Trecând recent pe lângă un chioşc de “ziare”, am decis să mă holbez la colecţia de DVD-uri, jucării, ceasuri, sucuri şi ochelari de soare care îl ocupau.

Gândindu-se că sunt debusolat între atâtea vestigii culturale şi vâzând că insist să mă uit la un DVD cu un documentar, vânzătorul din spate mi-a întins un alt film şi mi-a spus sigur pe el: Ia-l pe ăsta. E Tarkovski, frate! Acum a apărut! Uitându-mă la DVD şi la celelalte din colecţie, am realizat brusc motivul pentru care în ultima săptămână s-au umplut reţelele sociale de citate din mustăciosul rus. E acelaşi motiv pentru care filmul Călăuza a revenit din nou într-o discuţie care pare că nu se mai termină…

În primă fază, micul hipster din interior voia să se trezească şi să pună la punct tiranul cultural de la chioşc. Nu râdeţi, că şi voi aveţi un mini hipster ascuns printre dulapurile minţii! E obsedatul care a ascultat “albumul ăla” când ceilalţi se jucau cu puţa în nisip şi care nu se uită la toate “porcăriile mainstream”. E acelaşi dubios imaginar care joacă “board games” cu cocalarul interior şi se preface că nu aude, atunci când cei din jur întreabă: Bine, şi ce ţi-a plăcut cel mai mult la filmul/cartea/trupa aia?

În cazul meu, micul hipster îşi aminteşte de începutul liceului, când dial-up-ul era încă la putere (la unii nici atât) şi când CD-urile cu filmele lui Tarkovski erau o raritate. Influenţat şi de ai mei, care prinseseră gustul pentru Tarkovski atunci când opera lui era încă tabu, găseam de maxim impact să arunc în conversaţiile pe care eu le consideram “culte” referinţe la Călăuza, Copilăria lui Ivan sau Nostalgia. Atrăsesem în mod interesant atenţia unei studente la film şi nepăsarea a zeci de adolescenţi care aveau lucruri mai bune de făcut. Glumesc, adolescenţii n-au niciodată lucruri mai bune de făcut.

(O poză aleatorie din Călăuza, ca să vă demonstrez nimic. Sursa.)

De vreo câţiva ani însă, şi prin câţiva ani înţeleg “un deceniu”, accesul la operele cineaştilor ruşi nu mai e un motiv de mândrie printre adolescenţii fandosiţi. Cu siguranţă nici subiect de discuţie nu mai e, aşa cum, la finalul anilor ’80, era un pretext de “conspiraţie” colectivă pentru disidenţii VHS. Cu alte cuvinte, cine a vrut sau a căutat Tarkovski a găsit cu siguranţă, fie legal, fie prin piraterie (mai mult sau mai puţin necesară în cazul unui regizor accesibil ca preţ). Deci, care să fie motivul pentru care lumea se umflă acum în pene că a văzut de 2-3 Călăuza (am auzit asta inclusiv într-un interviu TV, din gura unei actriţe de vreo 22 de ani)?

Pai e simplu. La fel ca Portocala Mecanică, 1984-ul lui Orwell, Dune şi încă vreo câteva nume uşor de reţinut, operele lui Tarkovski au devenit fetişuri culturale, artefacte care automat te transformă într-un om “cult”. Şi nu, fenomenul nu apare numai la oamenii cu ochelari de firmă care se îmbătau cu cidru autentic şi jucau Catan încă de când erai tu la grădiniţă. El se manifestă agresiv la toate categoriile sociale, de la chioşcarul din colţ, la profesorul dintr-o şcoală de cartier, de la studentul “capitalist”, la sutele de “assistant managers” din corporaţii.

De ce? Pentru că, aşa cum spuneam cu patru luni în urmă, intelectualii de provincie sunt majoritari şi ei au nevoie de valori intangibile. Au nevoie de o definiţie clară a culturii, una care să se potrivească cu ce au citit, văzut sau ascultat ei. Au nevoie de oameni “culţi” şi “inculţi” pentru a se simţi mai bine cu propriile şi vizibilele lacune. Întâmplarea de mai sus nu-l face nici pe Tarkovski mai popular (nu ştiu câţi au luat DVD-ul ăla pentru a-l viziona şi câţi l-au luat pentru a-l planta între Nietzsche şi DEX) şi nici pe chioşcar mai deştept. E doar un avertisment ca regizorul rus a devenit unul din “numele alea” care fac orice tăntică fandosită să se irite, atunci când nu te entuziasmezi suficient.

A cui să fie vina pentru asta? În cea mai mare parte, este tot a celor cărora ar trebui să le mulţumim pentru reeditarea tardivă a unor opere clasice. Cei care au umplut fostele chioşcuri de ziare cu “surprize” făcute în China şi care au dus la falimentul unor nume grele. Da, este vorba despre presa românească, aceeaşi grupare de oameni care acum militează pentru “cultură”, dar care nu e capabilă să pună o virgulă corect şi care ani de zile a trăit din firimiturile aruncate de diverşii puternici ai vremii. Deci da, apreciez că pot găsi “Călăuza ieftin” la chioşc, dar mă irită că niciuna dintre publicaţiile care o promovează nu pare să-şi fi insuşit subtilitatea lui Tarkovski.

P.S: Dacă aveaţi impresia că o să insist pe opera rusului (al cărui nume o să-l scriu în continuare cu “i”) sau pe cartea fraţilor Strugaţki, ei bine, nu consider că ar fi cazul şi nici că aş fi omul potrivit. Nu de alta, dar trăim o epocă extrem de fructuoasă pentru filme şi cărţi. Chiar nu e nevoie să punem Dekalog-ul polonez din ’89 pe repeat… deşi poate n-ar strica (zise hipsterul meu interior).