Pentru pustanii crescuti la bloc in anii ’90, expertiza in reparatii de tot felul era vitala.

Lanterne chinezesti, radiouri cu baterii, ceasuri, caiete, jucarii si papuci. Obiecte simple si prost facute, obiecte fara de care viata de copil nu avea niciun sens. Cum reparam toata adunatura asta de plastic, beculete si carton? Cu degete decojite, rabdare si mult lipici, evident.

Pentru micii si adevaratii cunoscatori, lipiciul era o intreaga stiinta. Existau tubuletele cu pasta chinezeasca, utila pentru cartoane, lipiciul la tub de la librarie, bun pentru orele de lucru manual, si SuperGlue-ul contrafacut, perfect pentru obiecte mici. Exista prenadezul transparent si mirositor, aplicabil pe lemnarie si pantofi, dar si pe unele electronice, si aracetul albicios, folosit pentru jucarii si papetarie.

Sigur, parintii incercau sa ne tina departe de vaporii de prenadez care ne-ar fi putut transforma involuntar in aurolaci si uneori sa ne explice cate ceva despre provenienta aracetului. Nu conta. In mintea micilor experti de cartier, lucrurile aveau o ierarhie clara, iar instructiunile de folosire se transmiteau pe cale orala de la mester la mester. Mai exista insa o substanta, una pe care o foloseau in general bunicii si pe care cu greu o puteam include in bestiarul nostru.

Substanta asta era cleiul. Sub denumirea generica de clei se ascundea o pasta care nu stiai clar ce lipea, dar care ti se imprastia pe degete, ustensile si cam pe tot ce lua contact cu ea. Daca te apucai sa faci ceva cu clei, trebuia sa termini. Mai mult, mirosul si urmele cleiului ramaneau suficient de mult pe tine, incat ceilalti pusti sa stie cu te-ai ocupat in ultimele zile. Odata ce puneai mana pe clei, ori lipeai ce aveai de lipit (eventual cu un alt produs), ori riscai sa-ti strici ziua incercand sa-l cureti.

In momentul asta, cititorii se vor intreba pe buna dreptate: la ce buna metafora asta de trei paragrafe? La destule de putine lucruri. La ce bune toate articolele despre ”victoria Internetului” din ultimele zile? La si mai putine. Exact, am vorbit atat de mult despre lipici pentru a ma revolta pe ignoranta analistilor politici si a asa zisilor experti in online.

Daca victoria electorala a unui candidat atipic a meritat sarbatorita (sau macar analizata), asa zisa victorie a mediului online nu a existat. Titlurile au variat de la “Like-urile s-au transformat in voturi” la “Noua ordine mondiala” (Realitatea), iar vocile online au aberat cu gratie despre cum televiziunea si comunicarea personala sunt de domeniul trecutului. In umila-mi viziune, insist ca Internetul, in toata maretia lui, n-a fost altceva decat un simplu clei. N-a fost substanta care a rezolvat problema, ci cea care aratat tuturor ca exista o problema si ca exista oameni care incearca sa o rezolve. Sa analizam insa putin situatia.

In primul rand, sa dam Cezarului ce e al… tuturor. Asa cum s-a vazut in campania Monicai Macovei pentru prezidentiale, in cea a lui Nicusor Dan pentru Primaria Capitalei, dar si in cazul protestelor Uniti Salvam, Internetul chiar are puterea de a mobiliza. Din punct de vedere al marketingului online, toate cele trei “campanii” au fost succese rasunatoare, cu o rata de conversie similara oricarei campanii online de festival: in jur de 5%. Asta si pentru ca domeniile au fost unele de nisa. Pentru cauze mai generoase, rata de conversie este in general subunitara.

Si acum, cativa experti in mediul online sau poate in sociologie o sa-mi dea ca exemple Primavara Araba, Revolutia din Ucraina sau alte evenimente unde canale precum Twitter sau Facebook au adus mii de oameni in strada. Tin sa le reamintesc respectivilor ca, in cazurile respective, vorbim despre conditii de conflict real, unde canalele online erau singurele canale de comunicare inca neacaparate de “inamic”. Oamenii aia nu indemnau la actiune civica, ci le spuneau celor dragi unde va cadea urmatoarea bomba. Chiar si asa, e bine sa luam mereu in calcul intregul context. Cate zeci de mii de oameni vad mesajele de tip “va rugam sa ne sustineti” pentru ca in final 10-15 sa doneze doneze sume infime?

(In imagine, Internetul. Sursa.)

In al doilea rand, Internetul chiar are capacitatea de a desfiinta spirala a tacerii. Dupa alegerile din 90′ (cand eram prea mic sa gandesc), dar si dupa cele din 2000, am auzit de multe ori afirmatia deznadajduita: “n-am iesit la vot, ca oricum nimeni nu vota cu ala”. Internetul are capacitatea de a-ti arata ca lumea nu e formata numai din patru prieteni si trei rude. Tot el a fost in stare sa le arate romanilor si in 2004 ca tara nu era formata “in proportie de 90%” din sustinatorii lui X. De-asta, in 2014, nu e indicat sa vorbesti “in numele tuturor romanilor”. Ca efect negativ al fenomenului, ne lovim de suprasaturarea cu informatii de la oameni similari noua. Internetul are capacitatea de a strange oameni cu aceleasi preferinte si aceeasi viziune si de a-i inchide intr-o bula de continut. Daca inainte, sustinatorii lui X credeau ca sunt singuri, acum sustinatorii lui X cred ca sunt peste tot.

Ar mai merita sa desfiintam rapid si argumentul “Internet versus Televiziune”. Daca elimini masa de oameni pironita cu ochii la Antena 3, RTV sau Zeus TV, realizezi ca exista si zeci de posturi cu filme recente, exista si un Viasat History si alte canale HD cu documentare si analize pertinente. Exista si posibilitatea de a-ti programa si inregistra anumite emisiuni. De ce insist pe treaba asta? Pentru ca aud zeci de oameni care navigheaza prin mase de compost online si pierd cam 70% din timp pe Facebook cum afirma cu aroganta ca televizorul  nu te invata nimic. Sincer, ca om care n-a avut televizor vreo cinci ani, dar de ceva vreme a reinceput sa consume, va spun ca publicul Masterchef  e mai spalat decat publicul multor bloguri romanesti. Daca in 2005 era usor sa-ti selectezi materialele online si sa te delimitezi de filmele cu Van Damme de pe Prima, in 2014 dai la o parte un mediu decrepit pentru unul inovator, dar la fel de aglomerat si de chestionabil calitativ. Ambele sunt medii profund parazitate de continut inutil. Nu de alta, dar oamenii care chiar sunt selectivi online sunt selectivi si offline.

Internetul deci, in ciuda unor avantaje vizibile, nu poate fi considerat unicul motor al unei mobilizari de proportii. Mediul online a fost, asa cum spuneam mai sus, cleiul care ne bantuia vacantele din copilarie. Un produs amalgamat, util pentru sute de lucruri, dar pentru niciunul in particular. Genul de produs care anunta pe toata lumea ca te-ai implicat in ceva. Genul de substanta pe care nu te poti abtine sa nu o folosesti, pentru ca esti mult prea curios si pentru ca oricum o are toata lumea in debara.

Astfel, orice contact online din perioada alegerilor a avut acelasi rezultat: degete si ochi lipiti iremediabil de problema saptamanii. In cazul nostru, problema saptamanii si ulterior a zilei a fost votul din diaspora. Orice om cu un minim contact cu mediul online s-a umplut de cleiul revoltei. Simpla accesare a unei retele sociale sau a unui site de stiri te punea in tema, fie ca voiai sau nu. Pana la urma, atat cei din afara tarii, cat si rudele lor dinauntru au incercat sa repare ceva. In cazul nostru, cleiul i-a facut sa lipeasca hotarat o stampila.

P.S: Randurile de mai sus sunt o parere strict personala. Tot personala a fost si parerea pe care am livrat-o unor indivizi de la o falsa firma de investitii care m-au sunat citand replici din filmul “The Wolf of Wall Street” si razand pe sub mustata. Caritas a crapat in 1994, baieti!