Articolul ăsta vine ca răspuns la o întrebare legată de problema terorismului…

Mirat că nu sunt de acord cu soluția violentă, un prieten m-a întrebat recent ce altă soluție văd la „epidemia” de atentate din ultimii ani. Sunt departe de a fi calificat să ofer un răspuns, dar de data asta am zis să intru în joc. Nu știu dacă omul se aștepta la un o tiradă neoliberală, la vreun delir stângist sau la o banală privire goală. Din păcate, soluția mea este simplă și nu este una originală. De fapt, e o idee de inspirație antică, readusă recent în discursul public.

În general, violența nu dă rezultate când e vorba despre… eradicarea violenței. Sigur, am putea îngropa sub rachete statele presupus „teroriste”, dar nu am face altceva decât să hrănim ideologia rebelă. Am asigura încă vreo câteva generații de teroriști. Vorbim despre oameni lipsiți de mijloace (uneori materiale, alteori mentale), îndoctrinați și îndopați cu promisiuni utopice. Răspunsul violent n-ar face decât să le confirme delirul și ideea că gestul lor este un martiriu, nu o crimă. În plus, de vreo 220 000 de ani tot încercăm să rezolvăm lucruri prin violență. N-a funcționat.

Pe de altă parte, nici soluția toleranței și a relativismului moral nu funcționează. Nu pentru că n-ar fi fost încercată, ci pentru că pleacă de la premise greșite. Una dintre ele ar fi că nu există civilizații „superioare”, ci doar civilizații „diferite”. Sigur că e stupid să compari obiceiuri și evident că orice diferență culturală poate fi intepretată relativist. Totuși, dacă luăm integritatea personală și libertatea drept valori (știți voi, Drepturile Omului), atunci există civilizații superioare și civilizații sălbatice. Integrarea fără educare nu înseamnă nimic!

Prin urmare, ce soluție susțin? Păi, pentru a explica mai bine conceptul din spatele ei, merită să ne întoarcem puțin în timp. În secolul 4 î.Hr., mai precis. Pe-atunci, un băiat de condiție șubredă și minte fragilă pe nume Herostratus s-a gândit că ar putea intra în istorie. Cum? Incendiind templul zeiței Artemis din Ephes, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Pe lângă pedeapsa fizică primită de Herostratus, „înțelepții vremii” s-au mai gândit la ceva: ce ar fi dacă l-am șterge noi pe băiatul ăsta din toate referințele publice, astfel încât nimeni să nu-i știe numele și să-i repete faptele?

Din păcate pentru legislatorii din Ephes, numele lui Herostratus (Herostrat, în limba română) a supraviețuit. Asta s-a întâmplat și pentru că diverși învățați l-au transformat în exemplu. Strabon și alții pur și simplu n-au prins ideea! Astfel, băiatul ăsta a devenit un fel de portdrapel pentru ideea de terorism, apărând chiar și pe listele despre teroriști celebri (liste care n-ar trebui să existe). O carte pe tema asta vorbește chiar despre Sindromul Herostratus sau despre terorism pentru glorificarea personală.

Sigur, psihologii mi-ar spune ca piromania și alte afecțiuni sunt mai complexe decât spune legenda. Chiar și așa, cazul lui Herostratus pare destul de clar (în mare și pentru că a devenit legendă). Un om care se consideră nedreptățit social face un gest reprobabil pentru a-și imortaliza numele. Practic, omul e dispus să distrugă o minune în numele stime de sine. Ideologia nu e tocmai cunoscută în cazul lui, dar rolul ei e același indiferent de perioadă sau de zona geografică. La întrebările complexe ale vieții, ideologia are răspunsuri simple, dar greșite. De-asta între vesticii vrăjiți de grupări religioase și între canadienii care se pretindeau “incels” (celibatari involuntari – grup de bărbați care consideră că femeile sunt inamicul) nu există o diferență foarte mare. Semințele terorismului sunt psihologice și sociologice, nu neapărat ideologice.

Să ne întoarcem deci la soluție: damnatio memoriae sau „condamnarea memoriei”! Inventat de greci, dar preluat și transformat în politică legislativă de Senatul Roman, conceptul ăsta era destul de simplu. Cel care dezonora Statul Roman era supus, pe lângă pedeapsa uzuală, și unei ștergeri sistematice din toate registrele posibile. Dacă era nobil, pământurile îi erau confiscate, actele anulate și statuile distruse. Sigur, în cazul împăraților, lucrul ăsta nu a funcționat mereu, dat fiindcă urmașii unor conducători „deposedați” îi readuceau de multe ori în drepturi, iar monedele cu numele unui împărat nu puteau fi scoase complet din circulație. În cazul micilor nobili, ideea de damnatio memoriae producea însă fiori.

(Din păcate, metoda a funcționat și pentru dictatori. Stalin era recunoscut pentru eliminarea
foștilor săi aliați atât din referințele publice, cât și din fotografii.
Sursa imaginii.)

De ce ar avea condamnarea memoriei efect și în cazul teroriștilor moderni? E simplu. Faima este cea care îi alimentează pe majoritatea, mai presus de ideologie și de fragilitate (care nu trebuie totuși ignorată). Practic, oameni fără prea multe perspective primesc brusc oportunitatea de a „intra în istorie”.

Să ne uităm puțin la ISIS (deși nu vrem) și la complexa lor mașină de propagandă. Pe lângă falsificarea originii multora dintre victimele lor, ISIS a promis deseori martiriul celor care își dau viața pentru cauză. Așa-zisa „faimă” căpătată în rândul celorlalți simpatizanți a devenit o metodă eficientă de recrutare. Mai mult, aceeași organizație a practicat propria formă de damnatio memoriae prin distrugerea unor vestigii antice și a simbolurilor religioase specifice altor culturi. Într-unul din studiile sale, Frank Madsen face o paralelă excelentă între ștergerea memoriei colective și genocidul cultural.

Cum ar funcționa aici metoda? E simplu. În cazul nefericit în care X comite un atentat, numele lui va fi complet șters din orice registru. Menționarea numelui real sau a „poveștii” lui de viață de către orice instituție media va fi amendată pe loc. Singurii care vor afla detaliile precise ale atentatului vor fi organele legislative și familiile victimelor. Orice încercare de a-l transforma pe X în martir sau în idol al oricărei organizații și menționarea în orice discurs public se va amenda la rândul ei (a se vedea obsesia atentatorului din Canada pentru Elliot Rodger). Da, asta implică și referințele online, în limita în care pot fi controlate.

Sigur, atentatul în sine va fi făcut cunoscut și toți cei afectați vor putea să jelească. Ce va trebui însă împiedicat va fi „revendicarea” lui de către cineva. Dacă e vorba despre o mișcare mai extinsă și dacă oamenii au nevoie de mai multe detalii… există porecle! De ce să-l „preamărim” pe Johnny Duchamp, cel care la 19 ani a intrat cu mașina într-o piață, când putem vorbi despre Jojo Fartface, micul psihopat? Lucrul ăsta ar putea fi aplicat și în cazul în care teroristul sau potențialul terorist supraviețuiește faptelor sale. Dacă pedeapsa nu e închisoarea pe viață, făptașul poate fi încadrat în ceva similar programelor de protecție a martorilor, programe în care numele și datele personale sunt schimbate.

Da, sună ușor ilar, scris la modul ăsta, dar cum ar fi ca pentru orice atentat la care curiozitatea (uneori umană, alteori bolnavă) de a afla cine, de ce și cum a pus lucrurile în mișcare să se lovească de un zid de tăcere? Cum ar fi ca singurele locuri care să aibă informații de genul ăsta să fie site-urile conspiraționiste sau cele destinate fetișiștilor? Cum ar fi ca oamenii cu probleme să nu știe că există și soluția „iau mașina și-mi vărs furia” și că ea le poate ține luni de zile fotografia în calupul de știri?

Există vreo garanție că soluția romană (greacă, de fapt) ar putea cu adevărat funcționa? Nu, însă metoda face apel la o realitate subconștientă. Realitatea aia care ne spune că, oricât ne-am minți că „dincolo” ne așteaptă ceva minunat, corpul nostru știe că sfârșitul e sfârșit. E aceeași realitate care ne face să vrem să lăsăm ceva în urmă (ceva bun, în cazul oamenilor echilibrați). Este veșnica dorință de a nu fi uitați.

P.S: Sunt conștient că într-o piață media dominată de „șoc” și „groază” astfel de interdicții ar fi foarte greu de impus. Până la urmă, n-a mers nici în Ephes. Întrebați-l pe Herostratus!