Dupa mai bine de o saptamana de absenta, ar fi fost poate cazul sa revin cu ceva mai consistent…

Totusi, in amintirea vremurilor in care stateam cu orele in soare pentru o mana de chitaristi furiosi, o sa imi fac timp pentru o cronica de concert. Cantarea de pe 27 ianuarie de la Arenele Romane i-a avut drept cap de afis pe Sabaton, trupa pe care am vazut-o pentru a patra oara in Romania. De ce ai vedea o trupa pentru a patra oara? O sa ajung si acolo, spre final. Pana atunci insa, permiteti-mi sa aberez putin despre conditii, de parca as fi fost la Filarmonica din Praga, nu la un cort incalzit din Parcul Carol.

Organizarea a fost similara cu cea de la concertul Amon Amarth de anul trecut si cu orice alte cantari care au implicat Arenele Romane. Diferenta a fost ca marti, concertul a fost sold-out si, pentru prima oara, cortul ala incalzit (prin care incepuse sa picure spre final) a fost plin ochi de lume. Asa cum observasem si data trecuta, cu nostalgie si o bizara satisfactie, media de varsta a ascultatorilor de metal e pe undeva pe la 35 de ani. Sigur, am vazut cativa fani “hardcore” in uniforma militara (unul chiar in echipament complet de parasutist), cateva clone de Joakim Brodén (solistul trupei) si cativa pusti teribilisti, dar majoritatea oamenilor veniti acolo erau cat se poate de normali. Vorbim despre mici corporatisti veniti cu cardul de acces la gat, despre cupluri relaxate, fara tepi sau tinte, despre oameni cu maxim un tricou sau o banderola cu logoul trupei. Printre ei, cativa jurnalisti si fotografi, fara legitimatii de presa ostentative.

Ce incerc sa spun prin paralela asta nu e ca publicul fenomenului heavy metal dispare, ci ca el imbatraneste si se maturizeaza. Prin urmare, nu are sens sa concepi astfel de evenimente ca fiind destinate unor pustani de 14 ani pusi pe moshpit. Sigur, dam din cap si saltam pumnii in aer, dar ne place sa avem si putin spatiu de miscare, poate cateva bauturi in plus la tejghea si ceva mai mult aer. Cu alte cuvinte, venim la concerte pentru muzica, nu pentru fumul de tigara. Din cateva puncte de vedere, putem spune ca organizatorii de la Metalhead s-au miscat bine. Blackhawk Security, firma de securitate cu experienta in zona asta, a renuntat la pipaielile agresive si la alte forme de “verificare”. Asta a ajutat, pentru ca numarul mare de participanti avea potentialul de a bloca pe termen lung intrarea.

Din alte puncte de vedere, mai e ceva de lucru. Romanii, indiferent de spatiul in care s-ar afla, inca au probleme legate de respectarea celorlalti participanti. Desi existau zone pentru fumat, multi au preferat sa-si palmeze tigara si sa intre cu ea in multime, obligandu-ne la un fel de slalom printre surse de incendiu. Heroes Circle, o zona destinata platitorilor de bilet care voiau sa stea langa scena, a fost desfiintata in ultimul moment din motive de securitate. Chiar daca posesorii de astfel de bilete au fost despagubiti, majoritatea au fost destul de iritati de pierderea locului, lucru pe care il inteleg, avand in vedere o experienta anterioara. La fel, nu stiu daca sistemul de jetoane era justificat intr-un spatiu atat de mic si cu o oferta atat de sumara. In orice caz, ati citit deja prea mult despre alte lucruri in afara muzicii. Sa trecem la lucruri mai sonore…

RoadKillSoda (Romania)

Pe baietii astia i-am prins spre final. In cazul lor, nici sonorizarea n-a fost cea mai grozava, dar am inteles ca a fost un sacrificiu asumat. Ulterior, sonorizarea a fost mai mult decat decenta, lucru greu de afirmat pana acum vreo 2-3 ani. Muzica lor e un stoner rock similar cu ce faceau QOTSA pe la inceputuri. E un demers cel putin interesant, dar nu stiu daca publicul era cel mai potrivit. Piese ca Eyes of Emerald ar merge mai bine la un viitor festival in aer liber, organizat in mijlocul Baraganului de vreun american dement. Oricum, am apreciat cat am putut prestatia, desi nu e genul meu de muzica.

Aura (Romania)

Trupa Aura nu se bucura de foarte multa simpatie din partea mediului online si am vazut acum si de ce. Instrumentistii nu sunt rai, iar domnisoara de la microfon seamana pana la identificare (de la mimica la voce) cu o Doro Pesch a anilor ’80. De fapt, cam aici e si problema. Trupa Aura suna ca o combinatie de Doro, Cargo si Iris, din perioada in care ultimele doua trupe nu erau sinonime cu Zilele Orasului Campulung. Aura a inceput in engleza (limba in care trupa nu suna rau) si a continuat in romana cu o muzica ce parea ca se indreapta spre un sound contemporan. Din pacate, lucrurile au regresat treptat, iar piese precum Delir sau Ingeri pe Motoare sunt exact ce te-ai astepta sa gasesti pe primul album scos dupa Revolutie de o trupa de pusti suparati. Versuri despre motociclisti, libertate si bautura, gesturi exagerate si repetarea salutului “minculescian”: Buna seara, prieteni! Adauga si o gluma despre “ţâţe” a solistei si intelegi care-i problema: trupa Aura are potential si are muzicieni, dar n-are material.

Battle Beast (Finlanda)

Celor de la Battle Beast voiam de multa vreme sa le fac o recenzie, dar lenea a fost mai puternica. In plus, dupa un prim album excelent, trupa a schimbat-o pe incredibila Nitte Valo cu o domnisoara al careri nume suna cel putin la fel de ciudat: Noora Louhimo. Mi-a fost greu sa cred ca s-a putut gasi o alta solista pentru combinatia de heavy metal optzecist si power metal pe care Battle Beast se incapataneaza sa o abordeze. Ei bine, Noora pune in genunchi mai toate vocile din metal pe care le-am auzit in ultimii ani si le-am auzit cam pe toate. O voce puternica, aproape masculina, voce care a rupt scena in doua pe Madness sau Black Ninja si care s-a adaptat usor armoniilor din piesa pop cu aroma de Heart – Touch in the Night (piesa pe care solista s-a si miscat in consecinta). Daca Out of Control si Far Far Away n-au fost chiar cele mai inspirate alegeri, piesa de rezistenta a ramas Iron Hand, o piesa pe care actuala solista o canta mai bine decat fosta si mai bine decat CD-ul.

(Sursa imaginii: iConcert.ro)

Delain (Olanda)

Pe Delain ii vazusem si la Artmania cu doi ani in urma, iar concluzia a fost cam aceeasi: o trupa care face absolut totul corect, dar nimic deosebit. Un mix de Epica (cu care nu sunt doar colegi de tara, ci si de imagine scenica), Within Temptation (din care s-au si desprins) si uneori Nightwish, Delain se inscriu perfect in trendul trupelor de power metal/metal simfonic cu voce feminina. Faptul ca din cele patru trupe amintite trei sunt din Olanda imi confirma banuielile.

Vocea lui Charlotte suna bine, dar nu senzational. Altfel, nu stiu daca a fost de vina lipsa chitaristului Timo Somers (inlocuit de o domnisoara mignona de 23 de ani pe nume Merel Bechtold), dar pe alocuri mi s-a parut ca ansamblul instrumental schiopata. Totusi, schimbarea temporara a permis membrilor sa faca o exceptionala scara a magarului, la finalul reprezentatiei. La nivel de piese, tot The Gathering (care fara Marko Hietala nu suna grozav, dar merge) si We Are The Others raman cele mai interesante bucati. Not Enough a sunat mai bine decat ma asteptam, dar tot n-as da banii pe un concert de doua ore al celor de la Delain.

Sabaton (Suedia)

Prinsi in turneul de promovare al albumului Heroes, Sabaton au adus din nou in Romania combinatia lor de power metal, istorie moderna si raguseala. Daca la prima aparitie din Silver Church (unde au prestat excelent live), recuzita de scena parea mai mult o improvizatie si daca la ultima lor vizita noii instrumentisti nu erau inca intrati in forma, acum lucrurile au mers cu precizia tancurilor despre care trupa canta de vreo sapte albume. De altfel, intreg setul de tobe era cocotat pe un mic lansator de rachete.

Intrati la jumatate de ora de momentul anuntat, Joakim si compania au adus pe scena cam toate elementele cu care trupa ne-a obisnuit. Incepand cu ochelarii de soare si continuand cu steagul Romaniei (de data asta arborat pe tobe, nu pe microfon), pentru scurta vreme, lucrurile au mers dupa cursul cunoscut si dupa setlistul agreat.  Trupa a intrat pe Final Countdown, a inceput cu Ghost Division si ne-a lovit in forta cu To Hell and Back, piesa mea favorita de pe ultimul album. Dupa un Carolus Rex cantat cu publicul, am auzit Soldier of Three Armies si Gott Mitt Uns in suedeza (dupa un vot asa zis “democratic” al publicului) si Art of War. Aici l-am auzit clar si pe chitaristul Chris Rörland cantand, el fiind responsabil cu armoniile de la inceputul piesei.

Daca toate trupele de pana atunci stalcisera ceva in romana, nici Sabaton nu s-au lasat mai prejos, desi Joakim a preferat sa-si pastreze majoritatea momentelor in engleza (chiar si pe cele pe care le mai auzisem, precum replicile cu “goosebumps”). Din punct de vedere al vocii, n-as spune ca solistul era chiar la capacitate maxima (comparativ cu alte concerte), dar pofta de cantat si de tipat alaturi de “us, crazy Romanians” avea cu siguranta. Ba, la un moment dat a luat si o chitara pe care a inganat niste acorduri din Smoke on the Water si Beat It (da, era si o gluma cu Michael Jackson pe-acolo), pe principiul “guitar players get all the chicks”. Nu stiu daca viata personala e de vina, dar Broden a facut mai putine referinte la propriul penis decat de obicei. Dupa incheierea ciudatului moment de chitara (cu o taiere ritualica a cablului) si dupa niste mini-solouri nu foarte reusite ale colegilor lui, Sabaton au continuat concertul.

Interesant a fost ca, din momentul asta, lucrurile s-au dus mai degraba spre setlistul din Ungaria. Motivati aparent de cererile publicului, dar si de un cadou facut de grupul Sabaton Romania Fans, la meet & greet (o decoratie autentica din Al Doilea Razboi), Sabaton au cantat Swedish Pagans (o piesa pe care voiam sa o aud de ceva vreme) si A Lifetime of War, ultima piesa fiind cantata tot in suedeza (En Livstid I Krig). Chiar daca piesele n-au fost chiar o premiera absoluta in turneu, pot sa cerific ca A Lifetime of War a fost ceruta insistent de majoritatea fanilor trupei, cu mult inainte de ziua concertului. Jucata sau nu, afectiunea fata de publicul roman si obsesiile lui suedeze e mai bine pusa in scena de Sabaton decat de alte trupe.

Dupa acest nou moment “aproape democratic”, concertul s-a repliat incet pe setlist-ul agreat. Resist and Bite (sau “Thunderstruck”, in varianta Sabaton) nu ma misca nici in varianta de pe album, iar Primo Victoria si Metal Crue au fost cantate cu si de public, ca la fiecare concert. Desi bateam deja in retragere, am inteles ca a existat si un oaspete special pe a doua piesa, un pusti caruia trupetii i-au pus totusi niste casti de protectie. Ceva ce o parte dintre parintii cu copii mici din public n-au stiut ca trebuie sa faca (numai vreo doi copii din public aveau casti)…

Per total, Sabaton a mai marcat o victorie intr-o serie deja impresionanta. Pentru mai multe poze cu trupele participante si cu ”the crazy Romanians from the audicence”, puteti consulta arhiva Metalhead.

P.S: De ce sa mergi a patra oara la o trupa? Pentru ca, in ciuda diversificarii selectiei de piese din propriul playlist, Sabaton inca ocupa un loc important acolo. Macar din cand in cand sa-mi arat aprecierea. In plus, siroposi sau nu, Sabaton sunt o formidabila masina de sunet.

P.S 2: Sper ca omul care-si cauta la un moment dat cheile a avut inspiratia sa treaca pe la intrare, pentru ca acolo le-a lasat cel alaturi de care le-am descoperit.