Tarkovski, frate!

Trecând recent pe lângă un chioşc de ziare”, am decis să mă holbez la colecţia de DVD-uri, jucării, ceasuri, sucuri şi ochelari de soare care îl ocupau.

Gândindu-se că sunt debusolat între atâtea vestigii culturale şi vâzând că insist să mă uit la un DVD cu un documentar, vânzătorul din spate mi-a întins un alt film şi mi-a spus sigur pe el: Ia-l pe ăsta. E Tarkovski, frate! Acum a apărut! Uitându-mă la DVD şi la celelalte din colecţie, am realizat brusc motivul pentru care în ultima săptămână s-au umplut reţelele sociale de citate din mustăciosul rus. E acelaşi motiv pentru care filmul Călăuza a revenit din nou într-o discuţie care pare că nu se mai termină…

În primă fază, micul hipster din interior voia să se trezească şi să pună la punct tiranul cultural de la chioşc. Nu râdeţi, că şi voi aveţi un mini hipster ascuns printre dulapurile minţii! E obsedatul care a ascultat “albumul ăla” când ceilalţi se jucau cu puţa în nisip şi care nu se uită la toate “porcăriile mainstream”. E acelaşi dubios imaginar care joacă “board games” cu cocalarul interior şi se preface că nu aude, atunci când cei din jur întreabă: Bine, şi ce ţi-a plăcut cel mai mult la filmul/cartea/trupa aia?

În cazul meu, micul hipster îşi aminteşte de începutul liceului, când dial-up-ul era încă la putere (la unii nici atât) şi când CD-urile cu filmele lui Tarkovski erau o raritate. Influenţat şi de ai mei, care prinseseră gustul pentru Tarkovski atunci când opera lui era încă tabu, găseam de maxim impact să arunc în conversaţiile pe care eu le consideram “culte” referinţe la Călăuza, Copilăria lui Ivan sau Nostalgia. Atrăsesem în mod interesant atenţia unei studente la film şi nepăsarea a zeci de adolescenţi care aveau lucruri mai bune de făcut. Glumesc, adolescenţii n-au niciodată lucruri mai bune de făcut.

(O poză aleatorie din Călăuza, ca să vă demonstrez nimic. Sursa.)

De vreo câţiva ani însă, şi prin câţiva ani înţeleg “un deceniu”, accesul la operele cineaştilor ruşi nu mai e un motiv de mândrie printre adolescenţii fandosiţi. Cu siguranţă nici subiect de discuţie nu mai e, aşa cum, la finalul anilor ’80, era un pretext de “conspiraţie” colectivă pentru disidenţii VHS. Cu alte cuvinte, cine a vrut sau a căutat Tarkovski a găsit cu siguranţă, fie legal, fie prin piraterie (mai mult sau mai puţin necesară în cazul unui regizor accesibil ca preţ). Deci, care să fie motivul pentru care lumea se umflă acum în pene că a văzut de 2-3 Călăuza (am auzit asta inclusiv într-un interviu TV, din gura unei actriţe de vreo 22 de ani)?

Pai e simplu. La fel ca Portocala Mecanică, 1984-ul lui Orwell, Dune şi încă vreo câteva nume uşor de reţinut, operele lui Tarkovski au devenit fetişuri culturale, artefacte care automat te transformă într-un om “cult”. Şi nu, fenomenul nu apare numai la oamenii cu ochelari de firmă care se îmbătau cu cidru autentic şi jucau Catan încă de când erai tu la grădiniţă. El se manifestă agresiv la toate categoriile sociale, de la chioşcarul din colţ, la profesorul dintr-o şcoală de cartier, de la studentul “capitalist”, la sutele de “assistant managers” din corporaţii.

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam cu patru luni în urmă, intelectualii de provincie sunt majoritari şi ei au nevoie de valori intangibile. Au nevoie de o definiţie clară a culturii, una care să se potrivească cu ce au citit, văzut sau ascultat ei. Au nevoie de oameni “culţi” şi “inculţi” pentru a se simţi mai bine cu propriile şi vizibilele lacune. Întâmplarea de mai sus nu-l face nici pe Tarkovski mai popular (nu ştiu câţi au luat DVD-ul ăla pentru a-l viziona şi câţi l-au luat pentru a-l planta între Nietzsche şi DEX) şi nici pe chioşcar mai deştept. E doar un avertisment ca regizorul rus a devenit unul din “numele alea” care fac orice tăntică fandosită să se irite, atunci când nu te entuziasmezi suficient.

A cui să fie vina pentru asta? În cea mai mare parte, este tot a celor cărora ar trebui să le mulţumim pentru reeditarea tardivă a unor opere clasice. Cei care au umplut fostele chioşcuri de ziare cu “surprize” făcute în China şi care au dus la falimentul unor nume grele. Da, este vorba despre presa românească, aceeaşi grupare de oameni care acum militează pentru “cultură”, dar care nu e capabilă să pună o virgulă corect şi care ani de zile a trăit din firimiturile aruncate de diverşii puternici ai vremii. Deci da, apreciez că pot găsi “Călăuza ieftin” la chioşc, dar mă irită că niciuna dintre publicaţiile care o promovează nu pare să-şi fi insuşit subtilitatea lui Tarkovski.

P.S: Dacă aveaţi impresia că o să insist pe opera rusului (al cărui nume o să-l scriu în continuare cu “i”) sau pe cartea fraţilor Strugaţki, ei bine, nu consider că ar fi cazul şi nici că aş fi omul potrivit. Nu de alta, dar trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi. Chiar nu e nevoie să punem Dekalog-ul polonez din ’89 pe repeat… deşi poate n-ar strica (zise hipsterul meu interior).

krossfire

A mere outlaw, a rogue of the written word.

10 COMMENTS

  • Chiar daca ne place sau nu ne place,Tarkovski a devenit un punct de referinta in cultura ca Paulo Coelho sau André Léon Marie Nicolas Rieu.

  • Coelho nu e tocmai folosit ca “argument cult”, dar Andre Rieu da… si el si alte cateva nume.

  • krossfire: “trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi”

    Mai precis: în 1991-1993, se traduceau prost şi fără copyright mai toate filmele şi cărţile publicate de vestici, dar nu le vizionau sau citeau decât puştii. În 2004-prezent, “spiritul comercial” a intrat şi în editori, aşa încât se traduce (vag acceptabil) mai tot ce produc vesticii şi se face cu grijă publicitate, în aşa fel încât să se vândă tuturor claselor sociale.

    Exemplu: cum a apărut filmul “I Am Legend”, la ei, hop, a apărut şi la noi, dar în aceeaşi lună s-a tradus şi cartea, publicată în 1954 şi de care nu auzise până atunci vreun român.

  • Nu ma refeream la vanzarea de filme si carti, ci la productia lor. Daca vrei sa scrii sau sa faci un film, acum e clar un moment mai propice, iar resursele sunt mult mai accesibile 🙂

  • exact la fel s-au stricat si bmw si mercedes

  • Si Rolex si alte cateva marci de lux, desi Tarkovski nu stiu daca era tocmai un “lux” cultural 😛

  • Colectia cotidianul, tot la chiosc, o tanti lua ultimele 4 bucati din Beatles-ul lui Saabye..doamna, puteti sa – mi lasati si mie un exemplar? Nu pot, mi-am schimbat biblioteca si mai am nevoie de carti ca arata coarte urat

  • Superb. Ca pe vremuri, cand Nietzsche era la mare cautare si vedeai in biblioteca unor oameni care citeau Romania Mare la zi lucrari precum “Asa grait-a Zarathustra”.

  • “Stalker” este filmul meu preferat all-time, imi pare rau sa aud ca devine un obiect de mandrie pentru tot mai multi oameni pseudo-intelectuali. Sa fiu sincer inca n-am vazut aceasta moda de care spui, si am foarte putine cunostinte care stiu macar de film, daramite sa-l fi vazut, desi ii mai bat la cap din cand in cand sa-i dea o sansa.

    Astept sa vad pe facebook citate din Tarkovsky de la tot felul de oameni cu 2 neuroni, atunci o sa stiu ca intr-adevar s-au stricat grav lucrurile. Pana atunci imi ramane speranta ca nu va deveni si “Stalker” o “prostituata” pe buzele tuturor doar de-a fi cool.

    L.E. Soundtrackul “Edward Artemiev – Meditation” este demential, nu exista saptamana in care sa nu ascult macar o data piesa. De fiecare data ma duce in lumea in care ma transporta filmul.

  • Nu numai Stalker e pe lista. Nu ma deranjeaza ca filmul devine “mainstream”, ci ca lumea nu se prea oboseste sa-l vada.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *