Zilele trecute, in timp ce ma antrenam pentru proba de scobit in nas viteza, am intrat intr-o dezbatere despre premiile Oscar…

M-am uitat mormaind la cativa laureati si m-am bucurat de succesul nesperat al unor filme care nu au nici mesaj feminist, nici imagistica rasiala, ci doar cadre bine filmate. Nu de alta, dar ma cam saturasem de victorii presarate cu lacrimi de minoritate. Chiar daca Hollywood-ul are o problema reala cu reprezentarea unor grupuri rasiale, un produs cultural ar trebui sa se sustina exclusiv prin valoarea artistica (subiectiva, dar anticipabila) si eventual financiara, nu prin jocurile politice din spate. Nici premiile Oscar, nici Globurile de Aur si nici alte ceremonii dedicate in teorie produselor artistice nu au ca scop spalarea rusinii unui secol de sclavie sau “deschiderea” mintilor. Numai educatia ar putea face asta. In rest, in anul 2015, daca un produs este bun, el isi va atinge publicul fara sa-l faca sa se simta vinovat.

Ce am observat insa la filmele din ultimii ani, dar si la avalansa de seriale excelente care ne-a invadat in a doua jumatate a anilor 2000 este ca ideile in sine nu au evoluat prea tare. Nu in directia preconizata de scriitori si scenaristi, cel putin. Cu alte cuvinte, oricat de interesante ar fi si oricat de artistic ar arata afisele lor, productiile recente nu abunda de originalitate. Acum, cinefilii o sa sara si o sa-mi spuna: “Cum, nene, n-au evoluat? Vedeai tu in anii ’80 si ’90 adaptari dupa benzi desenate de calitatea si profunzimea lui Watchmen sau a seriei The Dark Knight? Vedeai batalii epice ca in Lord of the Rings sau jocuri de perspectiva ca in Eternal Sunshine of the Spotless Mind si Inception? Vedeai animatii de calitatea lui Up sau How To Train Your Dragon?”. Raspunsul meu ar fi: da! La nivelul ideilor, deceniile trecute stateau chiar foarte bine.

Din punct de vedere al inovatiei, anii ’80 raman greu de intrecut. Experimentele lui Steven Spielberg si George Lucas apar in prim plan (de la E.T la al doilea episod din saga Star Wars), urmate de pionieri precum Terminator, The Thing sau Poltergeist, dar si de o serie excelenta de comedii devenite pietre de temelie (Ghostbusters, Caddyshack) si filme fantasy simpatice (The Princess Bride, Willow). Asta daca nu luam in discutie si curentul filmelor cu pustani si adolescenti din perioada respectiva (filme despre drumul initiatic, daca vreti). Anii ’90 au adus o combinatie de realism stradal si o mai mare orientare spre universul “geek”, cu productii spectaculoase precum Jurassic Park sau Independence Day, povesti de viata precum The Shawshank Redemption sau American Beauty, thrillere psihologice ca The Silence of the Lambs si The Usual Suspects, dar si cu multe animatii memorabile (The Lion King, Anastasia, Toy Story, Iron Giant, Ghost in The Shell etc).

Ce incerc sa spun e ca deceniile trecute n-au dus lipsa de idei. Din contra, am vazut mai putine adaptari fidele si continuari, decat ne promit lunar salile de cinema de acum. Ce sa mai spun despre obositoarele “reboot”-uri, cateva reusite, dar majoritatea de un prost gust senzational. Ce face insa ca filmele ultimilor ani sa aduca din nou oamenii in cinematografe sau in fata monitoarelor, in ciuda existentei alternativelor mai putin legale? Ei bine, pe langa valoarea de productie, determinata de costurile din ce in ce mai mici pentru efecte vizuale (CGI), a aparut si un element de care cinematografia anilor ’40-’60 dispunea din plin: actorii.

(Actori toate culorile, de data asta fara sarcasm. Sursa imaginii.)

Daca ideile de filme din ultima vreme sunt fie adaptari de carti, fie povesti banale (une desprinse parca din conflictele lui Christopher Booker), oamenii care le pun in scena sunt peste fotomodelele si actorii de carton ai anilor ’80 sau ’90. Pana si filmele de actiune beneficiaza de oameni care pot macar sa-si miste sprancenele in ritm. Vin Diesel, Jason Statham si Vinnie Jones nu au versatilitatea unui Bruce Willis, dar sunt cu mult peste ce au fost Dolph Lundgren (cu tot IQ-ul lui supraunitar), Steven Seagal sau Jean-Claude Van Damme (desi pe el il salveaza cateva roluri). The Rock e un fost wrestler, actualmente un actor de carton, dar tot e ceva mai bun decat Hulk Hogan. Si daca tot veni vorba despre Hulk Hogan si Steven Seagal, multi dintre actorii ultimelor doua decenii chiar asta sunt… actori. Cei care nu sunt incearca macar sa devina, luand cursuri si fortandu-se sa mimeze originalitatea. Fotomodelele ajunse pe platou care raman doar fotomodele sunt din ce in ce mai rare (vezi Pamela Anderson, care nu cred ca a “jucat” efectiv in vreun film). Nici “copiii lu’ tata” nu mai au cine stie ce succes, motiv pentru care nici cariera lui Jaden Smith nu decoleaza si nici pe Tori Spelling n-am mai vazut-o in vreo productie mare de ani buni.

Un alt motiv pentru care productiile hollywoodiene sunt ceva mai credibile este si invazia de actori straini, multi dintre ei cu ani de experienta in teatru (Benedict Cumberbatch, Tom Hiddleston, Christoph Waltz etc). Asta a insemnat ca, pe langa cresterea competitivitatii, rolurile unde e nevoie de stereotipuri de orice fel nu mai sunt jucate de oameni care se maimutaresc (rolul lui Mickey Rooney din Breakfast at Tiffany’s e celebru pentru asta). In plus, actorii buni sunt acum accesibili, chiar si pentru standardele Hollywoodului. Exista cateva nume mari, dar din ce in ce mai putine nume “foarte mari”. Daca ai nevoie de un tip “rau”, dar inteligent si carismatic, iti vin in minte 20-30 de nume, nu 2-3. Daca ai nevoie de un “tocilar” iritant, dar totusi empatic, iti vin automat vreo 4-5 nume in minte (Jesse Eisenberg, Shia LaBeouf, Michael Cera, Jay Baruchel, Tobey Magu… de fapt, nu, Tobey Maguaire e un actor teribil).

De-asta si serialele au devenit mai bune. Idei decente de seriale au mai existat si Twin Peaks s-a turnat deja, dar rar ii aveai pe Matthew McConaughey si Woody Harrelson in acelasi serial (True Detective) si rar productia era pe masura talentului celor implicati. Multi dintre actorii “mari” au lasat la o parte aerele de avanpremiera si au inteles ca, intr-o piata foarte competitiva si cu din ce in ce mai putine “staruri”, munca vine pe primul loc. De-asta foarte multi actori care inainte garantau vizionarea filmului nu mai au acum cine stie ce tractiune (nu, nu vorbim despre Nicholas Cage sau Johnny Depp). Mai mult, cand productia ta poate fi vazuta si revazuta pe zeci de dispozitive si la ani distanta de lansare, te gandesti mai bine inainte de a arunca toti banii pe marketing si a ignora complet filmul in sine. Exista titluri independente care si-au recuperat bugetul la ani distanta de la prima proiectie.

Lectia muncii e o lectie pe care se pare ca au primit-o si “marii regizori”, care acum se vad concurati de oameni care au regizat reclame si scurtmetraje si care, avand acces la oameni si tehnologie, pot face o treaba la fel de buna ca “greii”, chiar daca nu au avut inca timp sa-si formeze o viziune. Poate de-asta regizorii care si-au facut debutul in anii ’80 fac din ce in ce mai putine filme. E o incercare de diferentiere. Scenaristii in schimb par din ce in ce mai axati pe “replici memorabile”si mai putin pe naratiuni serioase, cel putin nu in filmele de lung metraj. Pentru povesti bune exista lumea benzilor desenate si a seriilor de romane de fictiune care pot fi adaptate rapid, fara multa implicare sau modificari. Multe dintre ele par sa fi fost scrise din start pentru marele ecran.

Mania trailer-elor, teaser-elor si datelor de lansare, dar si o ciudata cultura a spoilerului i-au facut in sfarsit pe multi dintre “artistii neintelesi” ai Hollywood-ului sa realizeze ca sunt parte dintr-o industrie. O industrie care, pe langa zeci de porcarii cu muzicute si efecte, permite si unor actorasi ca Benedict Cumberbatch sau Sharlto Copley sa iasa din anonimat.

Stiu ca oamenilor care nu dau bani pe bilete la cinematograf le place sa se vaite ca nimeni nu mai stie sa-si poarte mustata ca Burt Reynolds si ca toate filmele noi sunt niste mizerii. Dupa umila mea parere insa, traim o perioada buna pentru filme. Nu pentru cinematografie, nu pentru industrie, ci pentru filme. Astazi, chiar si un scenariu mizerabil cu un buget mediocru poate fi transformat in ceva vizionabil. Daca in deceniile precedente producatorii incercau tot felul de formule excentrice, gatite de ilustri amatori (multi ajunsi intre timp pagini de istorie), capii studiourilor de astazi se chinuie sa livreze produse acceptabile in ambalaje colorate. Ceea ce nu-i neaparat un lucru rau: stii macar ca ce vei gasi inauntru e comestibil!

P.S: O sa vina un articol si despre “filmele vechi”, desi au mai tratat si altii tema. Pana atunci insa, va recomand sa va uitati la hulita serie documentara The Romanians Are Coming. Merita efortul.