe blogul tau…de fapt pt mine a devenit maisimplu,pt ca eu sunt un fan al standardizarii, pt altii nu stiu daca e ceva asa de important ca pt mine…eu sunt ff incuiat, probabil ca… Read more »