Accesul la cultura

Revin si astazi cu un raspuns la o intrebare pe care nu mi-a adresat-o nimeni…

Dilema vine din categoria “inainte era mai bine” si suna cam asa: depreciază accesul la informatie calitatea produselor artistice? Stiu, fraza seamana cu o contributie la “Prolegomene pentru opera Sandrei Brown”. Sa mai incerc odata: a scazut nivelul a ceea ce numim ”artă”, odată cu aglomerarea de scriitori, regizori si muzicieni amatori? Sunt vechile tomuri superioare in continut datorita epocii aparitiei si eruditiei autorilor, sau Alexandre Dumas si Dan Brown ar fi putut bea o bere impreuna?

Despre obsesia autorilor moderni pentru marea opera si despre prostmodernism am mai scris. Desi nu diger multe curente artistice, nu mi-am oprit ceasul la 1900 pentru a-l comenta pe Slavici impreuna cu prietenul meu imaginar, Pintea. De altfel, consider majoritatea “capodoperelor” literaturii romanesti, dar si o buna parte dintre cele universale, ca fiind mult  suprapreciate. De ce? Fix din cauza accesului limitat la informatie si la cultura livrească din perioadele in care au fost scrise. Pintea imi sopteste ca se scrie ”livrescă”. Multumesc, dragul meu dinozaur invizibil!

In statele asa-zis ”civilizate” din Europa invatamantul obligatoriu n-a fost stabilit prin forme legale decat prin secolul XVIII. Mai mult, accesul la formele superioare de invatamant a fost rezervat nobililor si negustorilor prosperi, timp de secole bune. Exista bineinteles alternativa scolilor manastiresti care, desi au produs si valori, nu ofereau un grad prea mare de libertate. In Romania problema a fost mai accentuata si s-a resimtit masiv pana in perioada interbelica, cand rata alfabetizarii era extrem de scazuta fata de media europeana. Serios, ai nostri citeau ca brazii!

Sa revenim insa la arta, folosind predominant exemple romanesti. Sunt mai amuzante. Neavand cu-adevarat o perioada renascentista, am avut totusi cateva timide si oarecum rusinoase incercari artistice, din care merita amintita perioada ”poetilor Vacaresti”. Cred ca in documentul asta puteti gasi ceva mai multe referinte despre valoarea poetilor romani de vita nobila. Nici cu autorii canonici nu stam prea bine. In perioada in care boierul Alecsandri descria iarna in mai multe cuvinte decat Ion Cristoiu, francezii ni-l dadeau pe Rimbaud. Erau Slavici, Sadoveanu, Calinescu si altii cu-adevar niste valori? Probabil ca erau, insa nu imi e foarte clar cu cine se comparau.

Intr-o perioada in care daca voiai sa devii scriitor iti trebuiau ceva resurse, nu intalneai un Mo Yan la fiecare pas. Mai mult, odata ce accesul la informatie s-a ”democratizat”, gasirea unui subiect original a devenit o preocupare secundara. Principala a ramas calitatea scriiturii si forta stilului. Din punctul meu de vedere, accesul la informatie si toata cascada de text, imagine si sunet din jur ajung sa creeze opere mai puternice. De ce? Pentru ca e al naibii de greu sa razbati intr-o lume in care kitschul ocupa galerii intregi, asa cum va poate confirma si dinozaurul Pintea.

Cand toti sunt critici, cand sa scrii carti sau sa turnezi seriale web sunt simple hobby-uri, valoarea adevarata trebuie sa lupte mai mult pentru a iesi la suprafata. In 1933, un jurnalist ”chiabur” care publica la un cotidian local avea toate sansele sa fie distribuit national, daca scria o carte. Mai mult, ar fi avut usor acces si in ermetica lume a dramaturgiei. Era intr-adevar greu sa ajungi in postura de a fi luat in seama, dar destul de usor sa continui daca erai deja acolo. Astazi, un pustan privilegiat si cat de cat talentat are de muncit ani buni pentru a castiga ceva din scris, chiar daca nu se exprima beletristic.

Intrebarea ”De ce au rezistat operele considerate clasice?” nu-si are neaparat sensul. De altfel, nici intrebarea “De ce au iepurasii purici?” nu prea are logica, dar o sa o pun oricum. Raspunsul primeia e simplu: unele au rezistat prin simpla valoare, pe cand altele au inovat intr-o epoca in care concurenta se numara pe degete. Zgomotul de azi este intr-adevar enorm, la fel si cantitatea de informatie. Azi nu mai e suficient sa scrii, compui, regizezi sau dezvolti jocuri. Fie esti foarte bun, fie foarte accesibil si usor de asimilat. Nu mai poti fi ”bunicel”. Asta e dezavantajul.

P.S: Aveam de gand sa pun o poza simpatica la articol, dar era ca si cand as fi pus niste frisca pe 0 supa de hamsteri. Oricum, inca nu stiu daca Dumas Senior si Dan Brown s-ar fi inteles.

27 Comments

  • Si eu sunt de parere ca operele considerate clasice au rezistat pentru ca au fost primele pe piata, iar asta le-a ajutat sa fie considerate puncte de referinta, in timp ce astazi daca scrii despre Traian si Ileana, la multi o sa li se pare ca opera ta seamana izbitor cu Tristian si Isolda sau Romeo si Julieta, chiar daca Traian al tau e angajat la RATB iar Ileana e croitoreasa sau frizerita la frizeria din cartier.
    Plus de asta, pe cine dracu intereseaza povetsea lor din moment ce inca de acu multi ani s-a gasit cineva sa ilustreze toate fazele unei relatii dintre doi cetateni de sex opus?! 😮

  • Tocmai asta e chestia: Acum trebuie sa scrii fenomenal de bine despre Traian si Ileana. Inainte puteai sa scrii pur si simplu 😛

  • Din punct de vedere strict al calităţii artistice, Dumas nu e cu mult peste Dan Brown, la nivelul epocii lui a făcut acelaşi lucru, pornind de la nişte evenimente istorice importante pentru francezi, epoca lor de aur, şi brodind o poveste destul de umflată în jurul lor.

    De la Dan Brown n-a pretins nimeni realism sau raţionalism. Cititorii de Pavel Coruţ şi de Magazin au căutat “un occidental cu autoritate morală” care să le confirme maniile şi obsesiile, iar pulimea crescută cu Marvel Comics şi cu Dosarele X căuta o poveste în acelaşi stil, care să le stimuleze imaginaţia şi să îi distreze.

    Codul Lui Da Vinci sună a poveste scrisă de un puşti de liceu, ca un fel de bandă desenată Marvel Comics transpusă în literatură.

    Nu prin chestiunile de natură tehnică în care omul nostru dă cu băţu-n baltă. Povestea cu criptexul, de exemplu, sau cea cu mesajele ascunse în operele de artă au sens între anumite limite – chiar dacă un tablou sau un monument nu conţine mesaje ascunse, ştii totuşi că s-ar putea să aibă, oamenii au născocit multe metode de a coda informaţii din Antichitate şi până acum, grecii antici erau surprinzător de ingenioşi în privinţa asta.

    Ceea ce face Codul Lui Da Vinci o-mizerie-din-punct-de-vedere-literar-şi-o-bandă-desenată-transpusă-în-cuvinte stă în “atitudinea” faţă de evenimente, faţă de modul de a gândi şi acţiona al personajelor: o încercare cocălărească de a face totul cât mai cool, de a umfla fiecare detaliu nesemnificativ la nivelul unei descoperiri de Premiul Nobel. Visul oricărui puşti, de a descoperi ceva (de la o informaţie importantă pierdută întâmplător până la o comoară de piraţi 🙂 ) care să mişte lumea din loc, să salveze creştinimul dimineaţa, să se ducă la şcoală după-amiaza şi la un suc la terasă seara 😀

    ~Nautilus

  • Pe-aia cu spatiul artistic al lui Dumas nu voiam sa o spun eu :))

    Altfel, pentru mine, primul contact cu scriitura asta de tip hollywood a fost prin Sydney Sheldon, pe care l-am gasit cel putin dezagreabil.

  • PS Un alt Dan Brown, dar mai respectat fiindcă nu se leagă de religie şi pentru că nu insistă că tot ce scrie el “e ancorat în realitate şi cercetat cu atenţie”, este…

    …Clive Cussler 😛 😀

  • Ne necinstesti Neamul nesocotind Clasicii! Organizatia neodacica “Marte-pamant romanesc” te-a pus sub observatie!

  • Nautilus: Cred ca-s o intreaga casta 🙂

    Zamo: Dap, sunt un incult 😛

  • Cred ca in zona muzicala fenomenul a fost foarte prezent…altfel nu-mi explic cum toate piesele pop de o vara din anii 80′ si inceputul anilor 90′ au devenit “clasice”.

  • Poate asa lumea va putea sa aprecieze mai mult opere nemuritoare… ca Azis – Mrazish

  • @vlad hmm… iar postezi in afara ariei mele? 😀
    Ce spui tu aici e valabil cam peste tot: cei care au fost suficient de buni si au avut bafta sa fie pe la inceputuri (dar nu chiar la inceput ca e greu sa faci ceva din nimic) si-au tras spuza pe “cocoace” si… is cei ce au pus bazele… Noi astia de venim dupa suntem… te las pe tine sa completezi 😛

  • In ce sens sunt in afara ariei :P?

  • “Cred ca in zona muzicala fenomenul a fost foarte prezent…”

    Cu toate că pe mulţi snobi de la noi i-ar surprinde, cea mai “elitistă” formă de artă a spectacolului, opera, a fost în trecut considerată exagerată şi kitsch (iar unii anglofoni mai cred şi azi că e 😛 😀 ).

    Pe vremea când Richard Wagner era june, se spunea că el compune “o muzică pentru graşi fără gust”. În zilele noastre, când se pune în scenă o operă de-a lui, e un eveniment.

    ~Nautilus

  • Cred ca asta se spune si despre power metal-ul inspirat din Wagner & Co acum :)) (nu ca n-as asculta uneori)

  • @krossfire troluiam si eu.

    Am gasit net in desert

  • Poate ca da, poate ca nu….
    Marturisesc ca sunt putin surprins cat de repede ne intoarcem “la origini” si cat de profund suntem dispusi sa dezbatem (deloc neargumentat, as zice) pe stilul -hai sa ii spunem- clasic. Si asta, aici, pe un blog ! In 2013, in secolul XXI
    Adica in secolul in care si Vaticanul si casa regala britanica au canale pe YouTube si nu se feresc nici de Facebook. Exemplele sunt absolut aleatorii, faptul ca ne aflam in plin secol social media (chiar daca e putin improprie referirea) de necontestat.
    Oameni faini, cultura cu tot ceea ce inseamna ea si cu tot ceea ce reprezinta si va continua sa reprezinte, A IESIT DEMULT IN STRADA.
    Angela Gheorghiu are concerte transmise on line de BBC sau face piese impreuna cu Iris, pictura, desenul, muzica sunt si ele on-line si cat se poate de “pe strazi”. Am auzit si filmat niste violonisti superbi si in Barcelona si in Paris…
    Ma opresc . Eventual ca sa continuati voi
    Pe bune, mi se pare ca v-ati cam grabit sa-i “sariti la gat” autorului acestui post. Si-ati cam sarit peste faptul ca cititi si scrieti privind la un monitor care nu mai inseamna demult “in casa.. acasa… privat… muzeu.. sala de lectura, concert….”
    Scriitorii, compozitorii, dirijorii, pictorii sau sculptorii zilelor noastre au “likeri si hateri” ! Krossfire are in blogroll cel putin un scriitor publicat (Adrian Voicu aka nelinistitu’) care se inscrie in categoria “I like you… I hate you !”. Si care nu mai poate face abstractie de asta, oricat ar vrea. Chiar scriitor fiind
    Wagner, Dumas… oare ar fi facut fata distractiei haterilor, a postarilor negative pe liternet (alt exemplu la intamplare) sau a siteurilor care se ocupa si traiesc exclusiv din a “desira” o partitura doar pentru a o rescrie mult mai interesant 😛

    Uhm….
    Vlad, sa nu tragi in pianist, da ?
    ” toate piesele pop de o vara din anii 80′ si inceputul anilor 90′ au devenit “clasice” pe simplul motiv ca a fost o perioada de maxima schimbare si .. redesenare ,daca vrei. Au aparut nu atat trupe sau nume noi cat instrumente noi, sound-uri noi, masinile de ritm, sintetizatoarele s-au perimat in favoarea primelor softuri. Chiar si fake-urile de studio de tip Milli Vanilli ,tot in epoca aia s-au nascut. Insa tot atunci au explodat Depeche Mode, Ac/Dc au cunoscut gloria maxima, Tina Turner a renascut…. and so on
    Dar asta e o cu totul alta discutie, presupun

  • Nu in ultimul rand, mai nasol stam la capitolul “cum alegi bobul de neghina”. Care mai e punctul de referinta, ce se mai doreste sau merita depasit ori macar atins si ce nu? Si asta o stabieste.. cine?
    Niste critici prafuiti sau mediul on-line? Mediul academic, poate ?
    Care la randul lui este din ce in ce mai conectat la on-line si principalul vinovat pentru monstrul asta numit internet si social media ?
    Wagner o fi prafuit. Si altul ca el nu-i si nici nu va fi. DaVinci e prafuit si altul nici ca se mai naste.
    Da’ e musai sa putzi a DaVinci sau Wagner ori Strauss ca sa performezi in street art sau sa vinzi la greu albume dupa ce te-ai “nascut” si promovat gratuit pe youtube ? Da manelele de ce nu ie culte in cap la fel ca si Almanahe Vanghelie ? Da’ Ion Voicu (tac’so lu’ Medelin minoritaru’) de ce-a putut canta la Stradivarius chiar si tzigan borat fiind ? Da” Johnny Raducanu ?
    de ce-l gasim pe All About Jazz ca tot tziganet era ?
    Pe Ella Fitzgerald o omagiaza Google astazi. Criticii ce parere au ?

  • Cu anii 80′-90′ ma gandeam la prostioarele alea de o vara care acum sunt “clasice”. Asa, in zona metalului, cam cele mai mari progrese in anii 80′ s-au facut. La TV rulau glam si alte porcarioare, in timp ce salile erau umplute de primele trupe thrash, death, power si asa mai departe.

    Altfel da…majoritatea “marilor” autori au fost injurati de criticii vremii, dar noi suntem oricum un caz special. Noi nu prea avem critici “titrati”. La noi criticii ii dau in cap unui Coehlo fara sa-l fi citit vreodata. Poate merita, habar n-am (am citit printr-a noua cand mi-am luat un pachet cu cateva carti). Vina lui este “facilitatea”, aparent. Faptul ca nu e accesibil catorva oameni il face un scriitor “slab”.

    Intr-o epoca in care e aproape imposibil sa nu te poti conecta la “spiritul vremii”, exista oameni care scriu chestii de genul asta: http://jurnalul.ro/cultura/film/cristi-puiu-quentin-tarantino-scobit-in-nas-625253.html

  • ” …hidosul şi tumultosul rahat al filmelor de tip Quentin Tarantino”… 🙄 Opinie personala ? Critica pe stilul “daca nu imi place mie inseamna ca e cah” ? Sau pur si simplu strugurii sunt acri ? 🙄
    “ultim film “Aurora” nu a fost pe înţelesul tuturor. A fost criticată radicalitatea, în ciuda ambiguităţii. În România doar 2000 de oameni au văzut filmul.”
    Pai, taticu’, ca tot se vorbeste pe aici despre accesul la cultura, cand cu Despre Oameni Si Melci (muncitori oamenii, e adevarat) am pus jepegeuri dupa biletele de la multiplex intr-un post; 160.000 lei (din aia vechi) intrarea la Hope Springs (Meryl Streep & Tommy Lee Jones) in timp ce, af cors 180.000 era intrarea la scremerea creatorului de videoclipuri de pe fostul Atomic tv.
    Da’, nah, da-i dreq de nemti, merge si cu abureala 😀

  • Partea proasta e ca oamenii astia nu inteleg ce deserviciu enorm fac propriei imagini cand vin cu aberatii de gen.

  • “Dumas… oare ar fi facut fata distractiei haterilor, a postarilor negative pe liternet”

    De fapt Alexandre Dumas era foarte ascuţit la limbă şi ştia să se descurce cu haterii din vremea lui.

    Exemplu: un franţuz îl lua în bătaie de joc fiindcă era pe sfert negru (era fiul generalului mulatru Thomas-Alexandre Dumas, haitian şi erou al războaielor napoleoniene) şi asta se vedea pe figura lui. Dumas i-a răspuns atât: “Eu sunt brunet, tata a fost mulatru, bunicul a fost negru şi străbunicul a fost maimuţă. După cum vezi, neamul meu a mers înspre bine, al dumitale face invers” 😛

  • Cred ca tot Mark Twain era “lider” pe felia asta (el e unul dintre putinii autori care probabil s-ar fi lansat cu succes si in 2013).

  • sa ma tin de subiect:

    “depreciază accesul la informatie calitatea produselor artistice?
    […] a scazut nivelul a ceea ce numim ”artă”, odată cu aglomerarea de scriitori, regizori si muzicieni amatori? Sunt vechile tomuri superioare in continut datorita epocii aparitiei si eruditiei autorilor, sau Alexandre Dumas si Dan Brown ar fi putut bea o bere impreuna?”

    Cred ca marele avantaj al secolelor trecute a fost individualitatea. Acum 200 de ani (plus/minus), majoritatea artistilor noi care apareau erau in primul rand originali. Erau sanse mari ca ceea ce faceau ei (muzica, pictura, literatura) sa nu mai fi fost facut pana atunci. Chiar daca un francez scria o carte cu un subiect si un roman il “copia”, a doua opera, cea copiata, nu era (sau cel putin asa simt eu) un simplu copy-paste. Lucrarile oglindeau individualitate.

    Accesul la informatie il simt cu doua taisuri. Pana acum cateva decenii, nu cred ca a fost nevoie de el. Acum, prin acces la informatie pot in primul rand sa aflu ce s-a facut pana acum, in orice domeniu. Mai apoi, devine alegerea proprie daca vin cu ceva nou sau cu un “cover”. In zilele noastre consider ca subiectele s-au cam “epuizat”, in ideea ca mai degraba conteaza abordarea pe care o propun.

    Ca sa devin putin mai concret: “Love Story” (imi scapa acum autorul) a impresionat la vremea ei prin subiectul abordat. El, ea, dragoste, boala, drama. Recent am citit “Enzo sau arta de a pilota pe ploaie” – Garth Stein, care are un subiect asemanator. El, ea, dragoste, boala, drama. De ce m-ar impresiona alta carte, alt film, alta melodie sau alt tablou cu acelasi mesaj de cand lumea? Pentru ca “Enzo…” este povestita din perspectiva… unui caine.

    Vechea arta este superioara prin faptul ca a fost prima. Prin faptul ca avea individualitate. Acum, arta adevarata trebuie sa iasa in fata prin acelasi lucru. Sa fie prima, sa arate individualitate. Nu cred ca a scazut nivelul ei, cat mai degraba “arta” de care aflam prin canalele cele mai la indemana (radio, tv, internet, presa) nu mai este una cu adevarat revolutionara, nu are individualitate.

    Pe de alta parte, tot accesul la informatie este cel care iti da de ales: alegi sa urmaresti “arta” pe care ti-o indeasa oricine in cap? sau alegi sa filtrezi, sa alegi bobul de neghina?

  • Sincer, nu stiu daca era atat originalitatea pura, cat faptul ca nu prea aveai acces la operele precedente. Pana la urma, afirmatia aia ca “Toata filosofia vestica e formata din note de subsol la operele lui Platon” nu e chiar deplasata.

    Nu prea cred ca a mai existat originalitate pura de cateva sute de ani. E vorba mai mult de forma si de curente. Cumva, temele de baza sunt aceleasi. In cazul artei moderne, problema e incerca de a urmari pas cu pas opere care au avut succes, ceea ce e intr-adevar trist.

  • Mai avem noi acces la cultura ?

  • Avem, avem. Mai mult ca oricand 🙂

  • Lipsirea de acces prin abundenta alternativelor substandard, poate. Embarrass du choix, să zicem.

    Totuşi, e foarte simplu pentru un om deja cult să evalueze cât de buni sunt criticii pe a căror părere se bazează. Cu alte cuvinte, omul inteligent îşi poate alege sursele astfel încât zgomotul să nu-l deranjeze. Îşi face o listă de surse de încredere, şi se bazează doar pe alea.

    Cât despre pulime, vez’ că s-a schimbat oricum definiţia artei. Dacă OST-urile sunt muzică, atunci şi Dan Brown e citibil. Nu văd problema, ambele-s la fel de glazurate şi îndulcite pentru gustul publicului consumator. Practic vorbim despre o suprapunere între fructele civilizaţiei şi ceea ce gustă oamenii drept artă.

  • Dan Brown chiar e citibil, desi nu ma astept sa traga cineva vreo concluzie majora dintr-o astfel de lectura 😛

2 Pingbacks

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.