Ca un pahar de cuvinte lipsit de bule sau spumă, următorul articol va debuta cu o mai veche amintire…

Cu 18 ani în urmă, într-o perioadă în care revista Bravo avea nezdruncinată încredere că Backstreet Boys erau următorii Beatles, într-o școală de provincie, exista un elev care întâmplător eram eu. Stați liniștiți, elevul de-atunci nu crede că a trăit prea multe lucruri care să merite povestite. Există însă o întâmplare, banală și repetitivă, care îmi pare de interes pentru situația de acum.

Într-o banală zi a săptămânii, în timpul unei ore de zoologie care nu mai începea, s-a nimerit ca micul Vlad să fie trimis să o caute pe profesoară. După ce a zâmbit prostește pe la toate cancelariile și fumoarele, a aflat că profa, întâmplător și diriginta lui, ajunsese la spital din cauza unei mușcături de albine. De-acolo traseul era simplu. Urma să se întoarcă în clasă și să decidă alături de ceilalți membri ai clubului Mensa dacă o să urle pe coridor sau în curte.

După ce a deschis ușa, Vlad a observat însă ceva ciudat. La catedră se plasase un puști blond și pistruiat, un corijent simpatic de la o altă clasă. Omul se juca de-a profesorul, dând note imaginare și behăind că vrea liniște. Șocant era însă că, exceptând vreo doi colegi mai „războinici”, aproape toată lumea i-a intrat în joc. Și nu, nu era inițiativa vreunui individ inteligent sau popular, ci doar a unui ins gălăgios și incoerent, venit de la altă clasă. Un nimeni foarte vizibil.

Probabil vă așteptați să vă spun că elevii l-au detronat repede pe falsul profesor. N-a fost așa: vreo jumătate de oră, o bună parte din clasă a făcut liniște, s-a prefăcut că răspunde sau a schimbat mici glumițe cu „șeful”. Cu alte cuvinte, i-au intrat în joc, chiar dacă a fost în detrimentul celor care voiau să-și folosească altfel timpul. În plus, noul profesor se mai uita din când în când și în catalogul lăsat pe catedră de un profesor real și făcea tot felul de glume nesărate despre absențe. Recunosc, treaba asta mă stresa teribil la momentul respectiv.

Mai mult chiar, la final, când lumea s-a plictisit de blondul guraliv, omul începuse chiar să aibă o oarecare autoritate în ochii unora. Mai mult sau mai puțin în glumă, devenise „Domnul Diriginte”. De altfel, l-au și strigat o vreme așa pe coridor. De ce mi-am amintit toate astea și de ce m-am apucat acum să le scriu? Pentru că sunt convins că ați avut și încă aveți și voi câte un „Domn Diriginte” prin preajmă.

Adevărata problemă e că nu am scăpat nici acum de problema asta. Nu am scăpat de molima liderilor de carton, a celor care-și trag autoritatea din neglijența altora. Dacă puștanii de clasa a șasea participă la jocuri de genul ăsta din pură plictiseală sau din curiozitate, adulții nu au nicio scuză. E greu să explici de ce indivizi fără nicio legătură cu ce ar trebui să facă vin, urlă din toți rărunchii și sunt lăsați să conducă. E greu să înțelegi de ce proștii strigă catalogul!

Exagerez? Probabil, dar uitați-vă la Donald Trump și spuneți-mi că lumea n-are o problemă. Spuneți-mi că omul ăla are ce căuta în poziția pe care o ocupă. Trump este exact puștiul blond de la altă clasă care vrea neapărat să fie profesor, deși el de-abia citește Abecedarul. Nu e prost, dar nici pregătit. Din păcate, tot ce trebuie să facă este să se urce la catedră și să-i acopere pe toți cu propriile strigăte. E suficient să urle „Liniște”!

De fapt, uitați-vă mai bine la întreaga clasă politică românescă. Merită vreunul să fie în cancelarie? În sensul ăsta, ultimii doi ani au fost un record. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca guvernele să fie în halul ăsta de nepregătite. Rar am mai avut senzația atât de clară că repetenții au primi cheia școlii.


(O ședință de Guvern, cred. Sursa Imaginii.)

Deseori, discuția din spațiul public se învârte în jurul calității morale și intelectuale a celor care ne conduc. Au intenții bune sau rele? Sunt niște soldăței limitați sau o gașcă manipulatoare? Vor introduce noi pedepse sau vor motiva absențele tuturor? Toate sunt dileme reale, dar ele ar trebui să vină după indignare. Ele ar trebui să urmeze întrebării: Băi, dar ăștia ce caută acolo?

În clasa a șasea, colegii mei nu reacționau din comoditate, din frică sau pentru că le plăcea efectiv să fie acolo. De altfel, câțiva au și colaborat cu „profu’”. Nu e greu de observat că și astăzi motivele sunt aceleași. Sunt motive umane. Acceptăm conducerea fără să o chestionăm pentru că uneori e mai simplu așa. Ne indignăm, dar nu ieșim cu adevărat din bănci decât rar și pașnic.

Din păcate, am prins două generații de politicieni de „tranziție” croiți după același tipar. Repetenții școlii, oameni fără perspectivă sau viitor. Cei care au ridicat brusc mâna când s-a auzit întrebarea: „Cine vrea să fie șeful?”. De-acolo, din inerția celorlalți, a fost ușor ca „proful” să motiveze absențele chiulangiilor și să-și asigure controlul. În plus, o diplomă reală nu e chiar greu de obținut.

Ultimii ani ne-au pus față în față cu adevărul: avem o clasă politică fără vreo abilitate de conducere sau vreo abilitate în general. Deci nu, nu e vorba doar despre răutatea sau micimea unor oameni. E vorba despre faptul că, și dacă ar avea niște repere morale, oamenii ăștia tot incompetenți ar fi. Nici blondul nu era un tip rău, era doar limitat și guraliv, chiar și pentru un puști de clasa a șasea.

Din păcate, adevărații diriginți au plecat de multă vreme sau au fost distruși de tăvălugul comunist care a decis că oricine putea fi profesor, dacă în prealabil fusese sărac lipit. Avem nevoie de o generație într-adevăr nouă, nu de elevii unor falși pedagogi.

Într-un final, tot ce rămâne de făcut este să găsim niște oameni coerenți și să-i trimitem la catedră. Pare simplu, dar să scoți românii la vot e mai greu decât să faci 30 de copii de generală să-și țină gura. În fond, dacă ar ajunge în fața clasei, oamenii noștri ar avea un singur lucru de făcut: să ia catalogul din mâinile proștilor. Dacă nu pot, măcar să întrebe public: Băi, dar tu ce cauți acolo?

P.S: La câteva minute după ce am publicat articolul, cineva m-a întrebat dacă fac vreo aluzie la Iohannis și profesia lui. Nu, chiar nu e nicio aluzie la Iohannis. Nu mai scriu despre președinți de când am constatat că nici ei nu scriu despre mine!