Lacrimi și semințe

Deși nu e comediantul meu preferat, Jim Jefferies are un fragment splendid despre cum depresia de fond se calmează odată cu vârsta.

În viziunea lui și nu numai, motivul relaxării nu e atingerea unui nivel superior de înțelepciune sau maturitate. Să fim serioși, unii n-o fac niciodată. Pur și simplu, după suficienți ani de alergat dintr-un colț în altul al propriei cuști, îți dai seama că n-o să pășești niciodată pe covorul roșu. Realizezi că multe din visurile tale o să treacă sau au trecut deja pe lângă tine. Și culmea, senzația asta nu e o dramă, ci un lucru profund eliberator.

În general, când linia de final începe să se deplaseze lent spre tine, realizezi că e foarte fain că trăiești și atât. Realizezi că mediocritatea și banalitatea nu sunt insulte la adresa propriului ego sau pedepse pentru oamenii „simpli”. Sunt doar stări spre care tinde în mod normal universul – sunt echilibru. Un echilibru într-o formă brută și uneori brutală, nu una căutată prin exercițiu. Tot acum începi să-ți dai seama și că poți lucra la visurile tale fără presiunea reușitei. Da, poți fi bun și fără medalie de la regină.

Revelația asta te poate lovi la orice vârstă, dar e într-adevăr mai comună vârstelor înaintate – când nu mai crezi că ai putea muta munții dacă ai încerca. Nu îi poți muta, dar te relaxează încercarea. Sincer, aș vrea să spun asta cu înțelepciunea omului care s-a împăcat cu propria condiție. Din păcate, o mormăi cu înțelegerea ăluia care încă se luptă. Care-și aude partea rațională cum îi spune „stai potolit” și egoul șoptind „nu sta, că ești special”. Dar nu sunt.

Majoritatea cred că gândim așa în momentele noastre de avânt metaforic. Imaginația vrea să zboare spre eul ăla ideal pe care ni l-am construit încă din adolescență, dar rațiunea o ancorează în banal. Nimeni nu vrea să fie mijlocaș sau să stea în apărare, dar atacanți sunt prea puțini pe teren.

Ce simt eu însă e că 2020 a adus pentru mulți revelația asta la modul brutal. Pe lângă drame personale, schimbări uriașe și alte sute de probleme, 2020 a fost un arbitru care ne-a scos pe toți pe tușă. 2020 a însemnat inerție, iar inerția nu te ajută când suferi de complexul salvatorului. Oameni care s-au tot mințit (și i-au mințit și pe alții) că sunt destinați măreției acum s-au trezit în față cu realitatea. Practic, într-un an în care totul a picat în cap și în care zidurile metaforice și cele de beton au coincis, foarte mulți au fost nevoiți să admită că… atâta pot. Și zău că n-a fost frumos.

Indivizi care își transformaseră viața de acasă în hobby au devenit brusc iritați de familia cu care se lăudau pe Facebook. Păi cum, să fii aproape de ei, când tu ai atâtea lucruri de făcut? Antreprenorilor de mucava care-și fluturau ideile „inovatoare” pe la toate conferințele li s-a spus că… după o vârstă te cam apuci de muncă. Nu, dacă nu venea pandemia nu-ți finanța nimeni clona de Facebook. Era o idee falită, doar că acum e evident pentru toată lumea.

La fel și cei care spuneau de un deceniu că mai rămân „maxim un an” în jobul ăla plătit la negru și dependent de bacșișuri. La fel și muzicienii care urmau să dea marea lovitură de vreo șapte albume. La fel și evenimentele de business la care nu venea nimeni, dar care continuau să existe pentru că niște sponsori voiau să-și vadă sigla pe afiș.

Am văzut căsnicii, relații și prietenii care s-au surpat. Nu din cauza problemelor financiare (reale, la rândul lor), ci din cauza faptului că unul din membrii ecuației pur și simplu a ales să se țină cu dinții de vis, nu de realitate. Am văzut oameni care au plecat cu gândul unei schimbări (lucru pe care-l încurajez) și care acum își caută o portiță de evadare din propriul plan. Atunci când pandemia ne-a spus să stăm cuminți 1-2 ani, reacția multora a fost: „Staaaai, că eu aveam un plan măreț. Acum mă apuc de el!”

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Pandemia asta și criza care o să-i urmeze au pus în cap industrii întregi. Au falimentat antreprenori al căror business mergea de la sine, au pus în fund fragila lume muzicală românească și i-au distrus pe organizatorii de evenimente. Dar știți care-i partea interesantă?

Adevărații năpăstuiți, după ce s-au zbătut să-și salveze investiția, au mers mai departe. Am întâlnit antrenori personali de fitness care acum sunt curieri Bringo și cântăreți care s-au reapucat de contabilitate. Știu freelanceri buni care scoteau trei salarii pe lună și care acum și-au luat job la juma’ de preț pentru că piața e suprasaturată. Majoritatea au făcut-o fără să dea vina pe guvern, măști sau conspirații.

De ce? Pentru că știu că în general un vis nu e o competiție în linie dreaptă, ci un derdeluș în care ba intri în râpă, ba urci contra dealului. Dacă ai noroc, uneori cobori lin cu fundul pe sanie. Sunt oameni care vor reveni în prima linie fără depresii și dezamăgire, doar cu puțină speranță. Pentru că nu vor să ajungă vedete, vor doar să facă ce le place. Toate visurile devin mult mai ieftine fără presiunea de a reuși.

Articolul ăsta nu urmărește să te facă să te simți prost. Nici să-ți spună că n-are sens să-ți alergi visele până amețești. De altfel, nici depresia nu vrea să o ia în derâdere. Aici vorbim mai degrabă despre o tristețe existențială, nu despre balaurul depresiei clinice (care nu dispare cu vârsta, din păcate). Despre diferența aia dintre ce suntem și ce credem că am putea fi care ne mănâncă uneori pe interior.

Acum a devenit evident și chiar dureros pentru mulți faptul că viitorul nu e o tolbă nesecată de posibilități. 2020 e prezentul, iar viitorul imediat arată cam tot la fel. Deci, care ar fi soluția? Cum ne obișnuim cu faptul că s-ar putea să nici nu merităm, nici realizăm mai mult? Din fericire, stoicii și vechii budiști au găsit câteva soluții, iar filosofii epocii digitale le-au propovăduit și ei cu succes (Mark Manson îmi vine acum în minte).

Un prim exercițiu ar fi renunțarea la iluzia controlului. Dacă anul ăsta ne-a demonstrat ceva, e că Universului nu-i pasă. Putem să lucrăm la visul nostru, putem să ne gândim la marea schimbare, ce se întâmplă în jur n-are buton de oprire. Partea bună? Nu doar tu n-ai o soluție. Nici măcar țara nu e de vină – când un colos ca SUA cade după prima adiere virală, n-ai ce așteptări să ai. Povara evenimentelor din jur nu e pe umerii tăi sau, vorba lui Marcus Aurelius (să mai ziceți că nu învățați nimic de pe bloguri): „E prostesc să încerci să eviți greșelile altora.”

Ah, și dacă tot am început, luați toate cărțile de self-help, NLP și succes în afaceri și înmuiați-le în spirt. Nu de alta, dar, cu mici excepții, toate conțin aceleași lucruri: indivizi care, printr-un imens noroc și suficienți bani au nimerit într-unul din buzunarele pline ale vieții. Și apoi au scris 250 de pagini încerând să se autoconvingă că disciplina, nu hazardul i-a adus acolo. Singurul mesaj care transpare din ele că nu încerci suficient de mult. Și e greșit.

Un al doilea exercițiu ar fi practica umilinței și, în cazul românilor, a bunului simț. Îmi pare că prea mulți au bizara senzație că pandemia asta e despre ei. De-asta e și plin televizorul de vedetuțe submediocre care se cred valori și ne explică de ce siguranța noastră e mai puțin importantă decât concertele lor. Altfel, e bine să ne amintim că pentru foarte mulți oameni nu există dileme existențiale – mai ales când joburile s-au împuținat și sistemul social nu mai face față. Avem încă luxul de a ne alege dramele. Și ăsta e un mare avantaj.

Un al treilea exercițiu n-are treabă cu stoicismul, ci strict cu senzația aia de inutilitate care ne-a cuprins pe toți. Știi ce nu te ajută când te simți mic? Să-i vezi pe alții împlinindu-și visurile, fie și la modul fictiv. De-aia social media e atât de toxică. Sigur, singurătarea e o problemă în perioada asta, dar nu cred că o poți rezolva uitându-te la poze editate cu vacanțele altora de anul trecut. Fii pe pace, nici ei nu se bucură când se uită la ele. Când vrei să evadezi din realitate, nu te ajută să te ascunzi în coșul de gunoi. Sunt multe alte lucruri pe care le poți face pentru tine, iar dacă ți se pare că ai prea mult timp, probabil faci ceva greșit.

Ca un ultim sfat, e de remarcat că într-adevăr, depresia și tristețea existențială nu scad cu vârsta. Dar modul în care te raportezi la ele se schimbă. Uneori e în regulă să o lași mai moale, să fii vulnerabil sau să amâni gloria pentru zile mai bune. Uneori e în regulă să le dai naiba de realizări. Asta nu înseamnă că trebuie să renunți la planurile tale sau să rămâi în locuri și lângă oameni care nu te merită. Înseamnă doar că nu e nicio grabă. La tăți ni-i greu și asta e absolut în regulă…

P.S: Referința din titlu e o crudă încercare de a face diferența dintre mizantropie și stoicism. O diferență pe care Cioran n-a fost în stare să o facă. Sursa imaginii.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

14 Comments

  • Problema expusa de tine este si propagata mai departe de modul in care am fost crescuti, si nu doar noi romanii. Am si eu momente cand ma uit la mine si-mi dau seama ca pentru varsta ta sunt mult mai bine decat average Joe de 30 de ani, dar cumva tot sunt nemultumit, am o voce in spatele capului care-mi spune ca nu sunt de ajuns. Imi place de exemplu in continuare sa ma joc pe PC cand am timp, ma relaxeaza, este un hobby pe care-l am de cand am avut primul PC la 15 ani (mult mi tarziu fata de alti copii din generatia mea), dar in ultimii 3-4 ani tot mai des cand incep un joc imediat ma simt vinovat si am vocea aia care vine si-mi spune “Cum sa te joci, cum sa stai o ora la PC cand ai putea sa faci altceva bun pentru tine??” De parca daca nu m-as juca nu as gasi altceva cu care sa ma relaxez, dar care sa nu fie neaparat super productiv in termen de bani sau profesional. Imi este foarte foarte greu sa ma obisnuiesc cu asta, bai, am un job de 8-9 ore, uneori fac si overtime, totusi cateva ore pe care le am pentru mine sa le petrec pentru mine. Extrem de greu. Pe masura ce am sarit de la 2X la 3X ca varsta mi se pare ca devin tot mai “demanding” cu mine, desi constient stiu ca este o prostie. Dar inconstientul este ceva ce foarte greu controlezi.

    Si asta vine in primul rand din educatie, din felul in care am fost crescut, sa mi se spuna mereu acasa ca la oricate olimpiade as merge, desi am 10 pe linie la scoala si iau 10 la mate la Capacitate, tot nu sunt deajuns, tot o sa ajung un nimic. Asta ma bantuie si acum. Si ca mine mai stiu alti colegi de generatie, la fel acasa persecutati si “batuti” psihologic, care desi acum sunt foarte ok din punct de vedere profesional/material, sunt cu anxietati, stari de “dar trebuie mai mult” si altele. Pe langa asta pune si mass-media si toata mentalitatea asta ca acum toti trebuie sa fim anteprenori, toti trebuie sa fim bogati, toti trebuie sa invatam in timpul liber, sa sa sa….e obositor.

    Mi-e si sila pe langa asta de toate articolele saptamanale de la TV in care se promoveaza cate un personaj care incep asa : “Ionel, saturat de viata la corporatie, si-a dat demisia si si-a facut afacerea lui, iar acum are X angajati si cifra de afaceri de Y”. Si pare misto, pana cand esti curios si sapi putin si vezi ca Ionel, cumva, la 26 de ani, a avut bani sa porneasca o afacere cu 300 000 euro banii jos. Nimic suspect aici, nup.

    Oh, and don’t even get me started la partea cu oamenii de succes care sunt dati ca exemplu constant, oamenii neintelegand ca norocul a fost un factor imens. Circumstantele si cumulul de factori care au favorizat succesul lor este ceva despre care foarte rar se vorbeste, de obicei povestea/stirea este doar cum n-ai nevoie de scoala ca sa faci noul Amazon/Facebook/Microsoft. Bai si prinde la populatie, am prieteni care gandesc asa, ca vezi domne daca ai munci mai mult, daca pe langa alea 9 ore de regular job ai mai baga 5-6 ore pe zi, sigur ajungi acolo. Pana acum 90% sunt doar vorbe goale si nu fac nici macar ei acel extra work, iar restul de 10% sufera de burnout sau sunt in copac cu nervii si sanatatea de la ani intregi de tras ca animalul la jug. Poate sunt eu mai ghinionist, dar n-am nici un prieten care sa fi “reusit” de la zero.

    P.S. Azi am aflat ca un coleg de firma, de varsta cu mine, tocmai si-a dat demisia pentru a-si face businessul sau. Omul foarte bun tehnic, n-am ce-i reprosa, foarte ok ca om etc, dar nu intelegeam cum naiba a avut curajul acesta la 30 de ani, cu ce resurse. Apoi aflu ca de fapt are in familie rude care au deja un business, il vor ajuta pe el sa creasca, practic are sprijin de bani, sprijin de cunostinte, sprijin de clienti la inceput probabil, toate cele. Din nou, nu-i reprosez nimic tehnic, e muncitor, eu chiar ma bucur pentru el, dar povestea lui nu se poate aplica la mine, eu n-am resursele pe care el le are la indemana.

    P.P.S. Jim Jefferies este printre preferatii mei, alaturi de Bill Burr si George Carlin, dar materialul lui despre depresia sa si cum ii afecteaza viata este exceptional, imi place sa vad ca omul are curajul sa spuna niste adevaruri pe care multi le mascheaza.

  • Deja aveai material pentru o scurta nuvela aici – cred ca de-asta a si blocat initial blogul comentariul :))

    Asta cu jocurile am depasit-o de ceva vreme – am depasit-o in sensul ca ma pot juca si doua zile fara sa ma simt vinovat. In ultima vreme am avut si cu cine. Serios acum, varsta media a gamer-ului de PC este de 35 de ani (fata de cei de console, unde media e mai mica). Sunt titluri si genuri de jocuri care ma pot relaxa mai bine decat o face o carte sau un film. Asta e. Si stii care-i partea trista la oamenii care condamna o activitate devenita de doua decenii o forma de arta? Ca nu fac altceva in loc sau fac ceva mai stupid. Crede-ma, dintr-un RPG bun ai mai mult de castigat decat din cinci carti proaste sau documentare “true crime” de pe Netflix.

    Da, aveam un articol in draft fix pe tema aia: a presiunii de a vrea “mai mult” care vine intr-adevar din educatie si dintr-o obsesie a pragurilor: sa faci asta si asta, ca sa ajungi la o clasa buna, la un liceu bun, la o facultate buna… si apoi ce? Ca viata n-are examene si praguri, e doar o sinusoida aleatorie. Si eu am fost olimpic, sef de promotie si asa mai departe. N-am dus-o chiar rau (in ciuda unor probleme de sanatate care mi-au mancat mai multi ani fondurile), dar stiu oameni care n-au luat coronita si o duc excelent – pentru ca ai lor i-au invatat sa se concentreze pe ce e important.

    E plin de antreprenori care ne spun ca au plecat “de jos”, cu doar cateva sute de mii de euro de la ai lor. Da, n-ai nevoie de scoala ca sa faci noul Microsoft sau Apple, dar si Jobs si Gates au plecat din facultati de Ivy League pentru simplul motiv ca se plictiseau. Nu pentru ca erau prea batuti in cap sa ramana acolo.

    Tot in sensul asta m-am gandit si la discutia dintre George Buhnici si Robert Kiyosaki, unde Buhnici cred ca a facut eforturi sa nu-l pocneasca pe mos. Un ins tupeist, autor al multor falimente remarcabile ne spune de sus cat de fraieri suntem ca muncim, cand am putea pur si simplu sa “luam bani” – sub discutie sunt sute de comentarii care spun “da, omul asta e un zeu”. Intr-o tara unde furtul si coruptia sunt norma. De-aia le e frica investitorilor sa aruncea prea multi bani in start-up-urile romanesti.

    P.S: Da, si eu am tot auzit povesti de gen. Dar am mai auzit si povesti cu falimente rasunatoare si oameni care tot incearca de cativa ani si nu se lasa pentru ca li s-a spus ca “trebuie sa reuseasca”.

    P.P.S: La mine sfanta triada este formata din Ricky Gervais, Bill Burr si Eddie Izzard (care din pacate nu prea mai face nimic de vreo 7 ani). Chapelle e si el destul de sus pe lista. Imi plac si Carlin (evident), Jim Jeffries (din pacate, show-ul lui e mai bun decat stand-up-ul, de-aici si introducerea), dar si comediantii “deadpan” de tip Jimmy Carr sau Anthony Jesselnick.

  • Mda, din pacate sau fericire asa sunt eu, cand imi dau drumul la gura am multe de vorbit, de aceea imi si placea sa am blog si simt nevoia sa ma exprim undeva. Inclusiv faza cu podcastul asa a pornit, nu ca eu cred ca ce spun este neaparat adevarat, dar am multe de discutat si dezbatut daca am subiecte :))

    Mi-ai amintit si de faza cu Buhnici si Kiyosaki :)) Eu nu-l inghit pe Buhnici sincer, omul nu e prost, dar il incadrez la categoria “vandut sufletul pentru bani”. Cu toate acestea, m-am uitat de curiozitate la podcastul cu Kiyosaki tocmai fiindca mi-a zis cineva de el si eu am de multi ani o problema cu acest individ, inca din facultate cand un coleg a venit in camera cu cartea “Tata bogat, tata sarac” si ne povestea non-stop cum i-a schimbat viata. Lasand deoparte faptul ca au trecut 10 ani de atunci si tot angajat pe tarla ca restul lumii este, deci nu i-a schimbat nimic, mi-aduc aminte ca am incercat sa citesc si eu cartea respectiva atunci si ma jur ca nu puteam trece de pagina 20. Eram “bai, cum pana mea iti schimba asta viata? E atat de prost scrisa si plina de idei generaliste si fara valoare”, asa ca am zis sa il ascult pe podcast.

    Doamne, rareori om mai arogant si infect, si-acum mi-aduc aminte cand a amenintat ca pleaca din podcast fiindca Buhnici punea intrebari de bun simt, dar omul era “NU MI-AI CITIT CARTEA”. Mi-a confirmat ca este doar un alt om care a reusit sa pacaleasca o masa de oameni, un “fake it til you make it” perfect. Nu m-a mirat cand a spus ca Trump este unul dintre prietenii sai, doar se aseamana la caracter si atitudine fata de “aia saraci”.

    Legat de jocuri, te inteleg perfect cu RPG-urile, sunt preferatele mele, desi cu unele recente foarte cunoscute n-am rabdare, dar din weekend am reluat Kingdom Come Deliverance fiindca multe buguri s-au mai fixat de la lansare si desi are hibele sale, imi place mult experienta, este foarte immersive. Astept in decembrie celebrul Cyberpunk, am ezitat sa ma uit la orice video cu el pentru a nu-mi lua spoilere si sa ma bucur complet de experienta, dar la cat hype este in jurul sau ori va fi jocul unei generatii ori failul unei generatii pe gaming 🙂

    Revenind si la comedianti, Jimmy Carr si Anthony Jesselnick sunt exceptionali la short jokes, si ambii au curajul sa trateze multe subiecte tabu cu umor, pentru care nu pot spune decat palaria jos. Glume precum “They say there’s safety in numbers” si “They tend to stick together” sunt dementiale (no spoilers). Chappele nu-l gust, nu stiu de ce, iar la Ricky Gervais sunt incepator, dupa serialul “After Life” care mi se pare superb am inceput sa gust mai mult din productiile sale deoarece mi se pare un tip foarte inteligent si interesant. Are umorul britanic care este diferit, dar stie sa livreze ce are de livrat.

    Bill Burr insa este preferatul meu, ma regasesc de multe ori in gandirea sa, doar ca eu sunt mult mai pasnic, uneori mi-ar placea sa fiu asa vulcanic precum e el, poate n-as mai suferi de colon iritabil fiindca mi-as exprima mai bine nervii in loc sa-i tin in mine :)) Gluma cu “Shooting the deer population” este preferata mea, rad de fieare data cu pofta.

  • Pai hai cu podcastul, ca si eu cand imi dau drumul la gura… (chiar zicea cineva ca i-a placut articolul dar e cam mare – stai sa vada comentariile).

    Fix aia a fost si impresia mea cu Kiyosaki, dar nu numai cu el. Mai sunt cativa “mari ganditori” din astia americani. Au cumva noroc (sau tupeu) si ajung in fata si apoi delireaza sute de pagini pe tema “retetei lor”. De parca un om care se chinuie cu greu sa-si termine educatia din Romania si pentru care parintii au facut tot posibil sa ajunga “un om onest” are vreo sansa sa inceapa constructia a cinci proiecte imobiliare si sa fuga cu banii (metoda folosita cu succes si de Trump). Si da, in cazul lui Kyosaki fix asta e impresia generala: e un fals, un fals grotesc.

    Fata de Buhnici n-am o parere formata. Stiu ca-i citeam pe vremuri blogul, dar intre noi fie vorba, nu cred ca-i intr-un loc rau acum. Desi parea mai “onest” in cariera lui de blogger, nu face ceva fundamental diferit si nici greseli mari “de vedeta” n-a facut (inca).

    Poveste amuzanta. Desi am aruncat ceva bani pe niste bundle-uri si pe Steam Summer Sale, nu stiam daca o sa am de dat 60 de euro pe Cyberpunk la lansare, desi sunt un mare sustinator al CD Projekt Red. Dar, ce sa vezi, cum ceva colegi de-ai mei s-au trezit sa se joace in pandemie si cum “cariera” lor de jucatori se oprise in liceu… am jucat vreo doua-trei saptamani de Counter Strike, prin martie. Da, nu sunt mandru, dar, printre “drop”-urile din joc am primit si un skin rar pentru o arma pe care n-o foloseam. Imediat ce am decis sa las jocul (n-am o problema cu shooter-ele, doar cu comunitatile toxice), am si vandut skin-urile de gen. Cat valora ala rar? 90 de euro, din care am primit vreo 83 dupa ce si-a luat Steam-ul partea. Cineva a dat 90 de euro pentru un gradient, iar eu probabil voi avea Cyberpunk :))

    Pe Ricky Gervais l-am urmarit in toate instantele: si in The Office-ul britanic si in stand-up si in filme. E un tip destul de direct (are si o gluma celebra cu “pedofili”) si anti corectitudine politica, dar in acelasi timp pare si un om “bun”, ca altfel nu o pot spune. Un om care apreciaza autentic umanitatea – Carr nu e unul, asta e sigur, dar asta nu-l face neamuzant.

    P.S: Bill Burr e si unul din preferatii mei. Imi place cumva ca reuseste sa se aseze cu fundul in ambele luntri (e liberal, are o sotie negresa, dar un frate republican convins) si sa le jigneasca la fel de tare – Paper Tiger e unul din show-urile mele preferate din ultimii ani.

  • Kiyosaki a fost ala care in podcastul lui Buhnici povestea foarte senin cum nu e deloc greu sa faci un imprumut de 100 de milioane de dolari si sa faci niste afaceri in imobiliare? Ca imi aduc aminte ceva in genul auzind si m-a bufnit un ras prin casa. Yup, foarte accesibil noua, astora din clasa de mijloc/de jos.

    Si fiindca tot spui de comunitati toxice, nu stiu cum e cea de CS:GO, doar urmaresc din cand in cand niste partide din top tournaments fiindca sunt fascinat de cat de roboti au ajuns top players, dar eu de aceea m-am lasat de Dota 2 de vreo 2-3 ani. Comunitate excesiv de toxica, nu exista meci fara sa ti se ureze sa faca maica-ta cancer sau unul sa faca feed intentionat pentru ca nu ai facut ce-a zis el. Practic daca nu joci 5-man stack cu prieteni este o gaura neagra.

    Acum, legat de alti “lideri de opinie” de pe la americani si “guru”, in facultate am avut o faza cu Tony Robbins, imi placea mult sa-l ascult, chiar ma energiza, se vedea ca omul a facut mult training pentru a-ti da o stare anume, plus ca el nu spune neaparat tampenii, de aceea are rezultate bune si cu atleti de performanta, dar omul este un alt fake it til you make it, cand am citit mai multe despre el si am aflat cum a pornit, cum insela pentru a prinde la public si altele…m-a facut sa nu-l mai pot asculta. Dar omul isi stie meseria, e bun la ceea ce face, vinde foarte bine gogosi pentru cine vrea sa cumpere.

    Apoi acum 2-3 ani mi-a placut o perioada de Jordan Peterson, urmaream interviuri cu el si-mi placea curajul cu care spunea pe nume la curentul PC si feminism exagerat, avea o viziune interesanta, dar de ceva vreme a luat-o si el pe aratura, iar de cand a ales sa se trateze prin Ucraina parca si sa fie pus in coma si alte tampenii + fata lui care este o anti-maskerita idioata care profita de taica-sau pentru a deveni celebra mai nou…fuck him. Ultima dezamagire pentru mine insa este Joe Rogan, ascultam in trecut podcasturile sale pentru invitati, a avut multi invitati care mi-au placut si era foarte interesant sa aflu chestii din domenii variate, dar si omul de cand cu COVID a luat-o grav pe aratura, acum e pro-Trump si face multa politica + invitati precum Alex Jones si toti conspirationistii vietii. So fuck him too, really hard.

    De asta imi place de Bill Burr din nou, a fost acum vreo 2 luni la Joe Rogan pentru a-si promova un film si cand a inceput Joe Rogan iar discursul lui antimasca l-a luat grav Bill Burr la misto, efectiv au fost 2-3 minute in care l-a expus perfect pentru ipocrizia sa. A ras Joe Rogan atunci, dar nu cred ca i-a picat bine, a fost un burn clasic Bill Burr, dar foarte potrivit in contextul dat. “Bai idiotule, suntem 2 comediani, de ce naiba ne dam parerea despre masca si Covid?” Plus, mi-a placut cum povestea ca pana si lui Rogan ii era super frica la inceput, si acum face doar pe durul pentru a parea manly :))

    Si da, de fiecare data cand l-am aratat pe Bill Burr prietenilor reactia lor a fost “asta e misogin” sau “asta e rasist”, si apoi le zic ca nevasta-sa e negresa si e in pana mea un show de comedy stand-up, sa nu mai fie atat de snowflakes 🙂

    Iar m-am lungit cu vorba, dar subiectele astea sunt subiecte pe care pot da din gura si 2 ore :))

  • Nu stiu daca a povestit chiar asta (desi in viata reala a facut-o), dar stiu ca Buhnici incerca sa-l intrebe daca e moral sa vezi pe toata lumea ca pe un pion in drumul tau spre bogatie – iar asta ii tot dadea, cum ziceai si tu, cu minunata lui carte.

    Eu dupa vreo 3 ani de Dota 2 am trecut pe Heroes of the Storm si, desi Blizzard a decis sa cam treaca jocul in linie secundara (inchizandu-i liga si scazand numarul de dezvoltatori), el inca mai traieste pentru o mana de 2-3 milioane de fani 🙂

    Tony Robbins are fix figura de tepar. Vorbeste foarte bine in public, dar e fix tipologia aia de baiat cu “glumele la el”, dar fara substanta.

    Tuturor cred ca ne-a placut o vreme de Jordan Peterson, dar omul s-a tot dus spre misoginism si dreapta (mai ales ca acolo avea fani). Nici nu stiu cat e de reala povestea lui cu tratamentul in afara tarii – i-am vazut ultimul vlog si, desi omul e clar afectat, am cumva senzatia ca vrea sa dea vina pe industria americana a opioidelor (puternica si destabilizatoare, intr-adevar) pentru propriul abuz. Nu stiam despre fiica lui, sincer.

    Rogan mi se parea si mie simpatic, tot pentru invitati, dar ceva m-a tinut cumva departe de el. Probabil ca multi si-au dat cu ocazia asta arama pe fata. Rogan a mizat insa intotdeauna pe invitati.

    De la Bill Burr imi place si F is for Family, serialul lui de desene animate – un fel de Viata cu Louie, dar mai brutal putin 🙂

  • Depresie totala. Eu zic sa iti iei coaiele în mână și să fii un buldozer

  • Fantastic sfat :)))

  • Bun articol. Urmatorul, pe cand 🙂 ?

  • O singura observatie: articolul tau se incadreaza perfect la categoria dezvoltare personala. E o categorie foarte larga. Acolo intra si Osho, si Jordan Peterson, si conferintele TED despre depresie, si conferintele lui Patapievici despre problematica modernitatii. Chiar mi se face greata cand vad pe bloguri sfaturi de genul, dati foc sertarului cu carti de dezvoltare personala. Si sfaturile voastre ce sunt, pana la urma?

  • Iti dai seama ca nu ma gandeam la toata categoria, ci strict la acel “self-help” clasic in care tu singur te ridici de sireturi in sus, oriunde ai fi, si devii peste noapte un semizeu. Cu alte cuvinte, ma refeream la “cartile motivationale”. Si n-am nicio problema daca scapi de Osho, Peterson si Patapievici :)) (toti au bucatele intersante, niciunul nu ajuta in situatii individuale, ca majoritatea vorbitorilor motivationali).

    Altfel, ideea de self-help e gresita in sine. Daca ai nevoie de ajutor, e clar ca nu ti-l poti acorda singur. Daca esti pierdut sau pieduta, in general ai nevoie de putin ghidaj pana sa te regasesti, insa majoritatea cartilor de gen nu-ti spun asta. Iti spun ca trebuie sa “fii putin altfel” si sigur vei castiga/intelege/iubi mai mult.

    Plus, diferenta intre sfaturile de pe un blog descoperit intamplator si o carte motivationala e ca blogul nu-ti cere bani pentru ele si nici nu e afectat daca le ignori. Mai mult, nici nu cred ca am descoperit ceva suficient de interesant sau autentic, incat altii sa trebuiasca sa-mi calce pe urme. E doar o opinie sau o defulare structurata – cam ceea ce fac si majoritatea autorilor de gen, doar ca fara pretentia adevarului. Poate de-asta Mark Manson, cu toate hibele lui, e mai la obiect decat multi “vorbitori profesionisti”: n-are pretentia de a avea dreptate.

    P.S: De remarcat ca nu incurajez pusul niciunei carti pe foc, indiferent de autor :))

  • Croco: Sper ca zilele astea 🙂

  • Ideea este ca de cate ori deschid facebook-ul mai mai apare cate un coach care doreste sa ma invete cum sa traiesc mai bine, cum sa cresc personal, cum sa scap de traume etc. De aceea nu citesc autori de brand(Robert Kiyosaki,Jordan Peterson), raman la manga-urile mele si cateva emisiuni din America( Last week tonight, The Daily show si uneori Patriot Act).

  • Patriot Act sa stii ca mi-a placut mult, pacat ca l-au anulat. Last Week Tonight urmaresc de la bun inceput, dar in perioada BLM, John paruse ca a sarit cam mult in caruta “virtue signaling”-ului. Nu ma intelege gresit, sunt de acord cu miscarea, dar timp de 3-4 emisiuni, tot ce prezenta omul se reducea cumva la “people of color” :))

    Also, Kiyosaki e un bou, cum discutam mai sus 🙂

One Pingback

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *