Deși nu e comediantul meu preferat, Jim Jefferies are un fragment splendid despre cum depresia de fond se calmează odată cu vârsta.

În viziunea lui și nu numai, motivul relaxării nu e atingerea unui nivel superior de înțelepciune sau maturitate. Să fim serioși, unii n-o fac niciodată. Pur și simplu, după suficienți ani de alergat dintr-un colț în altul al propriei cuști, îți dai seama că n-o să pășești niciodată pe covorul roșu. Realizezi că multe din visurile tale o să treacă sau au trecut deja pe lângă tine. Și culmea, senzația asta nu e o dramă, ci un lucru profund eliberator.

În general, când linia de final începe să se deplaseze lent spre tine, realizezi că e foarte fain că trăiești și atât. Realizezi că mediocritatea și banalitatea nu sunt insulte la adresa propriului ego sau pedepse pentru oamenii „simpli”. Sunt doar stări spre care tinde în mod normal universul – sunt echilibru. Un echilibru într-o formă brută și uneori brutală, nu una căutată prin exercițiu. Tot acum începi să-ți dai seama și că poți lucra la visurile tale fără presiunea reușitei. Da, poți fi bun și fără medalie de la regină.

Revelația asta te poate lovi la orice vârstă, dar e într-adevăr mai comună vârstelor înaintate – când nu mai crezi că ai putea muta munții dacă ai încerca. Nu îi poți muta, dar te relaxează încercarea. Sincer, aș vrea să spun asta cu înțelepciunea omului care s-a împăcat cu propria condiție. Din păcate, o mormăi cu înțelegerea ăluia care încă se luptă. Care-și aude partea rațională cum îi spune „stai potolit” și egoul șoptind „nu sta, că ești special”. Dar nu sunt.

Majoritatea cred că gândim așa în momentele noastre de avânt metaforic. Imaginația vrea să zboare spre eul ăla ideal pe care ni l-am construit încă din adolescență, dar rațiunea o ancorează în banal. Nimeni nu vrea să fie mijlocaș sau să stea în apărare, dar atacanți sunt prea puțini pe teren.

Ce simt eu însă e că 2020 a adus pentru mulți revelația asta la modul brutal. Pe lângă drame personale, schimbări uriașe și alte sute de probleme, 2020 a fost un arbitru care ne-a scos pe toți pe tușă. 2020 a însemnat inerție, iar inerția nu te ajută când suferi de complexul salvatorului. Oameni care s-au tot mințit (și i-au mințit și pe alții) că sunt destinați măreției acum s-au trezit în față cu realitatea. Practic, într-un an în care totul a picat în cap și în care zidurile metaforice și cele de beton au coincis, foarte mulți au fost nevoiți să admită că… atâta pot. Și zău că n-a fost frumos.

Indivizi care își transformaseră viața de acasă în hobby au devenit brusc iritați de familia cu care se lăudau pe Facebook. Păi cum, să fii aproape de ei, când tu ai atâtea lucruri de făcut? Antreprenorilor de mucava care-și fluturau ideile „inovatoare” pe la toate conferințele li s-a spus că… după o vârstă te cam apuci de muncă. Nu, dacă nu venea pandemia nu-ți finanța nimeni clona de Facebook. Era o idee falită, doar că acum e evident pentru toată lumea.

La fel și cei care spuneau de un deceniu că mai rămân „maxim un an” în jobul ăla plătit la negru și dependent de bacșișuri. La fel și muzicienii care urmau să dea marea lovitură de vreo șapte albume. La fel și evenimentele de business la care nu venea nimeni, dar care continuau să existe pentru că niște sponsori voiau să-și vadă sigla pe afiș.

Am văzut căsnicii, relații și prietenii care s-au surpat. Nu din cauza problemelor financiare (reale, la rândul lor), ci din cauza faptului că unul din membrii ecuației pur și simplu a ales să se țină cu dinții de vis, nu de realitate. Am văzut oameni care au plecat cu gândul unei schimbări (lucru pe care-l încurajez) și care acum își caută o portiță de evadare din propriul plan. Atunci când pandemia ne-a spus să stăm cuminți 1-2 ani, reacția multora a fost: „Staaaai, că eu aveam un plan măreț. Acum mă apuc de el!”

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Pandemia asta și criza care o să-i urmeze au pus în cap industrii întregi. Au falimentat antreprenori al căror business mergea de la sine, au pus în fund fragila lume muzicală românească și i-au distrus pe organizatorii de evenimente. Dar știți care-i partea interesantă?

Adevărații năpăstuiți, după ce s-au zbătut să-și salveze investiția, au mers mai departe. Am întâlnit antrenori personali de fitness care acum sunt curieri Bringo și cântăreți care s-au reapucat de contabilitate. Știu freelanceri buni care scoteau trei salarii pe lună și care acum și-au luat job la juma’ de preț pentru că piața e suprasaturată. Majoritatea au făcut-o fără să dea vina pe guvern, măști sau conspirații.

De ce? Pentru că știu că în general un vis nu e o competiție în linie dreaptă, ci un derdeluș în care ba intri în râpă, ba urci contra dealului. Dacă ai noroc, uneori cobori lin cu fundul pe sanie. Sunt oameni care vor reveni în prima linie fără depresii și dezamăgire, doar cu puțină speranță. Pentru că nu vor să ajungă vedete, vor doar să facă ce le place. Toate visurile devin mult mai ieftine fără presiunea de a reuși.

Articolul ăsta nu urmărește să te facă să te simți prost. Nici să-ți spună că n-are sens să-ți alergi visele până amețești. De altfel, nici depresia nu vrea să o ia în derâdere. Aici vorbim mai degrabă despre o tristețe existențială, nu despre balaurul depresiei clinice (care nu dispare cu vârsta, din păcate). Despre diferența aia dintre ce suntem și ce credem că am putea fi care ne mănâncă uneori pe interior.

Acum a devenit evident și chiar dureros pentru mulți faptul că viitorul nu e o tolbă nesecată de posibilități. 2020 e prezentul, iar viitorul imediat arată cam tot la fel. Deci, care ar fi soluția? Cum ne obișnuim cu faptul că s-ar putea să nici nu merităm, nici realizăm mai mult? Din fericire, stoicii și vechii budiști au găsit câteva soluții, iar filosofii epocii digitale le-au propovăduit și ei cu succes (Mark Manson îmi vine acum în minte).

Un prim exercițiu ar fi renunțarea la iluzia controlului. Dacă anul ăsta ne-a demonstrat ceva, e că Universului nu-i pasă. Putem să lucrăm la visul nostru, putem să ne gândim la marea schimbare, ce se întâmplă în jur n-are buton de oprire. Partea bună? Nu doar tu n-ai o soluție. Nici măcar țara nu e de vină – când un colos ca SUA cade după prima adiere virală, n-ai ce așteptări să ai. Povara evenimentelor din jur nu e pe umerii tăi sau, vorba lui Marcus Aurelius (să mai ziceți că nu învățați nimic de pe bloguri): „E prostesc să încerci să eviți greșelile altora.”

Ah, și dacă tot am început, luați toate cărțile de self-help, NLP și succes în afaceri și înmuiați-le în spirt. Nu de alta, dar, cu mici excepții, toate conțin aceleași lucruri: indivizi care, printr-un imens noroc și suficienți bani au nimerit într-unul din buzunarele pline ale vieții. Și apoi au scris 250 de pagini încerând să se autoconvingă că disciplina, nu hazardul i-a adus acolo. Singurul mesaj care transpare din ele că nu încerci suficient de mult. Și e greșit.

Un al doilea exercițiu ar fi practica umilinței și, în cazul românilor, a bunului simț. Îmi pare că prea mulți au bizara senzație că pandemia asta e despre ei. De-asta e și plin televizorul de vedetuțe submediocre care se cred valori și ne explică de ce siguranța noastră e mai puțin importantă decât concertele lor. Altfel, e bine să ne amintim că pentru foarte mulți oameni nu există dileme existențiale – mai ales când joburile s-au împuținat și sistemul social nu mai face față. Avem încă luxul de a ne alege dramele. Și ăsta e un mare avantaj.

Un al treilea exercițiu n-are treabă cu stoicismul, ci strict cu senzația aia de inutilitate care ne-a cuprins pe toți. Știi ce nu te ajută când te simți mic? Să-i vezi pe alții împlinindu-și visurile, fie și la modul fictiv. De-aia social media e atât de toxică. Sigur, singurătarea e o problemă în perioada asta, dar nu cred că o poți rezolva uitându-te la poze editate cu vacanțele altora de anul trecut. Fii pe pace, nici ei nu se bucură când se uită la ele. Când vrei să evadezi din realitate, nu te ajută să te ascunzi în coșul de gunoi. Sunt multe alte lucruri pe care le poți face pentru tine, iar dacă ți se pare că ai prea mult timp, probabil faci ceva greșit.

Ca un ultim sfat, e de remarcat că într-adevăr, depresia și tristețea existențială nu scad cu vârsta. Dar modul în care te raportezi la ele se schimbă. Uneori e în regulă să o lași mai moale, să fii vulnerabil sau să amâni gloria pentru zile mai bune. Uneori e în regulă să le dai naiba de realizări. Asta nu înseamnă că trebuie să renunți la planurile tale sau să rămâi în locuri și lângă oameni care nu te merită. Înseamnă doar că nu e nicio grabă. La tăți ni-i greu și asta e absolut în regulă…

P.S: Referința din titlu e o crudă încercare de a face diferența dintre mizantropie și stoicism. O diferență pe care Cioran n-a fost în stare să o facă. Sursa imaginii.