Tace si face
Exista oameni despre care se vorbeste admirativ din scoala generala pana la pensie…
Sunt oamenii care „tac si fac”. De la colegul de clasa care invata “fara sa se vaite”, pana la colegul de birou care rezolva proiectele inainte “sa vina mailul”, exista un grup de oameni care-si face treaba atat de bine, incat, de multe ori, cei din jur uita ca problema s-a rezolvat. Acesti ninja ai eficientei si bunului simt au capacitatea de a ajunge foarte sus pe scara profesionala si sociala, dar, de cele mai multe ori, se multumesc cu existente modeste. De ce? Pentru ca, din pacate, se intampla sa traiasca intr-o perioada si intr-o tara in care daca taci, faci, dar nu spui, e ca si cand ti-ai lua concediu fara plata.
Pentru cei care miros aici ceva scandal cu iz politic, ar fi cazul sa mentionez ca articolul de fata nu e o metafora pentru dezbaterea electorala. Nu de alta, dar problema nu se rezuma la Romania si nici la lozinci de campanie. E un fenomen al ultimelor decenii si e greu de spus daca vorbim intr-adevar despre o problema sau despre o evolutie naturala a spatiului public si privat. Eficienta si corectitudinea nu mai sunt suficiente pentru ca unui om sa i se recunoasca meritele. Fiecare gest, oricat de natural, trebuie anuntat si promovat pentru a avea impact.
O prima cauza pentru care oamenii care tac si fac sunt buni de dat exemplu, dar nu si de sefi, este ca normalitatea si standardele sunt greu de definit. Aici Romania are intr-adevar un “avantaj” fata de tarile pe care le presupunem civilizate. Intr-o tara in care medicii care nu iau spagi sunt subiect de reportaj, iar oamenii care returneaza portofele sunt eroi, lipsa modelelor nu e o metafora. Noi chiar avem nevoie ca oamenii care “tac si fac” sa iasa in fata si, chiar daca bunul simt ii va impiedica sa se bata cu pumnii in piept, sa ne arate din cand in cand ca exista.
Asta ne aduce la al doilea motiv pentru care e teribil de greu sa “taci si sa faci”. In 2014, ideea ca recompensele vor veni daca iti vezi pur si simplu de treaba nu e doar discutabila, ci e de-a dreptul gresita. Intr-o epoca a selfie-urilor si egourilor supradimensionate, sa nu te ocupi deloc de promovarea personala inseamna sa te autocondamni la anonimitate. Sigur, pentru multi, simplul confort este suficient, mai ales daca sunt intr-un domeniu care-si rasplateste decent toti practicantii. Totusi, daca nu esti in stare sa-ti vinzi munca si personalitatea, nu te astepta sa ajungi in varf. Nu e imposibil, dar e cu siguranta mai dificil. Imaginea ramane esentiala, chiar si atunci cand o expui in fata unui grup restrans.
Un al treilea motiv pentru care nici macar oamenii “care conteaza” nu te pot judeca exclusiv “pe merite” este zgomotul. Cei care au trait experienta corporatiei stiu ca individul cu functie incerta care trimite sute de mailuri si traieste la maxim fiecare pauza e obligatoriu in orice departament. Din pacate, la fel e si promovarea lui ulterioara. Indiferent daca omul in cauza face sau nu ceva, prezenta lui pe canalele interne de comunicare este greu de ignorat. Desigur ca spam-ul nu e cea mai buna metoda de a te promova si cu siguranta nu e cea mai profesionista, dar sistemele inchise nu-ti ofera mereu ocazia de a fi elegant. Astfel, oamenii care chiar fac ceva pentru companie sunt la randul lor nevoiti sa-si aduca insistent proiectele in discutie si sa le mentioneze de cate ori au ocazia. Da, oamenii care-si fac treaba pentru care sunt platiti trebuie sa spuna tuturor ca o fac. Nu e redundanta, e o norma. E supravietuire.
(Autopromovarea, in viziune moderna. Sursa)
Ce se intampla insa daca faci mereu mai mult decat ti se cere si alegi sa stai in banca ta? In general, ti se da mai mult, pentru ca aparent poti sa duci si nici nu te plangi. De-asta, pe langa autopromovarea mentionata anterior, si vaicareala are uneori rolul ei. Daca n-ai vreo arma la tampla, tacerea pe perioade lungi nu e “de aur”. Nu te astepta ca altii sa observe inaintea ta cand esti extenuat sau supraincarcat. Nu te astepta ca altii sa observe cat de mult faci tu pentru binele “comun”. Putini vor pierde ocazia de a sta degeaba pe timpul si banii tai.
Drept concluzie, as spune ca sfaturile primite in copilarie n-au fost tocmai proaste. Oamenii care tac si fac sunt intr-adevar de admirat. Sfaturile n-au fost tocmai proaste, dar au fost cu siguranta incomplete. Degeaba faci, daca nu spui. Intr-o lume care te forteaza sa iti vinzi talentul, trebuie sa stii sa pui pretul corect la raft.
P.S: Revin cu o intrebare pe langa subiect, dintr-o serie mai veche. Cum v-ar placea mai mult sa achizitionati o colectie de proza scurta. In format clasic, tiparit sau electronic, sau intr-un format episodic?
Din punctul meu de vedere…daca nu e pe Amazon poate poate o găsesc din surse obscure.
Daca răspunsul e nu plus nu…din păcate spun pas!
Asta e! E mai practic in Kindle decât o carte tipărită! Începând cu modul greoi de a ține deschisă o carte groasă si mult prea lipsitul de practica al păstrării cărții! Și sunt genul care a citit uriaș cărți tipărite! Cu toată hârtia de proastă calitate si cu mirosul uneori foarte îndoielnic!
De când am Kindle am cumpărat o singură carte tipărită pe care o cumparasem si o începusem deja pe Kindle-ul uitat acasă! Abea atunci am realizat dureros cât e de “greu” să citești o cartea grea!
Oricum, ambele pălesc in fața publicității! Probabil nici azi nu aș fi citit Dune dacă nu aflam despre ea!
Și nu episoade! Îmi ajung serialele tv! Imi ajunge Songs of ice and fire! Cartea o încep si vreau să o termin! Dacă moare scriitorul? Încă imi amintesc cum am căutat volumul doi din Delirul lui Marin Preda…
Incep pe langa subiect, ca de obicei. Prefer formatul clasic, tiparit, chiar si episodic. Versiunea electronica implica o comodidate anume, discutabila, dar o vad lipsita de personalitate. E un gol anume intr-o versiune electronica.
O idee: http://media-cache-ak0.pinimg.com/736x/e9/5f/d9/e95fd94b39dbbe705fd6ee75a7c05ca9.jpg
Pentru Dragos, inteleg ce spui si sunt de acord in mare cu ideile, dar la sfarsit… de ce te gandesti doar la tine? Si eu, si altii, vrem sa terminam o carte inceputa. Daca moare scriitorul intre timp, moare scriitorul. Asa a fost sa fie. Poti aprecia la aceeasi valoare si o opera neterminata.
La subiect, Vlad, ai spus atatea lucruri incat nu prea am ce sa adaug. Traim in vremuri in care ducem lipsa de aprecierea celor din jur. Uita-te la tot ceea ce inseamna social media si nevoia de a arata ce facem, cum, de ce si cand si unde, doar ca sa fim admirati sau ca sa gasim alte persoane care ne tin isonul.
Iar trendul… nu cred ca se va schimba prea curand.
Dragos: Carte pe hartie recastiga teren, dar nici nu ma gandeam sa nu fie si pe Amazon sau in format electronic. Altfel, cu publicitatea ma ocup si la birou, deci cred ca nu va fi o problema. Multam fain de feedback 🙂
Red: Deci clar, sa fie si pe foaie. Legat de articol: recunosc ca a fost mai degraba un rezumat pe care nu stiu daca l-am “potrivit” tocmai bine, avand in vedere campania electorala 🙂
În lumina a ceea ce se spune în articol, tac în privinţa lui şi răspund doar la întrebare cu un exemplu 😛
Am o colecţie de reviste. Pe mai multe subiecte, de la istorie şi modelism la automobile, pentru că Paul Walker. Împreună au aproape un metru cub.
Aşa încât le scanez una câte una, le fac PDFuri şi le ţin pe un DVD sau mai multe. Iar exemplarele pe hârtie le donez, şi când nu găsesc doritori, le bag la maşina de tocat hârtie.
Eu sincer o vreau pe hartie, intotdeauna mi s-a parut mai comod sa citesc asa. Dar stiu ca implica ceva costuri asta care nu stiu daca s-ar merita pentru putinii oameni care prefera hartia. Deci ma multumesc si cu PDF/epub.
Cat despre articol, parca uneori nu-ti vine sa scoti totul in fata. Linistea si comoditatea conteaza de multi ori mult mai mult decat pasul ala inainte pe care poti sa-l faci. O foarte buna paralela se poate vedea in domeniul software unde mediul si programul conteaza mai mult decat banii. Si in plus este multumirea aia cu “acknowledgement” in loc de eternul “quest for fame”, care apare mai mult in domeniul asta decat in altele.
PS: @Nautilus: daca nu gasesti pe nimeni doritor, ti le iau eu de pe cap pe alea de istorie si automobilism. 😀
Tace si face daca-i sta in caractère, daca are limbarita in genom n-are cum…
Proza scurta da, episodica nu ca vorba colegului de mai sus: daca sucombeaza autorul
He-he! Ce bine-mi pare! 🙂
Pe hârtie-s preferatele mele, dar îs bune şi electronicele pentru când mergi aiurea şi vrei s-o ţii p-aia pe hârtie în siguranţa raftului din biblioteca personală. 🙂
PS: În ce limbă ziceai că sunt?
Nautilus: Nu ti-a dat prin cap sa iti faci retea de distributie mobila si sa le vinzi prin vagoanele CFR, nu :))?
Ratonbox: Guys, despre cine vorbim cand spunem “putinii oameni care prefera sa citeasca pe hartie”? Ei sunt in continuare majoritatea:
http://www.economist.com/news/essays/21623373-which-something-old-and-powerful-encountered-vault?fsrc=scn/fb/te/pe/ed/futureofthebook
Altfel, legat de programare si programatori: Asta e unul din mediile care-si rasplateste decent oamenii, indiferent de cat zgomot fac. Totusi, pentru a fi cu-adevarat observat, si aici e nevoie uneori de bombasticul “EU am facut asta”. Uita-te numai la starurile de corporatie de prin Microsoft, Google sau Facebook, multi deveniti ulterior antreprenori.
Ela: Scurta sa fie, dar multa 🙂
Nelinistitu’: Engleza, dar inca nu m-am hotarat cum sa le scot in public (se apropie insa de finalizare si deja am cateva semne ca toata aventura nu va fi “doar un proiect”, ci “un inceput”).
Așa e mereu. 😀
Pai unii tac si fac pentru ca nu au curajul sa-si asume raspunderea sau sa-si revendice anumite actiuni.
E un unghi bun, intr-adevar. Cred insa ca pentru multi apare acel “nu vreau sa ma complic” pe care-l auzim atat de des (si care poate fi sau nu adevarat).
@krossfire
“Ela: Scurta sa fie, dar multa :)”ntz, ntz, ntz….
calitatea trebuie sa primeze in fata cantitatii 😀
Eu zi ca, in cazul scriiturii moderne, conteaza ambele. Daca nu ai scris ceva cu-adevarat genial, mi se pare anormal sa ceri 5-10 euro pe 2 ore de citit (cu-atat mai mult cu cat proza scurta nu te constrange la un singur fir narativ).
Eu nu am inteles despre ce e vorba in articol, insa in legatura cu intrebarea off topic cred ca as putea raspunde cu un gradde incredere de peste 67% ca mi-e probabil indiferent deoarece de cand sunt obligat sa scriu eu personal proza scurta plus cu deadline, deadline care de altfel ma forteaza sa ma exprim din ce in ce mai concis de nu mai am nici o bucurie pt ca nu ma mai pot desfasura asa liber in stilul meu deosebit de lung si de intortocheat, nu mai am nici timp nici chef sa o citesc pe a altora, indiferent in ce format ar fi.
Am zis scurta, nu “neintortocheata” 🙂 (Glumesc, dar altfel si eu scriu o groaza de proza “nu chiar scurta” la job).
stau si ma intreb, cum s-ar vinde un volum de fiction citit de un porn star, say Sasha Grey? 🙂
Slab, avand in vedere ca Sasha Grey e la al doilea film “mainstream” si nu mai e porn star de ani de zile 😀 (Now, Stoya on the other hand…)
Ce coincidenta, discutia asta am avut-o cateva saptamani in urma. Eu eram de parere ca, asa cum am fost invatat, este bine sa iti faci treaba bine, in cele din urma oamenii (indreptatiti) vor obsrva. Si de multe ori a fost foarte adevarat. Cei cu care discutam erau de parere ca trebuie, din cand in cand, sa “trambitezi”. I-am contrazis doar pentru a vedea ce argumente au : argumentul de baza a fost “deschide si tu ochii”. Si i-am deschis 🙂 – invataturile de acasa nu au fost incomplete, ci au devenit anacronice. Nici nu aveau cum sa fie incomplete, se traia intr-o lume care avea o anumita viteza, anumite reguli, o lume in care conta sa faci treaba cum trebuie, “sa iti vezi de treaba”. Lumea de acum este mult mai rapida si, de multe ori, lipsita de reguli, o lume in care nu “importă” continutul, ci ambalajul. Nu mai este timp pentru a observa in amanunt, nu mai este cazul de a se mai respecta ceva. Concluzie : imi fac treaba de fiecare data, dar tac “din doi in doi” – din cand in cand, “cotcodacesc” (ia uite ce minunatie / aaaah, ce bine ca am terminat, m-a… Read more »
“Textul scris” (@#^^!*&#$!) … adica, tiparit pe hartie !
Exact asta si strategia: faci ce trebuie, dar din cand in cand mai dai si un “check in” metaforic, sa vada lumea ca esti acolo.
Cand eram mic, imi imaginam ca gaina mai cotcodaceste si la deruta, ca sa nu se prinda restul unde a ouat de fapt :)).
@zamoca, daca ai vrut sa spui ‘scrisa de’ … Sasha a scris o carte, de curand, putem sa ii spunem si fiction. Dar… nu prea a avut succes, ceea ce nu pot sa spun ca m-a mirat.
Daca ai vrut sa spui ‘citita de’ … eh, poate ar fi ceva. Dar vorba lui krossfire… Stoya rulez. Fiindca am vazut-o cu totii cred, citind, printre altele.
:)) … si sa nu uitam ca poti intoarce in favoarea ta o paguboasa de raceala : nu bolesti pur si simplu pana iti revii, lucrezi de acasa, subliniind pe Mess ca “nu, nu sunt la birou, sunt acasa, ma simt rau, dar nu imi da pace ideea asta …”. Bineinteles, o data, “maximum maximorum” de doua ori pe an, ca sa nu creada sefu’ ca ai o sanatate cam subreda … in rest, taci, faci si “o duci pe picioare”.
Red: Stai…Sasha a scris o carte si nimeni n-a facut o citire publica? Oh, stai…e fictiune 🙂
Glass and Iron: E ciudat cat de productiv poti fi cand lucrezi de-acasa, dar pe “timesheet”-ul de la birou 🙂 (cand lucrez acasa la proiecte proprii sunt aproape haotic).
-Personal am o problema cu genul taman opus de oameni, care nu tac, dar nici nu fac, iar cand li se da cate o sarcina (conforma cu atributiile din fisa postului si pe o specialitate pe care nu mai ai alti oameni), se vaicaresc ca taman ei, care au atata de lucru, trebuie sa faca treaba respectiva, cand de fapt frecam menta pe site-uri de cancan, barfe, fotbal si retete.Nu vorbesc la modul general, ma lovesc zilnic de astfel de specimene.
– referitor la intrebarea din P.S. : categoric format tiparit, da’ nu ma deranjeaza nici in format electronic daca prima varianta nu e fezabila.
Prima categorie de oameni este si cea mai guraliva in evaluari, sedinte trimestriale si alte “adunari” (mai mult sau mai putin corporatiste) unde angajatilor li se cere socoteala pentru succesul sau esecul unor proiecte. Ei sunt mereu cei care “au facut tot ce le-a stat in putina”.
Altfel, merci pentru feedback la punctul 2 🙂
De multe ori oamenii care tac si fac sunt cei mai buni. Isi iau in primire atributiile, rezolva problemele cautand si gasind solutii pe cont propriu, asteptand in schimbul serviciilor lor salariul lunar. Bine, mai sunt o parte care tac intr-adevar si fac, dar nu fac bine, in cazul lor fiind de cele mai multe ori sa intervina inca un om care sa-si consume din timpul propriu pentru a-l invata pe primul cum sa repare, ori sa-i repare greseala comisa.
Referitor la intrebare: tiparit, complet.
Hmm, uite ceva interesant. De multe ori, oamenii care “tac si fac” nu sunt cei mai indicati pedagogi. Asta ca sa marchez si un punct negativ la portretul initial.
Poate ca depinde de domeniul si genul de activitate. Adica una e sa taci si sa faci daca esti fotbalist, activitate in care aceasta maniera poate fi avantajoasa, si alta e sa taci si sa faci daca esti politician, caz in care aceasta metoda poate nu e asa de indicata mereu, ci numai in cadrul activitatii politice de “sapat din umbra”, insa nu si in cadrul aceleia de sedinta de raport de activitate publica sau in campanie electrorala, sau daca esti mim de meserie, iar parca e mai bine sa taci si sa faci, etc.
Nici daca esti fotbalist nu prea mai poti sa taci si sa faci. Nu e vorba de a te duce in cluburi si de a face pe desteptul, cat de a da din cand in cand declaratii care sa ateste ca… esti modest :))
[…] De pe Wikipedia… – Despre o sursa de informatii care nu-si merita reputatia negativa. […]