Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul II

Cum parintii nu s-au grabit sa ma linseze si nici copiii sa le faca galerie, nu vad de ce n-as continua cu partea a doua dintr-o serie pe care n-a cerut-o nimeni…

In prima parte le spuneam tinerilor parinti cum sa-si creasca omuletii proaspat scosi de pe banda de productie. In a doua parte voi continua sa nu sesizez ironia situatiei si voi vorbi despre pustii de 6-13 ani. Nu pentru ca as avea experienta de parinte, ci pentru ca ma incapatanez sa cred ca, daca vorbesti foarte mult despre un lucru, e imposibil sa n-ai din cand in cand dreptate. Serios, multe televiziuni din Romania isi bazeaza intreaga agenda pe asta.

In articolul de fata voi vorbi despre o perioada care i-a fost foarte draga variantei mele mai mici. O varianta care se lauda ca putea citi de la 4 ani si care trebuia mituita cu oua Kinder ca sa mearga la analize. Sa aflam deci ce ar putea astepta un pusti sau o pustoaica de la „cei mari” si de ce prescriptii medicale au nevoie parintii pentru a rezista. Articolul e destul de mare, asa ca, daca nu adormiti pe parcurs, e recomandat sa apasati si butonul ”Continue Reading”.

2.Scoala Generala

Anii de scoala primara si de gimnaziu sunt o perioada in care parintii pot deveni foarte usor neglijenti. Asta mi-au spus-o aceiasi parinti, nu personalitatile mele multiple. Dupa sapte ani de bone, gradinite private si chiul de la serviciu pentru a fi „aproape de cei mici”, parintele are in sfarsit in grija cui sa-si lase odrasla. Brusc, pentru 5-6 ore, pustiul nu mai e responsabilitatea ta! Hai sapte ore, daca mai adaugi o activitate extra scoalara si ceva timp pierdut pe drum. Mai mult, daca are cine sa te convinga ca ala mic se descurca, te poti lauda in sfarsit cu pustiul sau pustoaica ta, fara sa-l mituiesti sau sa o mituiesti cu ciocolata pentru orice mica victorie.

Intelepciunea populara si forumurile online spun ca notele si calificativele din primii ani de scoala nu inseamna foarte mult. Pe termen lung sunt intr-adevar inutile, o simpla ceasca de cafea pentru ambitia parintilor. Chiar daca ele nu inseamna foarte mult, este exagerat sa crezi ca nu inseamna nimic. Am vazut multi parinti revoltati pe “sistem” care-s ferm convinsi ca un copil cu performante scolare slabe poate face lucruri extraordinare mai tarziu. Lucrul asta este perfect posibil, dar nu cand vine vorba despre primii ani de scoala.

Daca un copil nu poate urmari instructiuni elementare si nici efectua operatiuni de baza de sortare si memorare, s-ar putea sa fie ceva in neregula cu el. Fie ca-i vorba despre afectiuni nediagnosticate (vezi primul episod), fie ca pustiul manifesta o oarecare „lentoare”, lucrurile ar trebui investigate si contracarate. Sigur, Steve Jobs s-a lasat de facultate dupa numai sase luni, dar stia sa citeasca inainte sa intre in clasele primare, iar profesorii i-au recomandat sa sara direct in echivalentul clasei a treia.  E o diferenta intre “golanul” care chiuleste in ultimii ani de liceu, dar exceleaza la programare, si pustiul de 9 ani care de-abia citeste cu litere mari de tipari.

Multi am avut probleme la facut betisoare si bastonase si pentru multi povestirile din Abecedar au fost niste tampenii, dar cand un copil nu se poate semna in clasa a patra si nu poate efectua operatii aritmetice elementare in gimnaziu, sansele ca el sa se dovedeasca un geniu sunt extrem de mici. Un pusti talentat la desen, dar netalentat la matematica, poate totusi efectua o inmultire (chiar daca n-o face din placere) si lua un calificativ decent la matematica. Sigur, notele nu masoara inteligenta, iar varsta nu masoara maturitatea. Dar notele pot masura consecventa, la fel cum varsta poate sublinia uneori experienta. Chiar daca uneori notele nu sunt altceva decat o expresie a capacitatii de memorare mecanica, in clasele 1-4  ar fi de preferat sa stii ca exista acea capacitate. E mai bine decat sa crezi ca pustiul e un geniu nedescoperit si ca o sa „se indrepte” el candva. Si nu, meditatiile nu ajuta si nu sunt recomandate, daca cel mic nu este capabil sa invete singur. Eu nu le-as recomanda nici macar in cazul micilor examene „de prag”, dar macar acolo au o minima justificare. De ce ai incarca un creier tanar cu mai multa materie, cand el are probleme in a o pricepe pe cea de baza? Programele si grupurile de suport „after school” sunt altceva. Daca ai detectat ca cel mic are o problema care te depaseste, un astfel de program este recomandat. In alte conditii insa, ajutarea la teme si depasirea unor piedici elementare pot fi insa facute de tine si de un profesor decent.

Parinti ceva mai vizionari cad de multe ori in patima altei obsesii: convingerea ca al lor copil extraordinar nu primeste destula atentie si ca ar trebui inscris intr-o clasa pentru copii supradotati. Daca, in anumite conditii, lucrul asta poate fi adevarat (mai ales in Romania), faptul ca ala micu’ a luat patru coronite si are un rezultat incurajator la testele de IQ nu-i o garantie a reusitei si uneori nici a ambitiei. Oameni mai inteligent si mai cititi decat mine au declarat “geniul precoce” a fi o simpla iluzie, intr-un numar covarsitor de cazuri. Testele de IQ, mai ales la o varsta frageda, nu spun foarte multe, iar clasele speciale ajung de multe ori sa impinga copiii peste limita. Mai mult, sistemul standard de impulsionare a copiilor dotati ignora cu desavarsire creativitatea reala, mizand pe o combinatie de stiinte exacte (matematica, sa fie bun la matematica!) si activitati repetitive. Desi matematica dezvolta o abordare logica si ajuta la structurarea informatiei, ea nu este nici pe departe suficienta sau indispensabila pentru dezvoltare (v-o spune un fost “olimpic”). Curiozitatea nativa, intrebarile naive, inteligenta emotionala si jocurile creative. Iata cateva dintre lucrurile pe care obsesia pentru copii supradotati le pune in pericol.  Mai mult, desi incurajarile pozitive nu strica, asta nu e o varsta la care sa-i spui copilului ca e foarte destept. Tot cercetarile spun ca  genul asta de abordari nu e tocmai in regula.

Tot aici intra si obsesia pentru concursuri si olimpiade la care cel mic nu vrea neaparat sa participe. Ca adult care a trecut prin asta in copilarie (de multe ori din ambitia profesorilor, nu neaparat a parintilor), am un singur sfat: NU! Daca eu am fost norocos, stiu oameni care au pierdut ani frumosi pentru ca, dupa zeci de medalii si concursuri, sa fie in exact aceeasi situatie cu a non-olimpicilor. Diplomele alea pozate cu telefonul, cu care te lauzi colegilor de birou (frustrandu-i si facandu-i sa fie artificial dezamagiti de copiii lor), nu vor mai insemna absolut nimic peste un an. Peste 10, nici macar amintirea lor nu va mai exista.  Deci, daca cel mic nu exceleaza natural intr-un domeniu, ideea de a-l trimite „sa-si testeze capacitatile” si sa „demonstreze ceva” (aruncandu-l astfel intr-un sistem redundant si incorect) s-ar putea sa-i lase mai multe cicatrice decat amintiri frumoase. Daca nu exista o pasiune reala si o dorinta de a excela, stresul competitiei nu merita nici din punct de vedere social, nici intelectual sau material. Singurul beneficiu al olimpiadelor a fost antrenamentul birocratic pentru examene ulterioare. Chiar si asa, mi-as lasa mai degraba copilul sa participe la maratonul local (dar nu crosuri scolare!), decat la trei olimpiade pe care nu si le doreste. Macar la maraton primeste un tricou si un baton de cereale.

Daca nu se poate schimba totul, pe loc, DOAR pentru copilul tau (indiciu: nu se poate), o incurajare a activitatilor extracuriculare ar putea ajuta mai mult decat izolarea copilului si plasarea lui intr-un mediu competitiv si antisocial. Sport, lectii de muzica, cursuri de programare si ateliere de navomodelism. Orice activitate facuta pentru recompense naturale (emotionale, biologice sau materiale), nu pentru titluri si diplome artificiale, este mai mult decat bienvenita. Tot aici ar fi de remarcat ca socializarea este vitala la varsta asta, iar anturajul incepe deja sa-si faca simtita prezenta. Nu mi se pare deplasat ca un parinte sa interzica unui copil sa se joace cu pustiul vecinilor, daca respectul e un golanas hiperactiv si violent. Provocarea vine insa din modul in care o faci, ca parinte. Autoritatea naturala si libertatea de care se bucura un copil scapat de sub control pot sa influenteze foarte usor un alt copil, mai linistit si educat. Adultul trebuie sa exercite o autoritate mai mare decat cea a colegului de joaca, autoritate care nu se poate reduce la un simplu „NU”. Ca parinte, trebuie sa devii un model si, pentru asta, trebuie sa-i insufli celui mic un respect pentru adevaratele modele. Lasa-l mai degraba in compania lui Neil DeGrasse Tyson si a intrebarilor sale despre univers, decat in compania unui fotbalist si a lectiilor despre cum se aplica corect o flegma. Inca o data: daca parintii si profesorii nu sunt modelele cautate, cei mici vor cauta in alte parti si e clar ca au unde sa caute.

Acum este si perioada in care copilul invata sa invete. Aici, din pacate, nu este suficienta scoala, oricat de performanta ar fi ea. Cel mic trebuie sa caute activ informatia, sa o sintetizeze si sa retina ce i se pare util sau interesant. Pentru asta trebuie hranita si pasiunea pentru citit, dar si pentru alte forme de media, cu moderatie. Acum, vreti nu vreti, nu-l veti mai putea feri nici de computere sau Internet, dar i-ati putea asigura o minima protectie prin controlul timpului petrecut in fata unui ecran si a continutului pe care cel mic il primeste. Avantajul in perioada asta este ca, daca ti-ai facut temele bine (vezi mai sus), inca exerciti o autoritate suficient destul de mare asupra copilului, macar la nivel simbolic. Mai mult, nu uita ca banii sunt si raman la tine. Tu alegi daca-i cumperi seria Jules Verne, tiparita sau in format electronic, si te amuzi din cand in cand cu el pe tema vreunui aventurier ratacit sau daca-i faci card de credit si-l lasi in compania ultimului Call of Duty si a celorlalti pusti de 10 ani care-l joaca online.

(Sursa desenului: www.andertoons.com)

Motivul pentru care am insistat destul de mult pe scoala este ca scoala este un simulator de viata, o incercare de a arata celui mic cum ar trebui sa se desfasoare viata lui daca s-ar integra in sistem. In sistemul romanesc cel putin, pentru ca cel finlandez e inca departe. Un sistem care e plin de incompetenti, batausi si alte specii. Un sistem in care va intalni oameni care nu pot abstractiza dincolo de propria persoana, la fel ca profii de materii obscure care nu inteleg ca elevii nu vin la scoala doar pentru ei. Va intalni oameni care il vor ignora si oameni pe care va trebui sa-i ignore. Va intalni smecheri si tocilari si va fi numit la randul lui smecher sau tocilar (sau echivalentele anului 2014 pentru cele doua expresii). Indiferent de varsta, sunt doar doua moduri de a depasi sistemul: o faci treptat, dinauntru, sau te excluzi. In al doilea caz, nu ajunge doar sa chiuleasti si sa faci pe desteptul. Trebuie sa mai fii si enorm de talentat. Asa cum spuneam mai sus, talentul este destul de greu de observat la o varsta foarte frageda. Curiozitatea si dorinta copilului de a face pe plac pot fi foarte usor confundate cu pasiunea. Desi incurajez (pentru a treia oara) activitatile extrascolare, tind sa cred si ca integrarea moderata in sistem e importanta. Mai ales in conditiile in care tot sistemul este cel care iti va pune in fata primele probe si examene. Sigur, testele nationale nu sunt evaluari profesionale, dar ma indoiesc ca imposibilitatea de a obtine o nota minima la primele nu va conta in al doilea caz. Asta avem pe moment, cu asta defilam.

Indiferent ca-i vorba despre spatiul scolii sau de cel de langa bloc, apar cateva probleme pe care nu le poti evita ca parinte (sau ca adult). Una a fi problema implicarii. Cand si cat stai cu ochii pe el? Il tii in cercul lui in fata blocului si-l supraveghezi de pe geam sau il lasi sa isi faca de cap? Ii monitorizezi fiecare intrare online sau ai incredere in el? Daca in prima situatie, raspunsul depinde de context si de cartier, in a doua as zice ca increderea intr-un pusti de 9-12 ani ar trebui dozata cu moderatie. Chiar daca el trebuie sa aiba mereu senzatia increderii reciproce, e bine sa-i pregatesti o plasa de protectie. Sa nu uitam ca omuletul este acum cuprins de o superputere numita copilarie, de senzatia ca nu i se poate intampla nimic rau.

Apropo de „rau”, granitele dintre bine si rau sunt inca destul de neclare la varsta asta. Deci, fara putina supraveghere si o educatie decenta, cel mic sau cea mica (da, nici fetele nu sunt scutite) poate face si isi poate face destul de mult rau. Un rau care pleaca de la jocul cu chibrite si deschis usa necunoscutilor si ajunge la poze si mesaje nepotrivite pe Facebook. Din punctul asta de vedere, noi si parintii nostri am fost norocosi: regulile erau simple si repetate din zeci de guri. Bine, repeta-i unui copil ca n-are voie sa faca ceva si probabil ca o va face oricum…dar se va opri la prima greseala sau primul exemplu mai apropiat care-l va marca. Aici merita sa iti amintesti si ca un bau-bau fictiv nu-si face efectul nici la varste mai fragede, deci interdictia tot de la tine trebuie sa vina (desi in unele cazuri s-ar putea sa mearga, daca bau-bau-ul e un concept, nu o amenintare fizica – exemplu nu tocmai inspirat: frica de “gura lumii”).

Dar cum ii explici celui mic ca tampeniile pe care le face si spune el acum pe Internet il pot urmari zeci de ani? Nu va amagiti ca-i veti putea tine la nesfarsit departe de retelele sociale. Asta merge in primii ani, dar odata integrat intr-un colectiv, lucrurile se vor complica. Primul pas ar fi ca parintele in sine sa inteleaga suficient de bine mediul si pericolele lui. Sa stabileasca si sa impuna un cod de conduita online. Un astfel de cod e la fel de important sau poate mai important (mai util, cel putin) decat bunele maniere pe care va sfatuiam sa le propovaduiti in primul episod. Cum scriem? Unde scriem? Sub ce nume? Al doilea pas ar fi o supraveghere distanta, fara comentarii sau implicari directe in activitatea online a celui sau celei mici (activitate care ar fi bine sa graviteze in jurul surselor de informare, nu a site-urilor de referate si a celor porno). Oricum, orice veti face sau spune va fi privit drept „uncool”. E mai bine sa observati tacit, sa interveniti discret si sa sperati ca legislatia europeana care consfinteste dreptul „de a fi uitat” se va aplica in curand si pentru minori neglijenti.

Derivata direct din supraveghere este si problema integritatii fizice. Pe langa trecutul strazii si alte frici care se pot rezolva cu putina educatie, exista si problema „batausilor” (the bullys, cum ar spune-o americanii). Daca pe vremea „noastra” tipii mai mari care ne faceau zile fripte erau o problema reala, dar cumva neglijabila (in anumite cazuri, cel putin), formele de agresiune moderne sunt mult mai variate. Daca in clasa copilului tau exista un copil cu probleme, tu si alti parinti puteti face o cerere pentru transferarea lui. Dar ce te faci daca fiica ta este victima unei ploi de mesaje online care-i distrug imaginea de sine si o arunca intr-o depresie pe care mintea ei de 11 ani nu o poate procesa? Ahh da, sa nu uitam ca, datorita obsesiilor online si TV din ultimii ani, imaginea de sine apare mai devreme decat parul axilar. Deci, ce faci intr-o astfel de situatie? Discuti cu ea? Bineinteles. Ii spui sa-i ignore? Bineinteles. Dar in principal strangi dovezi, IP-uri si discutii si le predai politiei pentru ca infractiunile informatice sunt tot infractiuni si, ghici ce, chiar si in Romania, ele se pedepsesc daca stii cum sa-ti formulezi cazul. Cu lucrurile de genul asta nu prea e de glumit si, data fiind protectia anonimitatii pe care ti-o da mediul online, agresiunile se opresc rar fara o citatie.

Tot la varsta asta se poate stabili usor si un sistem de recompense si pedepse, desi e ideal ca el sa existe de mai devreme. De la mici recompense financiare la ore in plus de acces online sau iesiri cu colegii, fiecare mic bonus trebuie corelat cu un efort. De-asta n-as miza atat de mult pe note, cat pe efortul depus pentru a le obtine. Cu alte cuvinte: nu-ti inchide copilul in camera pentru ca n-a luat 10 la botanica, ci felicita-l ca a invatat doua zile sa ia 9, in conditiile in care el nu suporta respectiva materie. Recompenseaza-l cand are initiativa (chit ca initiativa e sa isi stearga praful in camera) si, mai ales, recompenseaza-l cand invata din greseli. Nu-l recompensa atunci cand face ceva ce ar fi trebuit sa faca oricum (teme, de exemplu). Legat de pedepse, nu sunt si n-am fost adeptul violentei pentru ca n-a fost niciodata aplicata asupra mea. In plus, doua palme mai serioase sunt mai usor de indurat si de dramatizat (poti plange ore in sir dupa o palma), decat o zi de muncit in gradina, fara calculator sau alte jucarii cu touch. Exista insa si exceptii in care un gest mai ferm (o apucatura de mana, o privire) este necesar pentru confirmarea autoritatii. Din fericire, n-avem inca pusti care sa sune la Protectia Copilului pentru ca “mami ne-a facut prostovani”. Inca iti mai poti pedepsi copilul pentru lucruri mai grave, precum furtul (oricat de inocent ar parea la varsta asta, el trebuie sanctionat).

La fel ca in adolescenta care-i urmeaza, si copilaria timpurie este o varsta care o sa va testeze rabdarea, ca parinti. Auzul se dezvolta pana pe la 12 ani, sau cel putin capacitatea de a capta si decoda sunete mai complexe. Veti avea deci de indurat o pleiada de gusturi dubioase in ceea ce priveste muzica si nu numai, indiferent de eforturile voastre (dar nu strica sa auda muzica buna si sa vada din cand in cand un film clasic). Sa nu mai vorbim despre lipsa de empatie a celor mici si despre incapacitatea de a intelege niste limite. Limite care se manifesta atunci cand cel mic isi incepe frazele cu „Mami/Tati…imi iei si mie?”, aplicand regulile santajului emotional pe care copiii le stapanesc atat de bine. Daca tot suntem la capitolul emotii, ar fi de amintit si cateva fenomene mai grave si, de preferat, cat se poate de rare. Prin urmare, daca se intampla vreo drama in familie in perioada asta (divort, decesul unei rude etc), explicarea ei va cadea tot pe umerii tai. Nu te amagi cu ideea ca „va intelege mai tarziu”. Trebuie sa inteleaga ce se intampla acum, pana sa ajunga sa vada ansamblul, chiar daca nu intelege tot. O explicatie in termeni simpli, dar sinceri, e oricand de preferat in fata unor povesti fantasmagorice. Sigur ca o oarecare nota de spiritualitate e inevitabila la varsta asta, dar un picior pe pamant nu strica niciodata.

Pana la intrarea mai serioasa in adolescenta, imitarea celor mari (voita sau nu) este aproape o regula. Cu alte cuvinte, daca ti-a iesit partea cu „modelul” de mai sus, cel mic sau cea mica o sa-ti asimileze opiniile despre lucruri pe care nu le poate intelege. Ai grija deci ce-i spui si i-ar putea face rau, odata scos din context. Daca ala mic vine batut pentru ca si lui Gigel ii placea de Maria si trebuia sa-i demonstreze cine e seful, e in regula. Merita o pedeapsa, dar e in regula. Daca insa cel mic vine batut pentru ca a sustinut in gura mare un partid politic, atunci nu mai e vina lui. Opiniile politice valide se formeaza mult dupa varsta de 20 de ani (ghinion, votanti de 18 ani). La fel si opiniile religioase si orice implica psihologia maselor. Majoritatea romanilor n-au nici acum o opinie politica valida, ci doar o simpatie sau o antipatie viscerala pentru un politician sau altul. Deci, fie ca te numeri sau nu printre ei, e de retinut ca 10 ani nu e tocmai varsta la care sa ai discutii despre democratia participativa. Foloseste timpul tau si al copilului tau in scopuri mai productive. Tot aici as aminti (din nou) si despre pozitiile religioase foarte puternice sau exclusiviste. E suficienta izolarea tot mai mare a copiilor pe baza unor criterii materiale, sociale, scolare sau pur si simplu stupide. Nu adauga si religia la ele. Educatia religioasa nu mi se pare in esenta ceva gresit, ci pur si simplu ceva ce trebuie abordat cu grija si nu la varste foarte fragede.

Copilaria este insa o varsta buna pentru discutii pe teme financiare. Serios. Deja copilul are alocatie (cat de cat), primeste bani de buzunar si, in functie de posibilitati, unele recompense financiare. E timpul sa inteleaga ca banii nu vin fara un minim efort si ca, daca vrea cu-adevarat adidasii aia cu beculete, trebuie sa faca ceva sa ii si merite. Conceptul e legat si de ce ziceam mai sus cu santajul emotional. Cel mic sau cea mica trebuie sa inteleaga ca ziua de nastere si Craciunul nu pica in fiecare zi. De-asta nu recomand olimpiadele, dar recomand concursurile cu premii mai consistente, fie ca sunt sau nu la materii din programa scolara. Faptul ca micutul munceste pentru a atinge un scop financiar e de zeci de ori mai util decat sa munceasca pentru un statut efemer, indiferent daca o face din placere sau din pur interes. Daca tot sunteti aici, insuflati-i si respectul pentru proprietatea lui si a altora. In Romania, chiar nu strica.

La fel ca in cazul olimpiadelor si a altor ambitii parentale, si in cazul achizitiilor, parintii tind sa exagereze. Desi pleaca la drum cu intentii bune („sa aiba ce n-am avut eu”), majoritatea ajung sa-si cocoloseasca copiii si sa le ofere instant recompense nemeritate („sa aiba tot ce-si doreste”). Pentru un om care nu discerne clar intre a avea si a nu avea, gratificarile constante sunt foarte periculoase. In plus, cum spuneam si mai sus, nu e bine sa va pozitionati drept exemplu sau „model” negativ. Nu e bine sa le insuflati celor mici ideea ca voi ati avut o copilarie inferioara si ca ei acum traiesc ceva extraordinar. Nu e bine pentru ca, in cele mai multe cazuri, nu e adevarat si pentru ca orice experienta trebuie raportata la perioada si context. Cum spuneam si in primul articol: opozitia „Copilaria noastra vs. Copilaria lor” este falsa.

Desi perioada tratata in articolul asta precede adolescenta, asaltul informational al ultimului deceniu ne arata ca nu e niciodata prea devreme pentru „discutia despre sex”. Sa nu mai vorbim despre parintii de fete care trebuie sa le pregateasca in avans pentru dureri lunare si alte „bonusuri femeiesti”. Pubertatea loveste mai repede decat adolescenta, iar primele semne de maturizare fizica vin la ani distanta de maturizarea psihica (la zeci de ani, uneori). Acum exista programe de educatie sexuala si de constientizare a unor probleme care pot aparea cu varsta, dar nu e cazul sa mizati numai pe ele, mai ales ca majoritatea se petrec in sala de clasa. Chiar daca mesajul lor e coerent, incearca sa convingi un copil inconjurat de alti copii sa faca ceva ce grupul nu considera a fi „cool”.

Probabil ca nici prima pasiune amoroasa nu va putea fi evitata si nici nu trebuie (despre prima iubire vorbim ceva mai tarziu, in adolescenta). De la prima strangere de mana la primul sarut, trebuie sa fiti acolo pe post de consilier de incredere, daca e nevoie. Daca cei mici se descurca, nu e cazul sa-i faceti de ras.

Altfel, revin la sfatul cu prelungirea copilariei, ca factor vital in maturizarea ulterioara. Evolutia ultimului secol s-a bazat in parte si pe faptul ca oamenii au inceput sa devina adulti functionali la o varsta destul de tarzie (si ca si-au permis asta, in raport cu media de viata). In primii ani de scoala ai inca in grija un copil. Trateaza-l ca atare!

Ca sa scurtez aceasta imensa a doua parte:  vorbeste cu cei mici, supravegheaza-i si prezinta-le modelele potrivite. De preferat sa fii si tu printre ele. Nu de alta, dar conceptul de familie, indiferent de cati membri ar avea ea, tot de la tine il va invata.

Daca seria asta va plictiseste, pot reveni la articolele uzuale. Daca nu va plictiseste, pregatiti-va pentru alte 2-3 parti, cel putin. In episodul urmator, ma voi tine de promisiune si voi intra putin in adolescenta, acea gaura neagra a existentei umane din care, paradoxal, par sa vina toate visurile.

P.S: Ca sa nu ziceti ca m-am transformat in redactor pentru revista Bebe, in ultima vreme am mai dat si altfel de scurte interviuri. Asta in momentele in care n-am facut vlog-uri dubioase.

25 Comments

  • krossfire: “Sport, lectii de muzica, cursuri de programare si ateliere de navomodelism. Orice activitate facuta pentru recompense naturale (emotionale, biologice sau materiale), nu pentru titluri si diplome artificiale, este mai mult decat bienvenita.”

    La un moment dat, pe un blog sau forum, are foarte puţină importanţă care, un americănel zice cam aşa:

    “Dacă vreţi să vă învăţaţi puştiul să facă ceva util şi să nu fie cretin, gândiţi-vă că sticlăria de laborator (ca să facă experienţe de chimie), sau un Dremel şi un mic aparat de sudură costă mult mai puţin ca un Xbox 360.”

    Numai că şi americanul, şi românul, şi rusul şi alţii au să-i cumpere puştiului tot Xbox şi nu trusă de scule şi nici sticlărie de laborator. Fiindcă pe Xbox nu poate să facă altceva decât să se joace, de obicei tâmpenii ca Mortal Kombat.

    În timp ce copilul care şi-a luat pumnii (regulamentari la vârsta lui, prin cartierele mai muncitoreşti ale patriei) ar putea să facă multe alte chestii cu sculele de laborator sau cu cele cu care se lucrează metalul.

    “Copilul dumneavoastră şi-a rupt mâna şi i-a spart nasul altui puşti bătându-se ca în Mortal Kombat” e acceptabil social şi atrage doar sancţiuni mărunte.

    În schimb, “copilul dumneavoastră şi-a confecţionat singur o arbaletă şi l-a găurit pe alt puşti, care îl bătuse în trecut” are consecinţe mult mai nasoale.

  • Nu ne plictiseste, asteptam si urmatoarele parti.

  • Bre, matale vrei să scoţi manual, aşa-i? Ori niscaiva conferinţe publice, măcar? Cu bilet, evident. 🙂
    Felicitaţiuni! Încă un articol fain, chit că e cât o zi normală de joi de lucru înaintea weekendului alungit. 🙂

    PS1: Habar n-aveam că eşti “blogger priceput”. “Iscusit” cred că suna mai bine. 🙂

    PS2: Vlog-urile sunt cool.

  • Nautilus: Pe Xbox se pot invata lucruri foarte faine, inclusiv abilitati practice. Dar, pentru asta, parintele trebuie sa cunoasca mediul si sa-l controleze, ceea ce ia si timp si efort (timp si efort care vor trebui scazute din venituri). Deci, lectii de electronica pentru incepatori + mai putin Xbox = o combinatie mai buna, intr-adevar 🙂

  • Diana: In partea asta am inclus si feedback-ul unor parinti, de-asta s-a lungit atat de mult treaba 🙂

    Nelinistitu’: Sa stii ca as avea mai mult succes decat cu munca 🙂

  • Mai devreme sau mai târziu vine un moment când mai toţi gândim ca tine. 😀

  • Sa vezi cand o sa vina momentul sa gandesc si eu ca mine. Ala va fi cu adevarat dificil :))

  • Sunt niste sfaturi foarte pertinente pe care le citii cu mare placere.

  • Pertinente da, dar nu stiu cat sunt de justificate (o sa le scriu oricum, daca tot am tastatura ;)) ).

  • Deci e de bine ca astea de 15 ani ling p*** mai ceva ca pe o inghetata ?

  • Nu-i de bine pentru parintii lor, dar altfel, varsta inceperii activitatii sexuale a scazut dramatic. Decat sa amani inevitabilul (ca parinte), mai bine ai grija ca el sa se produca in conditii normale. Oricum, stiu parinti care si-au pastrat fetele intregi la minte (si nu numai) pana la varste destul de inaintate. Se poate.

  • Cunosc si eu destule exemple cu minore, si deja se freaca ca apucatele de la 12 ani, sau injura mai ceva ca mine, etc…

    Hai sa facem diferenta intre “e normal sa se futa”, ceea ce e adevarat teoretic, si ceea ce exista de fapt in practica : proaste care se fut oricand, oricum, cu oricine. Mai ales pe bani.

    Si apoi vin si imi spun mie “vai, ce sfanta sunt eu, de ce nu ma respecti ?” Mda.

  • Zau, articolul tau ma sperie si mai tare cum de parca copiii ar fi chiar niste posibili extraterestri, nu oameni “adevarati”, insa care trebuie educati cu un imens efort pt a se obisnui cu civilizatia oamenilor. Parca e mai usor asa daca ramanem la perspectiva oarecum victoriana a bunicii mele ca copiii sunt niste “rahati cu ochi”, insa desigur ca fiind rahatul tau ai indatorirea morala sa ai grija de el si sa sa il modelezi cu grija fata de mediul inconjurator, punandu-l si la treaba sa functioneze la ce se pricepe, gen fertilizator natural pt gradina proprie de legume, flori si fructe, tinand ff vag cont ca e teoretic posibil ca unii mai exceptionali sa fie rahatei de cetacei sau cerbi sau rozatoare speciale din care se pot manufactura si parfumuri ff scumpe…ma rog, suna cam exploatativ fata de un copil vazut ca proletar, plus cam absolutist prerevolutionar in sens de a nu se acorda sau nu se ia in serios dreptul la cuvant al lui Mr Hanky, si de gen cum ca copiii trebuie doar sa se vada nu sa se si auda…dar zau daca nu pare mai omenesc asa, mai ales desigur in cazul unor parinti care se pot astepta sa aiba si de la 2 copii in sus care sa si supravietuiasca, nu doar 1 sau 2 si pana si aia clorotici sau mai predispusi la conditii de mediu cu risc crescut de tifos, raie, holera, sau TBC. Zau, sincer pot sa zic ca acum dupa ce am citit capitolul 2, eu personal imi voi suprima orice posibil entuziasm sau tentatie de a lua in cnsideratie ideea SF de a manufactura vreun copil, de a adopta nici nu s-ar pune problema, ca doar nu sunt total inconstient sa-mi asum eu raspunderea uriasa a educarii unui orfan, pt care ar trebui probabil sa studiez cat pt 7 doctorate si licente in meserii de super inalta calificare, pt care pur si simplu nu ma duce capul.

  • Zau daca nu distrugi fericirea si economia nationala cu articolele astea ! Pai vad cum scade vertiginos natalitatea in fata ochilor mei numai si in randul celor care-ti citesc blogul, de fapt destul de multi plus, mai rau,oameni cat de cat alfabetizati si cu resurse de tablete si IPhoane, adica de fapt vasta majoritate a populatiei contemporane de lb romana. Va trebui ca si in Romania sane bazam in viitorul apropiat pe import de persoane mai apropiate asa conceptual cultural teoretic de natura, de gen indonezieni poate sau cine naiba mai contribuie la nasal tate in zilele de azi, ca zau daca nu a scazut asa de vertiginos pana si in tarile asiatice indepartate, ca acum pana si Partidul din RP Chineza a inceput sa studieze chiar o posibila renuntare la politica anterioara de restrictionare a numai 1 copil per familie. Zau, pai in UE numai Franta si cateva tari scandinave, (nu toate), se pot lauda cu depasirea planului minim necesar de 2,2
    copii per om care sa ajute supravietuirea economica a zonei Euro si dincolo de anul
    2050. Si acum tu vii cu gogorite din astea ca sa distrugi orice sansa ca Romania chiar sa si doreasca macar sa aspire ca va putea contribui la maretul obiectiv de a construi si intretine cat de cat societatea UE macar minim inca 150 de ani. Articolul tau m-a ingrozit mai rau dacat un posibil discurs din ala total exagerat despre Apocalipsa, si prevad ca maj celor care-l vor citi vor tinde sa inceapa sa promite inspaimantati ca vor fi ff cuminti si nu vor face nici un copil….iar cei care au apucat deja…e posibil sa inceapa sa se caiasca si sa-si puna si cenusa in cap in public.

  • N-as subscrie la opinia bunicii, sincer 🙂

  • Ha ! Ha ! A intrat probabil cuvantul Apocalipsa la spam…ca nu cred ca o fi reactionat Akismet la cuvantele Euro, Franta, sau IPhone ! Zau, acest Akismet pare chiar anti-grec antic !

  • (Cum am simtit ca ar fi posibil sa te iei de bunica mea, mi-a fost imposibil sa nu iti critic articolul in mod mai sever, intr-un al 2lea comentariu, asemanandu-l re posibilele lui consecinte cu un posibil discurs despre Apocalipsa !)

  • Sincer…daca ar scadea natalitatea de copii prost crescuti, n-ar fi chiar o tragedie. Sa nu uitam ca acele 23 de milioane create de Ceausescu nu reprezentau un numar “real” al populatiei Romaniei, ci tot unul artificial.

    Din pacate, natalitatea creste la populatii si in zone care nu ajuta prea mult PIB-ul 🙂

  • @Rudolph Aspirant: In primul rând =)))))))) esti simpatic precum ti-e nick-ul. In al doilea rând, eu tot nu inteleg de ce se cramponeaza atâta lumea ca scade natalitatea? In afara de faptul ca nu va avea cine sa ne plătească pensiile ( dar gandeste-te ca exista tari unde nu exista numai pensii private), nu vad ce alt neajuns ar putea fi? Nu suntem destul de multi? Militez si eu pentru oameni mai putini dar de calitate. Si cand spun “de calitate” te rog sa nu intelegi oameni cu nu stiu cate doctorate.

  • @Cornelia: fiindcă statul şi societatea la noi au fost construite (artificial, şi nu de Ceaşcă, ci de alde Brătianu şi Iorga) pe modelul francez al unui sistem foarte conservator, controlat prin alte mecanisme decât acelea ale legii. Spre exemplu, un sistem şcolar unificat, cu programa standardizată dictată de minister, cu dascăli care au o putere absolută în teritoriu. (Baronii comunişti, cu toată aroganţa lor de ţărănoi parveniţi, îi spuneau săru’mâna chiar şi celui mai prost profesoraş pe care îl întâlneau.)

    Iar alde Dej, Ceaşcă, Rânjilă Minerescu şi alţii nu au făcut decât să perfecţioneze modelul de la o generaţie la alta.

    Şcoala e doar una dintre uneltele de dominare pe care le foloseau – mai existau şi altele, ca obligaţia de a fi căsătorit, impusă prin mijloace legale şi fiscale, obligaţia de a menţine legături de familie foarte strânse, de a avea un cerc de prieteni chiar şi atunci când îi ştii cât sunt de turnători şi greţoşi (în limbajul bunicii lui Rudolph Aspirant, se spunea “să îţi intre cineva în casă…” 🙂 ) şi alte chestii de genul ăsta.

    Statutul social e determinat de faptul că ai sau nu copii, dar şi de unele chestii mai greu de văzut la prima privire, dar care îi fac pe susţinătorii sistemului să te citească mai ceva ca Sherlock Holmes:

    “Ai poze cu părinţii, rudele şi restul familiei?” – nu ai poze, deci nu ai relaţii apropiate cu ei, eşti automat suspect, cine ştie ce ascunzi, oi fi vreun drogat sau violator.
    “Ai bucătărie modernă?” – nu ai, deci nu găteşti, deci, vorba unui bloggăr din Braşov, eşti cocalar mâncător de şaorme.
    Sau, şi mai caraghios: “nu crezi că ţi-ar trebui un frigider mai mare?” – ai doar un frigider mic într-un colţ pentru bere şi sucuri, înseamnă că nu faci piaţa regulat, nu găteşti în casă, mănânci mult fast food şi bei multă bere, eşti suspect.

    Dacă nu susţii ideea că trebuie să ai familie şi mulţi copii, să faci piaţa pentru ei, să vii acasă la oră fixă şi să găteşti pentru ei, automat devii suspect, duşman al sistemului, duşman al poporului, element burghez subversiv etc

  • Si daca gatesti din placere :P?

  • Krossfire, mi-am luat o ora de la gura sa-ti citesc articolul + link-urile de referinta. Trec acum si la partea a 3-a. Aduna toate materialele astea si scoate un e-book, zau. Felicitari.

  • Avand in vedere ca mai exista o parte si material inca nelansat, s-ar putea sa fie rost de un eBook! Merci 😉

  • Vreau și eu tricou, batonul n-are decât să și-l… sponsorul!

  • Cand unul din clientii fostei agentii la care am lucrat (agentie de publicitate) intrase in valtoarea maratoanelor, stransesem la tricouri, bratari si artefacte de ziceai ca-s cel mai serios alergator de cursa lunga.

3 Pingbacks

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *