Pentru ca v-ati manifestat in numar coplesitor dorinta de a citi noi recenzii muzicale, m-am induplecat intr-un final sa dau curs rugamintilor. Articolul asta e pentru voi, doritorii de metal…pentru toti trei!

Daca luna trecuta ma vaitam ca metalistii s-au cam inmuiat, n-as putea spune ca eu am ramas tocmai “true” – asta ca sa parafrazez un mosulet care la 60 de ani inca se imbraca in spandex. Cu alte cuvinte, efectele imbatranirii si maturizarii (as vrea eu) se vad si in playlist. Asta nu inseamna ca mi-am schimbat preferintele, ci ca ponderea lor e diferita fata de ce imi ofereau obsesiile trecutului.

Chiar si asa, exista trupe pe care le-am urmarit inca de la primele aparitii si despre care nu ma pot abtine sa nu-mi dau cu parerea. Albumele aruncate aici apartin unor astfel de trupe.

Sabaton – Heroes (2014)

De la ultimul Heroes, mai toti ascultatorii au avut asteptari mari. Nu atat pentru ca Sabaton e genul de trupa care a gasit o nisa interesanta si a muls-o pana la epuizare, ci pentru ca asta este primul album inregistrat integral in noua componenta. Dupa interesantul si oarecum diferitul Carolus Rex, suedezii se intorc la stilul care i-a consacrat: un power metal influentat de anii 80′ si punctat cu vocea de fierastrau a lui Joakim Broden. Dupa ce materialul precedent a dedicat ode vechilor regi ai Suediei, Heroes se intoarce la tematica preferata a trupei: Al Doilea Razboi Mondial.

Spre multumirea fanilor si linistea solistului, inlocuirea a patru membri din trupa nu a distrus potentialul creativ al celor doi ramasi (responsabili de altfel si pentru compozitii). Heroes este un album solid, lucru demonstrat din plin si de cele doua single-uri: To Hell and Back si Resist and Bite. Respectivele piese sunt cam si cele mai bune de pe album, desi Night Witches, Soldier of Three Armies si Far From The Fame merita la fel de bine un loc in playlist.

Pe langa faptul ca Broden canta din ce in ce mai mult si zbiara din ce in ce mai “melodic”, albumul mai contine o mica ciudatenie, si anume o balada. The Ballad of Bull e o aparitie ciudata in discografia Sabaton pentru ca, spre deosebire de alte “balade” de-ale suedezilor (Light in the Black, Purple Heart), piesa asta nu erupe in coruri epice si chitare zgomotoase. Este chiar o…balada. Daca aveti editia speciala a albumului, merita sa acodati ceva timp si pieselor bonus, mai ales cover-urilor Metallica si…Battle Beast (o formatie tanara, dar promitatoare).

Per total, desi ma asteptam ca muzica trupei sa mearga intr-o alta directie dupa Carolus Rex, nu pot spune ca Heroes are o problema. Este un album bun care va multumi vechii fani Sabaton. Pana cand o sa ajungeti la propriul verdict, va las cu To Hell and Back, o piesa dedicata lui Audie Murphy, unul dintre cei mai decorati eroi din Al Doilea Razboi Mondial. Piesa ii surprinde perioada de depresie si dependenta de dupa razboi.

Elvenking – The Pagan Manifesto (2014)

Elvenking e una dintre trupele pe care mi s-a pus pata in liceu si pe care le-am urmarit multa vreme. Fidelitatea mea auditiva s-a datorat nu doar curiozitatii de al vedea pe adolescentul Damnagoras crescand (solistul s-a alaturat trupei in 1998, cand avea doar 17 ani), ci pentru a testa cat de mult ma pot dezamagi compozitiile lor ulterioare. Dupa un prim material care parea sa fi dus reteta Skyclad, inspiratia trupei, intr-o directie noua (un folk metal melodic si bine punctat de vioari), Elvenking au continuat cu albumele Wyrd si Winter’s Wake, ambele foarte bune, desi al doilea n-a beneficiat de prezenta lui Damnagoras. Apoi a urmat The Scythe, o schimbare ciudata si mai comerciala, cu elemente de metalcore si growling destul de iritante. Lui i-a urmat un album acustic acceptabil si doua albume mediocre. Red Silent Tides si Era au dus trupa si mai mult intr-o zona unui sound generic cu mici momente de claritate, sound punctat de un solist care se incapatana sa nu cante, desi abilitatile il recomandau.

Ei bine, The Pagan Manifesto e albumul pe care vechii fani il asteptau. O intoarcere la sonoritatile initiale ale trupei. Un album curat, cam prea vesel pentru genul caruia ii apartine, dar bine lucrat si foarte ascultabil. Daca Elvenlegions, piesa aleasa pentru promovare, nu m-a impresionat, The Pagan Manifesto mi-a rezervat cateva surprize. Nu, nu-i vorba de epopeea de 12 minute numita King of the Elves, de interesanta Witches Gater sau de instrumentalele inedite (recomand aici Cyfarwydd, piesa bonus). Vorbesc despre piese ca The Druid Ritual of the Oak, Moonbean Stone Circle, balada Towards the Shores, excelenta Grandier’s Funeral Pyre si progresiva Black Roses for the Wicked. Piese unde italienii par sa fi gasit echilibrul intre chitare electrice, vioare si voci inalte. De altfel, mai tot albumul seamana la nivel de compozitie si structura cu ce puteam asculta pe Wyrd si Winter’s Wake. Cateva tipete (pe The Solitaire, de exemplu) si pasaje de umplutura mai sunt, dar, per total, The Pagan Manifesto suna excelent.

Fata de cam tot ce au scos in ultimii sapte ani, ultimul album Elvenking este mai bine produs, mai melodic si mai aproape de revolutia promisa la inceputuri (exista chiar si o piesa pe tema “revolutiei pagane”). Elvenking vin in Romania in octombrie. Pana atunci insa, playlist-ul nostru poate mesteca in voie The Pagan Manifesto.

Macbeth – Neo-Gothic Propaganda (2014)

Macbeth sunt o trupa italiana care a pornit cu un sound destul de greu (similar primelor albume Theater of Tragedy) si, dupa cateva schimbari de componenta, a evoluat spre o muzica similara cu cea a conationalilor de la Lacuna Coil. Diferenta ar fi ca aici ambele voci, atat cea feminina, cat si cea masculina, sunt bune. Andreas se poate plimba intre grohaiala si accente de tenor, pe cand Morena placuta si suficient de clara, chiar daca uneori vocea ei pare destul de comuna.

In mod normal nu cred ca as umple paginile cu recenzii la trupe precum Macbethm dar s-a intamplat ca oamenii astia sa fie pe un CD la momentul potrivit si sa tot revina ocazional printre preferinte. Neo-Gothic Propaganda este, din pacate, un album destul de monoton. Spun din pacate pentru ca trupa n-a mai lansat nimic nou timp de sapte ani si vechii fani aveau asteptari mai mari. Daca pe piese precum Scent of Winter combinatia de riff-uri grele si voci in tandem functioneaza foarte bine, pe altele compozitii ritmul se lupta din rasputeri sa combata plictiseala. Albumul pare intr-adevar inchegat si muncit, dar parca nu ofera schimbarea de care Macbeth avea nevoie. Trupa a ajuns sa semene destul de mult cu nemtii de la Xandria. Asta ar fi un compliment, daca am fi in 2005.

Pe Neo-Gothic Propaganda exista totusi piese pe care ar merita sa le includeti in lista. Recomand The Archetype, Dogma si Void of Light, daca aveti timpul si cheful.

As fi vrut sa mai dezbat aici si alte materiale precum Raided Land, de la Human Fortress, o trupa care in 2004 a dat poate unul dintre cele mai bune albume power metal scrise vreodata pentru ca ulterior sa se piarda in schimbari de componenta si materiale neinspirate. Pot spune ca acum, daca tot e epoca revenirilor, germanii au redevenit o ”fortareata umana”. Jioti Parcharidis s-a dovedit greu de inlocuit, dar eu cred ca noile piese demonstreaza ca Human Fortress si-a regasit intr-adevar formula. Daca mai aveam “spatiu” pe blog, as mai fi scris si despre ultimul album Arkona si poate despre ultimul Edguy (cu tot cu ciudatul lor cover Falco si referintele la Steve Harris). Inca putin si va povesteam despre cum s-au hotarat Sonata Arctica sa faca din nou muzica. Despre asta insa, cu alta ocazie.

P.S: Ma gandeam sa ridic din nou problema clipurilor de doi bani care nu fac decat sa scada valoarea unor piese. Inteleg ca nu sunt bani pentru a ilustra versuri despre batalii, odisee sau dragoni, dar parca as prefera sa nu vad de fiecare data trupele filmate intr-un beci cu pitici din After Effects deasupra capului.