Cronica asta trebuia scrisa saptamana trecuta. Am posturi mai bune pe rol, dar o promisiune e o promisiune…

Unul dintre primele posturi mai serioase de pe blogul asta a fost o cronica la concertul Blind Guardian din 2007.  Daca atunci am inotat intr-o balta de fericire timp de o saptamana dupa concert, acum n-am mai fost la fel de incantat. Motivul pentru care voi analiza totusi concertul este lipsa cronicilor sau prezenta unor cronici care par a fi fost facute de la kilometri distanta. Asta si faptul ca Blind Guardian ramane trupa mea de suflet.

Pentru mine si alte 18-20 de persoane, seara s-a deschis cu o dezamagire crunta. Anuntul tardiv al orelor pentru meet&greet a facut o buna parte dintrei cei 50 de platitori ai biletelor VIP sa piarda sedinta de meet & greet. Intr-un cuvant, mi-am ratat idolul muzical la mustata. Ce e trist este ca si eu si alti oameni eram deja in fata intrarii la ora la care ar fi trebuit sa ne intalnim cu trupa, dar nimeni nu a binevoit sa intrebe sau sa afiseze lucrul asta. Desi, prin bunavointa maestrului Adrian Voicu am facut rost de poster cu autograf, dezamagirea contactului ratat m-a urmarit pe tot parcursul serii. Sa nu-mi spuneti ca nu existau destule metode de a mentine contactul cu platitorii de bilet VIP. Imi amintesc nostalgic de autobuzele speciale menite sa-i transporte pe cei veniti din provincie la concertul Leonard Cohen, oameni care nu aflasera de schimbarea stadionului (anuntata cu 2 saptamani inainte).

Stiu ca in parte e si vina mea. Tracasat de serviciu si neatent, n-am mai verificat in ultimele zile inainte de concert site-ul oficial. Pe de alta parte, organizarea generala a scartait din toate incheieturile (culmea, nu era prima lor initiativa) . Trecand peste partea cu meet & greet, nu inteleg de ce biletele VIP nu au beneficiat de un tarc special, in fata scenei. La Sonisphere s-a putut cu Golden Circle , s-ar fi putut si pentru 600 de oameni. Revenind la concert, numarul de participanti a fost cel putin dezamagitor. Arenele Romane si-au dovedit ineficienta in a gazdui un concert decent, cu sau fara cortul imens plantat deasupra.  Chiar si asa, cu patru ani in urma, numarul curiosilor a fost mai mare. De plouat, a plouat si atunci (si nici cort n-am avut), deci ploaia nu e o scuza. Nici ziua de 1 mai nu-mi pare o scuza plauzibila, data fiind sincronizarea.

Totusi, acum nu a mai fost vorba numai de curiosi, ci, in cea mai mare parte, de fani Blind Guardian. Daca la concertul trecut grupurile de oameni care stiau piesele vers cu vers si stiau pentru ce venisera era micut, acum situatia statea cu totul altfel. Dupa interminabile probe de sunet, a intrat in scena prima trupa de deschidere, constantenii de la White Walls. Oamenii ne-au livrat numai doua bucati de metalcore amestecat cu progressive si o urma de jazz (in instrumentatie). O muzica tehnica, bine executata, dar din pacate exceptional de plictisitoare. White Walls suna ca zeci de trupe pe care le-am abandonat in primii ani de liceu. Ce imi da speranta e faptul ca oamenii suna foarte bine live si ca stilul lor ar putea evolua in timp.

A doua trupa de deschidere, Bolthard m-a prins. Un death/thrash metal bine executat sustinut de un solist si niste instrumentisti ”cu vana”. Partea nasoala e ca au lungit-o si ca solistul si-a permis o glumita nu tocmai binevenita, adica un ”De ce sunteti aici? Blind Guardian, yeah yeah yeaahh”. Bai nene, sunati bine pentru niste romani, dar pe langa o trupa cu 20 de ani in spate care strange 50 000 de oameni la Wacken, sunteti un firicel de praf. La scurta vreme dupa Bolthard si dupa cateva piese care au inclus si un ”Right Said Fred”,  a intrat in scena trupa asteptata.

Cu un Hansi tuns si foarte incercanat, Blind Guardian au tunat din boxe cu piesa ”Sacred Worlds”, o bucata de pe  At The Edge of Time.  Desi mi-as fi dorit ca introducerea sa nu vina din statie, ci din instrumente, piesa a incalzit instant publicul care i-a urlat refrenul dupa traditie. Cam pe-aici am observat primele amanunte deranjante. Primul a fost microfonul, cu un sunet mult prea difuz si prea incet. Cand ai o voce precum Hansi Kursch pe scena, nu-ti permiti gafe de genul asta. Am mai spus ca in Romania nu exista sunetisti (trebuie sa rapim un pui de neamt, ceva), dar putina ureche muzicala trebuie sa fi avut cineva din staff. Nu de alta, dar instrumentatia a sunat chiar bine si mi-a parut rau ca la piese precum Wheel of Time sa nu inteleg absolut nimic din versuri. Dat fiindca stateam foarte aproape de scena, la fel ca in 2007, n-as zice ca a fost o simpla iluzie (mai ales ca aici sunt si altii pe aceeasi lungime). Mai mult, pe unele piese se auzeau refrenele soptite ale chitaristului Marcus Siepen, dar vocea principala suna difuz.

Setlistul a semanat mult cu ceea ce barzii ne-au oferit in 2007, dar a ratat cateva bucati care m-au incantat atunci (printre care si Skalds and Shadows). Au lipsit in continuare Bright Eyes, A Past and Future Secret si vreo 2-3 bucati de pe ultimul album care meritau mentionate (asta era totusi scopul turneului). In schimb, s-au putut auzi A Voice in the Dark, ambele The Bard’s Song, Welcome to Dying, Valhalla, Lost in the Twilight Hall , Lord of the Rings, Nightfall , Imaginations from the Other Side si Time Stands Still. Dupa o scurta pauza si piesele de incheiere, trupa a pus punct cu celebra Mirror, Mirror.

Revenind la afirmatia din inceputul articolului: pe langa dezamagirea legata de intalnirea cu barzii, comparatia cu venirea anterioara ramane in picioare. Hansi a fost mult mai obosit decat in 2007 si asta s-a vazut. In mod ciudat, instrumentatia mi-a parut ca a sunat mai bine, dar vocea a dat destule rateuri.  Unele erau clar din cauza sonorizarii, dar altele nu. Un adevarat tanc vocal, Hansi e recunoscut pentru usurinta in care trece din vocea de piept (vocea de ”bard”), intr-o voce de cap extrem de puternica, aproape de opera, pentru ca apoi sa intre in registrul clasic metalic, acel ton gutural, specific solistilor de thrash. Ei bine, vocea lui naturala, de piept, a sunat slab si lipsit de vlaga in seara concertului. Omul parea efectiv ragusit. Asta s-a observat destul de bine din primele randuri. Din fericire , carisma omului si exploziile vocale specifice au facut ca amanuntul asta sa nu fie tocmai suparator.

Per total, un concert reusit, ca orice concert Blind Guardian. In comparatie cu 2007 insa, impresia generala a fost ca se putea mai bine (de la sonorizare la setlist). Pentru cateva poze, va puteti uita aici. Pentru inregistrari live, exista Youtube.

P.S: Pentur ca , vorba cuiva de la concert, ”ascult Blind Guardian de cand se numeau One Eyed Militia” (Lucifer’s Heritage de fapt), simt ca trebuie sa-mi fac datoria de onoare si sa-i cunosc. Asa ca, astept doritori pentru o excursie la Wacken, in vara lui 2012. Anul asta deja s-au vandut biletele. Poate o sa avem norocul unei astfel de reprezentantii.