Asumarea apartenenței și afirmarea identității

O scânteie de scandal a aprins mica, dar activa lume a publicității românești. Pornind de la ea, zeci de bloguri, site-uri și chiar emisiuni tv ne țin de vreo săptămână prelegeri despre toleranță, discriminare și egalitate de șanse…

Dacă discuția originală pornise de la o serie de declarații și interviuri sarcastice legate de prezența femeilor în publicitate, o să-mi permit să o extind la toate grupurile care se simt sau sunt discriminate, de la minorități etnice, religioase și sexuale, până la fanii unei ideologii politice sau ai vreunui gen muzical. Deja o parte din cititori s-au blocat sau au revenit la Facebook, ceea ce aș fi făcut și eu, dacă citeam inepția anterioară. Cum să pui laolaltă categorii sociale care nu au absolut nicio legătură între ele? Ce legătură e între orientarea sexuală, ateism și obsesia pentru psychobilly?

În general, niciuna… cu excepția momentelor în care o mică parte dintre reprezentanții acestor categorii țin neapărat să ne arate că sunt “altfel” (chiar dacă, de cele mai multe ori, nu sunt). În astfel de momente, alte categorii și subcategorii, care se definesc inclusiv prin opoziția cu primele, vor dori și ele să-și declame identitatea. De fiecare dată când reprezentantul unui grup (nu neapărat al unei minorități) își afirmă puternic identitatea, e imposibil ca cineva din jur să nu reacționeze. De ce? Răspunsul este simplu și poate i-ar lămuri pe mulți dintre cei care se tot întreabă de ce nu putem fi toți o mare familie. Până să ajungem însă la el, va trebui să trecem prin niște concepte de bază care, explicate de un scrib surmenat ca mine, o să-i enerveze la greu pe pasionații de sociologie.

În primul rând: normalitatea. Ce-i aia și cu ce se mănâncă? Atât susținătorii socialismului modern, cât și neoliberalii au căzut de acord că, fie că-i vorba despre biologie, fie că-i vorba despre comportament social, normalitatea nu prea există. Sigur, poți defini o “normalitate” în funcție de ceea ce este social benefic și acceptat și uneori chiar în funcție de comportamentul majoritar. O astfel de definiție te ajută însă numai când e vorba despre comportamente vizibil dăunătoare. Poți pedepsi căsătoriile forțate și violul pentru că nu sunt “normale” și, într-un stat de drept, te poți raporta atât la constituție, cât și la drepturile omului pentru asta. Drepturile Omului sunt însă principii morale și norme care impun niște standarde ale comportamentului uman. Ele nu sunt standarde în sine. Drept urmare, sunt destule zone în care nu sunt respectate.

Deci, dacă nu putem vorbi despre normalitate nici măcar atunci când comportamentele “deviante” sunt clar dăunătoare, cum putem vorbi despre ea când vine vorba despre un comportament manifestat în privat, despre preferințe și alegeri? Cine decide ce e normal și ce nu și în funcție de ce? Răspunsul e că nu prea putem vorbi despre “normalitate” fără a îngrădi niște drepturi și libertăți pe care le presupunem a fi fundamentale. Nu putem impune viziunea noastră despre “moralitate” drept unic standard după care să fie judecați ceilalți. Din fericire, umanitatea e mult prea pestriță pentru așa ceva, oricât ar încerca anumite grupulețe să ne demonstreze contrariul. Prin urmare, nu există roluri sociale “normale” pentru bărbați și femei. Mai mult chiar, homosexualitatea nu o să ne distrugă ca specie, iar oamenii care se închină la alt panteon nu sunt din start periculoși. Dar…

Există un “dar” pe care adepții toleranței extreme îl ignoră aproape în fiecare discurs. Acest “dar” se traduce prin faptul că noi toți, dar absolut toți, jucăm un rol social, unul care întâmplător se apropie de o stare de acalmie, dacă nu de una de “normalitate”. Practic, încercăm să păstrăm o mască a normalității, de fiecare dată când ieșim în public, când suntem la muncă sau în orice alt context în afara celui dat de propria locuință și de grupul de prieteni apropiați. De ce? Pentru că dictonul ala cu “trăiește și lasă pe alții să trăiască” este de bază în orice societate și cultură modernă, indiferent dacă îl exprimi direct sau îl enunți cult, prin prisma drepturilor și a libertăților. Și, ce să vezi, faptul că tu vrei să afle toată lumea că ai o particularitate poate fi puțin ciudat, atunci când nu e stânjenitor. Da, faptul că alegi să nu îți declari public apartenența la un grup e o formă de conformare la normă. Conformarea nu înseamnă însă conformism și nici fugă sau frică. Dacă nu ai 14 ani și nu crezi în conspirații, înțelegi că există situații în care simpla aderare la un standard nu e dictată de sus, ci e pur și simplu o necesitate. Nu vorbim deci despre a ascunde cine ești, ci despre a nu-i obliga pe alții să aprecieze asta. Permiteți-mi să detaliez…

E vineri seara și ești în centrul orașului. Te așezi la o cafenea aglomerată, la o masă comună, să zicem. Ce vezi în jur? Homosexuali, evrei, feministe și socialiști? Dacă răspunsul este da, probabil că puțină consiliere psihologică n-ar strica. Chiar un abonament, ar spune unii. În cele mai multe cazuri însă, răspunsul este: oameni. Oameni care s-au îmbrăcat puțin mai bine sau mai “hipsteresc” pentru că își dau seama de context, dar, în principal, oameni. Sunt oameni care vor avea cu siguranță particularități, de la accent la culoarea pielii și de la îmbrăcăminte la partenerul sau partenera care-i însoțește, dar sunt oameni care nu vor să atragă în mod deosebit atenția. Cum centrul orașului nu e nici templu și nici club de fetișuri, rolul pe care-l jucăm cu toții este cel al indivizilor pregătiți de weekend. Este rolul celor care vor să se relaxeze și poate să arate că trăiesc puțin mai bine decât o fac în realitate. Asta e “normalitatea” unui spațiu public împărțit de mai mulți oameni raționali, indiferent dacă în restul timpului ne rugăm la Ctulhu sau dacă în grupul de prieteni purtăm cruci celtice (sper că nu, conform actualei legislații).

Zilnic, un puști vine la muncă îmbrăcat în costum popular și cu o ditamai crucea de argint. Pe o plajă, o singură doamnă poartă burkini pentru că așa îi cere “tradiția” sau religia. La un interviu, un bărbat vine rujat, cu blugi tăiați și cu un tricou în culorile curcubeului și e deranjat de faptul că nu e luat în serios. Câteva cazuri izolate, într-o mare de oameni care în mod normal nu îți arată nimic din ascendența lor etnică, sexuală sau preferențială, pentru că își dau seama că nu e cazul. Câteva cazuri izolate care ajung să fie, de cele mai multe ori, scânteile care declanșează incendiul virtual.

Au făcut ceva “greșit” cei menționați mai sus? Dacă legea nu interzice comportamentul lor, răspunsul ar fi nu. Ce greșesc însă cei care le iau apărarea este că nu înțeleg exact cât de puternică poate fi asumarea publică a unei apartenențe la grup, minoritar sau nu. În momentul în care porți îmbrăcămintea tradițională a grupului tău etnic sau religios, automat ceri omului din mulțime, ăla care, la fel ca tine, încearcă să păstreze impresia normalității, să îți atribuie un rol și, foarte probabil, un stereotip. Dacă te îmbraci ca un budist și vorbești ca unul, atunci ești un budist. Nu, nu ești un om care practică budismul, ești parte dintr-o minoritate budistă care vrea să fie acceptată. E ceva ce ține de intenția de comunicare.

Equality
(Poza este preluată de pe Snopes, însă aparține celor de la Cracked.com)

Nu poți fi și normal și “special” în același timp, nu în public cel puțin. Anonimitatea și statutul de erou (sau de victimă) nu se prea potrivesc. Dacă se întâmplă să nu îmi pese de aspectul religios al unei discuții, faptul că te-ai îmbrăcat în budist nu mă afectează. Dacă sunt însă un ateu militant, în momentul în care ți-ai însușit și asumat rolul de budist practicant, te-ai poziționat deja în opoziție cu mine. De-asta majoritatea oamenilor preferă să fie “normali”, adică să nu-și dezvăluie preferințele religioase, sexuale, politice sau personale, dacă nu apare un cadru pentru asta. E normal: au depășit stadiul ăla al vieții în care era musai să fie “speciali”, cu atât mai mult cu cât să fii “altfel” nu e tocmai o superputere, dacă “altfel” nu se traduce într-o abilitate cu adevărat deosebită.

Aspectul ăsta, al epatării și al asumării publice a grupului din care faci parte se vede la mai toate categoriile și subcategoriile sociale posibile. Și nu, nu e un lucru “greșit”, dar este o alegere conștientă. Nu alegi să fii diferit, dar alegi modul în care comunici asta, mai ales atunci când nimeni nu-ți cere să o faci. Așa cum știi că nu ai o problemă dacă în grupul tău îți porți costumul tradițional etnic, poți fi sigur că vei avea una dacă faci același lucru într-un cartier plin de ultranaționaliști. Și ultimii sunt tot un subgrup, unul care poate n-ar fi ieșit de sub masca “normalității” (cuvântul ăsta a fost făcut pilaf în articolul de față), dacă nu li se dădea prilejul să o facă. E cam ca în cazul paradelor minoritare. Vorbim despre evenimente care încă se justifică în țări precum România, dar care în 2016 ar trebui să aibă un scop ceva mai concret. Altfel, sunt doar o etalare a culturii unei minorități (poate nici a ei), etalare care poate atrage un comportament similar de la alte comunități (precum petițiile semnate în masă de mase de enoriași). Legal, ambele fenomene pot exista. Rațional, există căi de acțiune mai inteligente și curți de apel, pentru războaie mai civilizate. Mai ales când sunt drepturi fundamentale la mijloc.

Pare stupid că insist, dar e valabil și pentru rockeri și clubberi, socialiști și naționaliști și orice grupuri minoritare (indiferent față de cine) care, de multe ori, simt nevoia să-și demonstreze validitatea chiar în fața altor grupuri minoritare. Este însă valabil și pentru grupuri care nu sunt nici pe departe minoritare și nici n-au cum să fie. Dacă ne întoarcem la inutila “bătălie” dintre bărbații patriarhi și femeile luptătoare, realizăm că majoritatea stereotipurilor legate de cele două tabere sunt niște tâmpenii. Totuși, lucrurile se schimbă, atunci când reprezentanții lor își asumă un rol. Între un bărbat educat și o femeie educată nu pot exista prea multe conflicte de gen, dar între un mascul alfa și o stăpână de trib, conflictul este aproape inevitabil.

Da, e complet anormal ca o femeie să fie fluierată pe stradă doar pentru că e femeie sau pentru că a îndrăznit să se îmbrace conform condițiilor meteo. Tot anormal este ca ea să fie plătită mai prost decât un bărbat cu exact aceeași experiență sau să nu i se acorde concediul de maternitate. Nu mi se pare că astea sunt chestiuni profund discutabile, cât timp legea spune niște lucruri. Da, e un ideal, dar cadrul legislativ este acolo. De restul se pot ocupa organismele statului și, dacă ele nu sunt capabile, avocații și ONG-urile funcționale.

Nu este însă anormal ca o femeie să fie luată peste picior la un interviu, dacă ea vine cu decolteul până la brâu și minijupa peste centură. De ce? Pentru că mesajul este clar: sunt o femeie atrăgătoare, profit de aspectul ăsta și e un rol pe care astăzi mi l-am asumat. Nu, nu e o invitație la agresiune, dar este o declarație. Dacă moșulețul din fața ta se holbează puțin la tine, chit că nu zice sau nu face nimic (nu vorbim despre hărțuire), e totuși un comportament pe care ți-l asumi. Sigur, vino cum vrei la interviu, dar nu te văita pe grupurile de Facebook că ești “obiectificată” (ce exprimare senilă), când tu ți-ai fi luat amendă pentru expunere indecentă în alte condiții. E la fel de valabil și pentru bărbații care-s conștienți că au un corp lucrat și îl expun, ca apoi să comenteze superior că femeile sunt superficiale.

E la fel de valabil și pentru cei sau cele care-și declamă programul personal și “politic” de la primul contact. Dacă-mi spui din primul minut că lupți zilnic pentru drepturile femeilor sau că vrei să readuci România la gloria ei interbelică, prima impresie va fi aceea a unei feministe turate sau a unui naționalist delirant, chiar dacă s-ar putea să mă conving pe parcurs de contrariu. Cu puțin timp, am putea chiar cădea de acord. Din păcate, societatea actuala nu-ți dă prea multe minute în afara primului contact, motiv pentru care rolul pe care ți-l asumi atunci s-ar putea să fie unul singular.

În orice caz, e posibil ca, prins în beția cuvintelor, să fi transmis mesajul greșit. Așa cum am mai spus, “normalitatea” nu înseamnă în niciun caz frică. Ăsta e și motivul pentru care zeci de organizații luptă la modul cel mai serios împotriva discriminării. O normalitate de dorit poate înseamna însă să nu epatezi, indiferent ce preferințe sau viziune despre viață ai. Dacă decizi însă să o faci și să-ți asumi cu mândrie grupul sau grupurile din care faci parte, așteaptă-te din start ca și alte grupuri să își dorească brusc același lucru. Pentru că toți suntem speciali…

P.S: Vrem nu vrem, cu toţii aparţinem unor subgrupuri şi subculturi şi dacă în 2016 nu trebuie să mai aperi jocurile video ca formă de artă, alţii au lucruri mai serioase pentru care să lupte. Altfel, aveam de gând să vă spun o poveste frumoasă despre cum mă acuza cineva că aș fi filo-german (având ascendență germană), dar cred că ați adormit deja.

krossfire

A mere outlaw, a rogue of the written word.

10 COMMENTS

  • Cat de normal a fost articolul asta! Iti multumesc! Asta ar trebui sa se predea in scoli si nu am mai avea anormali!

  • Un domn care era diplomat de profesie și avea o bogată experiență în regimurile totalitare a zis cam așa: e o idee proastă să impui cu forța tuturor o idee, ceea ce înseamnă un totalitarism de facto. Pe de o parte riști un război civil sau o rezistență pasivă foarte distrugătoare pentru mecanismele statului, și pe de altă parte de-legitimezi acea idee. O faci să pară ceva monstruos, ceva impus cu armele “de regimul comunist nelegitim și criminal” cum ar fi zis un anume Băsescu. Astfel încât și generațiile viitoare o vor respinge cu furie, și nu va mai prinde rădăcini niciodată.

    Atunci când știi că există un grup social numeros care nu e de acord cu tine, e redneck, conservator, gata să îţi impună normalitatea lui cu forţa, pe maidan noaptea, sau în holul blocului cu cuţitul în spate, dar încă nu s-a manifestat violent, e preferabil să îl ocolești sau izolezi și să îi stimulezi pe cei care erau natural de partea ta. Soft power. Îi laşi pe ei în pace şi atragi progresiv lumea în partida ta mai liberală. Oarecum ca Afganistanul pe vremea Regelui.

    În timp ce dacă ai împușcat atât de mulți în numele ideii tale încât ai dovedit că ești un monstru, ai făcut ca partidul tău și orice e asociat cu el să se transforme în sperietoare publică, până când sunt preferabili chiar și niște tăietori isterici de capete în loc. Oarecum ca Afganistanul sub comuniști și ruși.

  • Naumovici are dreptate. Dar tutele au crezut că e un caz de sexim şi misoginism.

    E exact ca anecdota aia cu ce este şi cu ce percepi tu.

    Tu poţi să vezi un nor în formă de x, y, z… dar să nu-ţi faci iluzii, norul ăla e tot nor, chiar dacă tu-l percepi x, y, z.

    Nu e complicată discuţia asta (chiar nu e), dar trebuie răbdare şi multă psihologie inversă.

  • Gina: Sa predam mai intai bunul-simt si, daca-i vorba strict despre Romania, igiena personala 😛

    Nautilus: Acolo e solutia… in “soft power”, doar ca nu prea poti impune “soft power” cand vorbesti cu omuleti scapati din lesa.

    Relu: Nu stiu daca problema cu discursul lui Naumovici a fost lipsa de reprezentativitate (el pana la urma exprima o paradigma si vorbeste pentru o anumita generatie), ci mai degraba sarcasmul ala care se intrezarea sub intreaga constructie.

    Mi-am exprimat oricum pozitia pe tema asta, cand a fost cazul si cand mi se cerea sa ma alatur “cruciadei”: femeile sunt foarte bine reprezentate in publicitate, doar ca postul de director de creatie e ceva ce nu-si mai doreste mai nimeni in momentul asta, in principal datorita stresului si conditiilor de munca nocive, ambele lucruri omniprezente in cam orice job cu pozitie de “putere”(desi cel de director de creatie nu este unul) din Romania. Ori, ca femeie cu familie si cu propriile planuri si proiecte, ci nu ca o super pasionata, e greu de crezut ca vei renunta la viata personala si, in mare, chiar la propria identitate, pentru a te certa zilnic cu clientii, cei de la client service, echipele de creatie etc. E valabil si pentru barbatii cu familie si planuri personale…

  • Chestia cu înduratul stresului şi condiţiilor de muncă nocive -de parcă ai fi un fel de erou- e şi ea o gogoaşă umflată cu aer. Cam aşa, ca veşnicele scandaluri şi palme luate în calitate de puşti de şcoală, ca să iei note bune.

    Ghici care ia mai multe palme şi şuturi în cur? Un puşti care se mai golăneşte niţeluş (se încaieră, e scandalagiu, eventual şi niţeluş drogat), sau unul care se dă peste cap să aibă numai note bune şi să nu fie niciodată acuzat de ceva?

    Cum ar fi zis Cracked, al doilea. Chiar dacă numărul absolut de lovituri pe care şi le ia s-ar putea să nu fie foarte mare, e în schimb terorizat de dimineaţa până seara. De profesori, părinţi, colegi, vecini şi tot felul de alte creaturi cu 2 picioare.

    Fiindcă unul care se dă peste cap să realizeze ceva (să zicem o notă bună la un examen) nu o face pentru acea notă în sine. Asta era pe vremea lui Nicolae Moromete, cu 3 generaţii în urmă. În prezent, rezultatele precise nu fac mare brânză şi nici măcar mare bursă.

    O face ca să se descarce de răspundere. I s-a spus să ia 10 şi a luat 10. Altceva nu contează, e foarte posibil să nu fi înţeles nimic din materie. A luat 10. Deci orice mijloc de presiune asupra lui şi orice motivaţie de a face presiuni asupra lui dispar. Odată ce a luat 10 s-a descărcat de răspundere. Îl doare în pix de orice fel de critică sau orice fel de dispoziţie. Se întoarce cu fundul şi se uită în cartea pe care o citea, aparatul pe care îl repara sau în ecranul de la calculator. Nu te aude.

    Şi atunci reîncep măgăriile. La nesfârşit. Până face vreo criză şi intră la nebuni.

    Aşa se întâmplă ori de câte ori ai rezultate bune la serviciu.

    Aşa se întâmplă ori de câte ori aduci prea mulţi bani în casă.

    Aşa se întâmplă ori de câte ori ai performanţe de Youporn în treburile patului.

    E preferabil unul care nu face mare lucru, dar se arată suficient de terorizat de stres şi de condiţiile de muncă nocive ca să tacă din gură. Cam aşa, ca la întreprinderile patriei socialiste, despre care se spune că erau mormane de fier vechi.

  • Nautilus: Majoritatea chiar erau… cele care n-au fost au fost vandute ca fiind fier vechi 🙂

  • Am pierdut complet episodul, voi cauta cand am timp. Sunt de acord cu ideea de baza (“it’s not discrimination, it’s defending normality”), dar parca unele exemple nu sunt intru totul in suportul acesteia sau a subpunctelor. De pilda, in ce priveste Budismul, unii aderenti nu considera asta o religie ci mai degraba o filozofie, prin urmare nefiind antitetic ateismului.

    In ce priveste minoritatile si afirmarea “galagioasa” a identitatii acestora, asta se intampla de obicei in urma unor abuzuri si discriminari cronice. Pride parades au inceput in urma unui riot in New York (daca-mi amintesc bine) cand homosexualii au fost arestati, batuti si (parca) ucisi de politie. Exemplele pot continua.

    De altfel, chiar nationalismul romanesc a aparut in urma discriminarii si ocupatiei altora. Pai nu? 🙂

  • Stii cum e asta cu “nu e o religie, e o credinta”? Totul e o religie, inclusiv ateismul, cand ai pretentia ca altii sa te trateze privilegiat in baza ei. Pentru mine, ideile religioase sunt fix ca cele politice: poti fi liberal si fara sa te certi cu socialistii 🙂

    In cazul nationalismului romanesc: da, daca-i vorba despre interbelic. Nu, daca-i vorba despre perioada postrevolutionara.

  • cand am zis “a aparut” ma gandeam la vremuri mai incetosate 🙂

  • Ahh, bun, deci era cu bataie istorica 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *