La grupa mare

Articolul de fata isi avea rostul intr-o serie mai veche legata de plecarea din tara. Cum niciodata nu e prea tarziu (exceptie atunci cand e prea tarziu), am decis sa-l public acum.

Cu aproape doi ani in urma, incercam sa raspund intrebarii ”De ce pleaca tinerii din tara?”. Pe langa raspunsurile date atunci (nevoia de schimbare si afirmare) se pot adauga multe altele. De la pura exasperare pana la ideea ca ”ratarea de-afara e mai buna decat cea din tara”, raspunsuri se gasesc in continuare. Totusi, in ultima vreme, am observat un motiv nou, unul care se manifesta in principal la oamenii care se apropie de varsta de 30 de ani.

Motivul asta e maturizarea. Nu, nu e vorba de nevoia de a fi pe cont propriu, de a descoperi lumea sau de a avea un job mai altfel. Asta e genul de maturizare de care da dovada un student in anul I. Acum e vorba de a atinge un nivel profesional si mental unde presiunea colectiva devine insuportabila in Romania. E vorba de a ajunge ”un om mare”, cum obsesiv ne spun materialele de comunicare ale unei banci. Vrem nu vrem, la nivelul mentalitatii colective, Romania e inca in Evul Mediu. Supraestimarea propriilor capacitati creeaza in continuare generatii de frustrati.  Ala are bani? Atunci e clar: fie a avut noroc, fie a furat. Cineva a realizat ceva cu-adevarat notabil in domeniul tau? Atunci singura reactie posibila este invidia cuplata cu defaimarea sistematica.

Via SMBC

In momentul in care ajungi sa te detasezi psihic si financiar de batalia pe monede, simti nevoia de mai mult. E exact ca intr-o cresa. Odata ce cresti mare, nu mai poti sta cu aia micii in tarc, ci mergi la gradinita. Pur si simplu nu-i mai intelegi pe cei mici. Din gradinita in gradinita, ajungi sa termini o facultate, sa schimbi 2-3 joburi si sa imbatranesti putin. Aici ai mai multe alternative. Fie ramai si te sacrifici, incercand in continuare sa schimbi ceva, sa demonstrezi metodic ca maimuta e om. Fie ramai, dar te detasezi complet: te inconjori cu oamenii tai, in firma ta, in casa ta etc. Pe scurt, proiectezi totul in jurul egoului si renunti sa mai traiesti in Romania reala. O solutie eleganta, dar in esenta cam acelasi lucru cu ultima, plecarea din tara.

Despre cum stau lucrurile ”pe-afara”, au scris oameni mai experimentati si cu mai multe calatorii la activ decat mine. Tampiti si piedici se vor gasi peste tot. Totusi, in spatiul profesional, exista cateva diferenta notabile Pe de-o parte contribuie forta financiara. O companie precum Google nu si-a creat mediul de lucru platindu-si angajatii cu echivalentul unei pungi de Fornetti. Pe de alta parte, procesul de selectie aduce in prim plan si oameni cu o cultura a muncii. Oameni impacati cu propria cultura si cu propria persoana. Oameni care vor sterge mese cu acelasi zambet cu care vor elabora campanii de marketing. Oameni care stiu ce inseamna respectul.

Ultimul lipseste in Romania mai mult decat orice altceva. E adevarat ca din postura de imigrant vei avea bariere in plus de depasit, dar sunt putini manageri intregi la minte (nu vorbim de sefii de plantatie) care refuza un profesionist. Or fi nativii preferati, dar nu cand e vorba de specializare extrema. Anterior, trebuie insa sa te asiguri ca ai crescut intr-adevar, nu ca te comporti ca un copil de 5 ani cu geaca de piele si ochelari de soare. In ultimul caz, destul de des intalnit, impresia finala e aceeasi: nu esti mare, esti doar imatur si pretentios. Exista de altfel moduri de a-ti testa maturitatea, mai ales ca exista firme mari care iti pot simula un mediu de lucru similar in tara.

Desi nu sunt inca in cazul amintit, inteleg de ce oameni pe care ii respectam sau admiram aleg brusc sa plece. Pleaca din acelasi motiv din care plecau si colegii mai mari din copilarie. Au crescut mari. Cand cresti ,  fie ramai si-i inveti pe-aia micii , fie te muti la grupa mare.

P.S: Din categoria ”viata de zi cu zi”, am mai primit azi o lectie de bun simti. La o clinica unde se fac teste pentru scoala de soferi, o tanti de vreo 40 si ceva de ani, iese urland de la oftalmolog. Motivul? Ii daduse calificativul ”inapt”. De ce n-avea doctorul dreptate? Pentru ca maestra platise deja scoala de soferi si acum urla ”eu nu vad musca, ca-s mioapa si cu ochelari, dar vad un om!”. Sa-i fi spus ca la 2 km distanta, un om e o musca? Sa-i fi spus ca argumentul ”e seara si sunt obosita” e complet imbecil? M-am abtinut. Ulterior am auzit ca mai picase vreo doua teste, inclusiv pe cel psihologic.

krossfire

A mere outlaw, a rogue of the written word.

64 COMMENTS

  • “dar sunt putini manageri intregi la minte (nu vorbim de sefii de plantatie) care refuza un profesionist” – sa stii ca nu este chiar asa. Orice manager “intreg la minte” daca va avea de ales intre 2 candidati unul local si un strain (care eventual nu stie limba) care au aceeasi pregatire si solicita aproximativ aceeasi suma de bani il va alege pe cel local. Motivul este destul de evident – este destul de greu sa integrezi intr-o echipa pe cineva care provine dintr-o alta cultura si care nu vorbeste limba locala.

  • Absolut, dar nu cand e vorba de posturi care cer calificare extrma 🙂

  • Eu cred ca pleaca pentru ca nu vor sa se plafoneze !

  • Am vazut cel putin doua lucruri care m-au lasat masca: intr-o firma (pot sa ii dau si numele, daca e nevoie) oameni cu multi ani de experienta au fost pusi pe liber iar pipitzele au ramas. Uite ca mai sunt si manageri care refuza profesionisti. Doi: intr-o alta firma, un tip fara niciun fel de calificare in constructii (omul fusese electronist in Armata americana) a fost pus project manager la unul din ansamblurile rezidentiale nou construite in afara Capitalei. Motivul? Era american. Da, stupefiant, asa am zis si eu – e drept ca multi purici n-a facut in postul ala. Nu pot sa cred ca nu s-ar fi gasit cel putin cativa indivizi mult mai capabili pe plan local.

    Bun, oamenii pleaca si vor mai pleca – frenezia asta o sa mai dureze ceva, dupa ce jumatate de secol ai fi fost impuscat daca treceai granita. Si mai e si spiritul de turma si snobismul – aveam o prietena care avusese parte, datorita familiei, de o situatie materiala oricum mult peste media din Romania, iar telul ei in viata era sa plece din tara. Iata dintr-un foc 3 motive. O intrebare mai interesanta ar fi insa “la ce le foloseste?”. Cunosc tipi cu pretentii de mentalitati profesioniste dobandite pe afara, dar odata intorsi in tara tot interminabil stau la tigare si tot pe mine ma intreaba cum dracu sa faca aia si aia. Una peste alta sunt de parere ca emigrarea, ca orice experienta care implica o doza de curaj, pregatire, noroc, etc chiar nu e pt oricine.

  • Romania inedit: Pai aia e si ideea.

    Night-elf: Si a mai rezistat firma in cauza? Avea numai capital romanesc 🙂 ?

  • E o firma cu capital mixt. Mai rezista dar nici bine nu le e.

  • ”There’s a problem with a customer? Send one of the BJ girls :P”

  • Romanii cauta conditii, putini insa le merita. Si pe piata muncii ei vor salariu motivant ca nemtii au, vor beneficii ca austriecii au, vor X, ca francezii au, vor Y ca britanicii au insa uita un lucru important.

    Ei nu sunt nici nemti, nici austrieci, nici francezi, nici britanici, sunt romani. Si de ce nu au conditiile pe care le doresc? pai tocmai pentru ca sunt romani, romani care nu inteleg un lucru…intai munca de calitate, pe urma conditii nu intai conditii, pe urma munca de calitate.

    Si dupa aceasta teorie, multi care pleaca, o fac pentru conditii cu ideea ca le si merita. Si iarasi, putin le merita. Pentru acesti putini, da, este urmatorul pas in evolutia lor, un pas logic si necesar.

    Totusi, Romania inca este o piata cu potential pe care un om cu valoare poate sa activeze cu mai mult succes decat pe niste piete semi-saturate din afara, indiferent de domeniu.

  • Vlad: Stiu destui romani care au conditiile alea, dar, cum bine sesizai, au muncit vreo 10 ani pana sa merite sa fie pusi in oala aia a ”profesionistilor”.

  • Imi sparg neuronii, nervu nervos si 10 ore pe zi intr-o pozitie de middle-management in rominia pentru ceva peste 1000 de euro pe luna.
    Un amic taximetrist in londra face vreo 2000 de lire……..plateste chirie, nu baga mai mult de 8 ore/5 zile pe saptamina…si e re-la-xat.
    e si asta un motiv sa pleci…te rupi si te tai felii pt un “job bun”…ce inseamna job bun? Sau in ce masura “job bun in rominia” e = cu “viata buna in Ro”?
    Da, te alienezi, te barcadezi de “realitatea mioritica” in interiorul tau, in cercul de amici, in familia restrinsa….si ????
    in jurul virstei de 30+ ani , constient de cit valorezi pe piata muncii, constient de cit si ce valorezi ca persoana….mai mergi inainte spre luminita de la capatul tunelului din rominica?
    Sau alegi sa te relaxezi…sa vezi alte lumi, alte moace, sa auzi alte linii melodice sau sa gusti alte valori?
    A mai ramine pe aici….citi au facut exercitiul de a “privi” urmatorii 10 sau 20 de ani inainte in rominia????

  • Pai cred ca e destul de clar ”viitorul” Romaniei din moment ce de vreo 25 de ani batem pasul pe loc.

    Cam aia e si problema generala: Salariul trebuie sa-ti permita sa traiesti decent fara sa-ti distrugi sanatatea pentru asta (decent = in conformitate cu standardele dorite si cu propriile puteri).

  • Ai lovit la punct fix cu articolul asta. Dupa primul meu job(acum vreo 4 ani) am stiut ca nu vreau sa imbatranesc in tara mea. Respectul e exact ce ne lipseste noua, ca natie.
    Lucrez intr-un mamut international(exact banca pentru “oameni mari”) si mediul de lucru e excelent, sincer nu cred sa existe in Romania unul mai bun.
    Dar, chiar si asa, multinationala are multi angajati incapabili de care te lovesti zilnic, intrebandu-te de ce nu-i da cineva afara. Un astfel de om, inocent in prostia lui, poate rezista zeci de ani intr-o pozitie in care sa mute hartii de pe un birou pe altul, daca nu-si doreste mai mult.
    Oamenii din birourile companiei sunt o sectiune transversala in populatia tarii, acea clasa de mijloc reprezentativa pentru orice societate. Impunerea unor criterii de performanta e inca la inceput in Romania(exista, dar timid), dar cred ca multi pleaca, de fapt, cu speranta de a se detasa de mizeria de la noi, profesionala si sociala.
    Eu unul stiu ca asta vreau, sa fiu strain printre straini, sa ma enervez mai putin sau deloc si sa ma simt bine cand ma gandesc la tara mea de departe, cu oarece nostalgie.

  • Vlad B: Ai observat si tu aparitia unei clase de mijloc reale? Tind sa cred ca in 20 de ani o vom avea 🙂

  • Clasa de mijloc? O avem deja, lucrez cu ea zi de zi. Ca mijlocul e mai sus sau mai jos… asta e altceva.

  • Nu e o clasa pe moment, e o minoritate.

  • E o minoritate cu potential inevitabil de a deveni clasa sau chiar o clasa incepienta. Daca ma gandesc mai bine, e cam putin 20 de ani.

  • clasa de mijloc nu exista nicaeri 🙂

    voi nu v-ati saturat de generalizari? Romanii nu muncesc. Romanii nu stiu ce e aia respect.

    Stiti cum ii doare la pula pe francezi/italieni de muncitorii din romania ? (marketing, audit, cacat pansat) si cum ei dau taskuri la ora 7 pentru maine dimi?

  • Culmea, am tratat problema generalizarilor in alt post :)) (Asta arata imensul nivel de dedicatie si lipsa de superficialitate).

    Lasand gluma la o parte, asta cu respectul e o chestie traita de absolut toti oamenii pe care-i cunoscu. E vorba de respectul pentru munca si rezultatele ei, nu de respect in general. Nu stiu daca-i vorba de vreo ”problema”, cat de lipsa unei culturi reale in sensul ala (comunismul a adus complet alte rezultate).

  • @ Vlad (nu Vlad B.):

    « intai munca de calitate, pe urma conditii nu intai conditii, pe urma munca de calitate. »

    nu ai dreptate.
    ca firmă, întâi îi oferi omului motive să facă ceva pentru tine, apoi îi creezi condiții să poată face acel ceva, și abia apoi îi pretinzi să facă acel ceva.

    omul n-are nicio datorie sfântă să lucreze pentru binele firmei.
    este un schimb: beneficii contra efort.
    vrei să fac efort pentru tine, dragă firmă? ok, să văd întâi ce beneficii am.

    cât despre România,
    omul nu desfășoară o muncă de calitate tocmai din cauza asta:
    nu are motive să o facă.
    și nici condiții, de multe ori.
    [nu este o generalizare prostească, cum cred mulți – am explicat aici mai pe larg această chestiune.]

    baiul este că așa se educă românii, să nu aibă motive și condiții.
    să se facă că muncesc, pe bani mai puțini.
    și în străinătate mulți vor încerca să se comporte la fel.

  • @ Vlad B.

    « Clasa de mijloc? O avem deja, lucrez cu ea zi de zi. Ca mijlocul e mai sus sau mai jos… asta e altceva. »

    🙂
    clasa de mijloc nu trebuie înțeleasă în mod aritmetic.
    clasa de mijloc este cea a micilor investitori și a angajaților cu venituri mari (în general manageri, specialiști etc.).
    este clasa celor independenți financiar și politic.
    iar în România această clasă este foarte firavă (e drept, lucrurile s-au schimbat în ultimii 10 ani, dar foarte puțin).
    vorba lui Krossfire, poate va exista peste 20 de ani, dar deocamdată este mai degrabă inexistentă.

  • @de-a dura lex
    Angajatul are dreptul, si chiar este foarte recomandat, sa evalueze cu grija oferta locului de munca pe care o accepta si sa studieze foarte bine conditiile pe care le primeste si sarcinile pe care trebuie sa le indeplineasca.

    La fel, poate foarte bine sa refuze acel loc de munca in cazul in care conditiile nu i se ridica la nivelul lui de pretentii dar din moment ce ai semnat sa faci treaba respectiva, atunci o faci cat de bine poti, fara conditii suplimentare. Acele conditii suplimentare vor veni odata cu cresterea perfomantei si calitatii.

    Si daca ai pretentia sa nu fi tratat ca o resursa artificiala, ca o cifra, ca o unitate, trebuie sa ai in vedere interesul companiei.

    Trebuie inteles ca situatia din Romania este asa cum este, trebuie inteles ca ne va fi mult mai greu sa avem performante similare cu popoare mai evoluate decat le este lor si trebuie inteles ca este necesar sa facem sacrificii si compromisuri.

    Dar ce trebuie inteles primul si primul lucru, ca in ceea ce priveste piata muncii, angajatul este vanzatorul si compania este clientul. Eu ca sef iti cumpar serviciile tale. Tu ai dreptul sa accepti sa imi vinzi mie serviciile sau sa refuzi. Chiar mai mult, ai dreptul sa renunti dupa un timp daca nu vrei sa-mi mai furnizezi serviciile, asa cum am si eu dreptul sa renunt la tine daca nu mai am nevoie de serviciile tale (desi legea e greoaie, se poate).

    In sensul asta, tu ca vanzator, sa imi pretinzi mie sa-ti ofer anumite conditii suplimentare, nu mi se pare corect, dintr-un punct de vedere de afaceri, nu uman. In schimb, daca tu-mi oferi mie servicii si calitate peste ceea ce ma asteptam, iti voi recunoaste valoarea ta si conditiile o sa vina in consecinta.

    De aia ziceam, intai munca de calitate, pe urma conditii. Priveste problema la nivel micro, daca angajatul este un furnizor de servicii, un vanzator, cum ai reactiona tu ca client, sa iti impuna furnizorul conditii pentru a-ti vinde serviciile lui?

  • de-a dura lex: Vezi, de-aia raman multi in corporatii (sau salta din corporatie in corporatie). Scriam intr-un post mai vechi: in ciuda muncii peste program si a altor stigmate asociate ”corporatistilor”, majoritatea au conditii de munca si financiare mult peste ce ofera ”independentii”.

  • @ Vlad

    nu, nu e așa.
    din perspectiva realizării unui contract de muncă, da, firma este cumpărătorul, individul este vânzătorul.
    dar din perspectiva activității în cadrul firmei, este fix pe dos.
    încearcă să privești conceptul de vânzător în acest fel: cel care dorește ca altcineva să facă ceva pentru el, și atunci trebuie să-i dea motive.
    în relația firmă-client: firma vrea ca clientul să-i dea bani, și pentru asta trebuie să-i dea motive (produs util, de calitate, pus la dispoziție când vrea el ș.a.m.d.).
    în relația firmă-angajat: firma vrea ca angajatul să lucreze așa cum dorește firma, și pentru asta trebuie să-i dea motive (salariu, stimă, alte beneficii, condiții de lucru ș.a.m.d.).
    cea mai bună dovadă a ceea ce spun este însăși existența fenomenului numit motivarea angajaților.

    ps. această confuzie privind poziția firmei și angajatului (care este „cumpărătorul” și care „vânzătorul”, deci care trebuie să-l „fericească” întâi pe celălalt) este făcută inclusiv de către profesori universitari (din România, evident), deci este o capcană în care se cade extrem de ușor.

  • @ krossfire

    de acord cu tine, dar foarte probabil că nu în totalitate.
    adică exprimarea ta este ambiguă.
    ce înțelegi prin „condiții financiare”?
    [o mică paranteză: exprimarea corectă este „condiții bănești”, pentru că salariul n-are nicio legătură cu finanțele.]

  • de-a dura lex: Nu ma refer la salariu propriu-zis, ci la modul in care este administrat. La faptul ca ai mai multe sanse sa lucrezi cu toti banii pe cartea de munca, cu bonusuri reale si fara mici ”inginerii” daca o faci intr-o multinationala. E vorba de a fi ”la zi” cu anumite lucruri (de la impozite, la contributia pentru pensie).

  • nu chiar 🙂
    adică exact așa cum te-ai exprimat: „modul în care este administrat”.
    dar problema este alta decât cea expusă.

    indiferent cum le-ai zis, te-ai referit la recompense.
    salariu, bonusuri reale și alte chestiuni.
    mai sunt și recompense legate de avansare, stimă ș.a.m.d.

    și întrebarea este:
    ce legătură este între recompense și munca omului?
    răspunsul este foarte simplu, însă extrem de puțină lume ajunge la el rațional sau măcar intuitiv.

    toată lumea face o confuzie.
    lumea crede că prin mărimea recompensei motivezi angajații.
    de fapt, confundă motivația cu satisfacția.
    da, prin mărimea recompensei îi dai angajatului satisfacție, dar nu și motivație.
    motivația presupune satisfacție, dar nu se reduce la ea – motivația înseamnă motiv să faci ceva.
    ori, poți fi foarte satisfăcut, fără a avea motiv să faci ceva.

    motivezi omul nu prin mărimea recompensei, ci prin modul în care i-o dai sau nu.
    prin modul în care o legi de performanța sa.
    grosso-modo: are performanță mare? îi dai suma. are performanță mai mică? îi dai mai puțin. n-a făcut mai nimic? nu-i dai nimic ș.a.m.d.
    500 de dolari pot motiva mai mult decât un miliard de dolari.
    dacă îi dai unui angajat un miliard de dolari, indiferent de performanța sa, nu-l motivezi (nu-l determini să facă efortul necesar pentru a obține performanța dorită de tine).
    dacă îi dai unui angajat 500 de dolari dacă-și face treaba, dar mai puțin dacă nu și-o face, îl motivezi: îi dai motive să-și facă treaba.

    aici este marele bai în România:
    că recompensa nu este legată de performanță.
    nu că recompensa e mică, ci că e dată aiurea.
    uneori e dată egalitarist: indiferent de performanțele și calitatea colegilor, toți primesc la fel (așa se întâmplă mai ales în activitatea de birou sau în învățământ).
    alteori e dată discriminator: ăsta ți-e prieten, ăla nu.
    la modul general, în România ești recompensat mai bine dacă te ai bine cu șeful direct (eventual și cu cei de mai sus).
    și atunci angajatul nu e motivat să facă efort pentru a avea performanțe bune, ci să facă efort pentru a dezvolta o relație cât mai bună cu șeful, plus pentru a împiedica dezvoltarea unei relații bune între colegii săi și acel șef (prin bârfă și altele asemenea).

  • Stiu ca sunt o tona de carti pe tema asta, a recompensei financiare care nu motiveaza (s-a pornit de la cazul unor companii cu conditii excelente de munca). Totusi, e relevant ca negocierea sa porneasca de capacitatile angajatului, iar recompensele sa vina pe parcurs.

    ”dacă îi dai unui angajat un miliard de dolari, indiferent de performanța sa, nu-l motivezi (nu-l determini să facă efortul necesar pentru a obține performanța dorită de tine).”’ – Depinde de om sincer. Sunt si cazuri (nu foarte putine), motivate sa se autodepaseasca, sa ”merite” si tot asa. Totusi, ele sunt vizibil mai putine decat cazurile invocate anterior de tine.

  • krossfire, mi-e teamă că n-ai prins ideea.
    lucru normal, de altfel, într-o discuție de destindere pe un blog 🙂

    1. nu mă refeream la faptul că recompensa bănească motivează sau nu.
    vorbeam de recompensă la modul general – să presupunem că e o recompensă capabilă să motiveze, atractivă (în limbaj de specialitate: cu valență mare), altfel nu mai are sens toată discuția.
    așadar, având o anumită recompensă atractivă, pasibilă de a motiva, nu îl motivezi pe om prin simpla aplicare a acestei recompense.
    ci prin legarea recompensei de performanța acelui om.
    pentru a-l motiva, trebuie să-i dai recompensa DOAR dacă a avut performanța dorită de tine.
    indiferent că e vorba de salariu sau alți factori motivatori.

    [acuma, referitor la recompensa bănească:
    da, e adevărat că se poate discuta în neștire.
    dar, în principiu, o poți considera ca putând motiva.
    n-am acum timp și spațiu pentru a explica acest lucru, dar în principiu lucrurile stau așa:
    a) toate categoriile de nevoi (de la cele primare la cele de autorealizare) sunt satisfăcute, indirect, prin bani.
    b) banii înșiși, dacă sunt mulți, îți satisfac nevoia de stimă, o nevoie superioară (motivația este dată, de fapt, doar de nevoile superioare – o altă chestiune care nu se înțelege în managementul românesc).]

    2. referitor la acel miliard de dolari, nu depinde – SIGUR nu motivează pe nimeni, dacă e dat așa cum am scris: e dat, indiferent de performanță.
    în cazul celui motivat să se autodepășească, cheia se află în însăși exprimarea ta: e motivat de dorința lui de a se autodepăși, nu de miliardul de dolari.
    dar dacă vorbim doar de această recompensă (miliardul de dolari), lucrurile stau așa cum am zis:
    dacă primești suma indiferent de performanța ta, nu ești motivat.
    adică, primind suma chiar și dacă ai o performanță slabă, nu are niciun sens să faci un efort suplimentar, pentru a obține o performanță mai bună (în asemenea condiții, cine-i harnic și muncește / ori e prost ori nu gândește).

  • Da, sunt absolut de acord, dar:

    1.In general in companiile mari ai mai multe sanse sa fii retribuit conform cu performantele, pentru ca se pot pune in balanta profitul adus de munca individului si banii necesari pentru a-l tine in companie.

    2. Intr-adevar, in cazul doi, al ”categoriei overachiever”, banii in sine nu sunt o recompensa propriu zisa, ci mai degraba un stimulent psihologic, un mod de a incuraja comportamentul exagerat de autodepasire.

    Tehnic, daca managerii si departamentul financiar sunt in sincron, poti evalua performanta unui om prin contributia la produsul final sau profit. Asta se poate face si in locuri unde munca de echipa/colectiva face cuantificarea muncii individuale destul de dificila. Exista foi de lucru (timesheets), exista evaluari interne. In companiile mici, un om cu-adevarat stralucit, poate acoperi involuntar 2-3 trantori.

  • @de-a dura lex
    Hai ca o sa elaborez intr-un articol, ca vreau sa dau mai multe detalii.

  • Pleaca pentru ca aici nu vad nici o perspectiva.Ideea e ca acolo reusesc doar cei foarte bine pregatiti , pentru ca din start ai un handicap in fata bastinasilor.Ii apreciez pe toti cei care au puterea de-a o lua de la capat.Numai bine

  • Nelinstitu: Glad to be there 🙂

    Moromete: Perspective sunt si aici, doar ca provocarea nu e profesionala (cel putin daca ai ajuns la un nivel), ci mai degraba umana. Ai mai mult de luptat cu clienti, furnizori si alti angajati, decat cu piedicile propriei meserii.

  • imi pare nitel “magical thinking” sa crezi ca totul se schimba plecand. schimbarea majora se petrece in interiorul imigrantului, care incepe sa perceapa exteriorul prin prisma aceste schimbari de mentalitate.

  • Pai nu se schimba totul plecand. Tocmai aia zic, e vorba de niste aspiratii ”de maturitate profesionala”, dar cam atat.

  • este aceasta aspiratie de maturitate profesionala aceeasi cu cea care-i impinge pe altii sa plece de la sat la oras?

  • Pe ”unii” dintre ei, da. Altii viseaza intr-adevar o lume ”altfel”.

  • in ce priveste recompensa monetara care vad c-a fost discutata mult si bine aici – mai precis, performance-based compensation – studiile care mie imi par credibile sustin ca aceasta functioneaza numai in cazul muncilor simple, blue-collar. in cazurile muncilor complex-cognitive (ceea ce numim white collar) este contraproductiva.

  • E contraproductiva, dar nici underpayment nu da vreun rezultat. Deci, daca tot ii vorba de recompense, macar sa plecam de la un standard 🙂

  • “Angajatul are dreptul, si chiar este foarte recomandat, sa evalueze cu grija oferta locului de munca pe care o accepta si sa studieze foarte bine conditiile pe care le primeste si sarcinile pe care trebuie sa le indeplineasca”

    Da. O teorie care functioneaza perfect in Romania. “Datenmortii matii, nu-ti convine, pleci!”
    O teorie care a functionat si in tarile cu apa calda, pana cand lumea s-a grevat :P. Au mai murit unu altu, au mai aparut niste sindicate, niste legi care sa guverneze acest meci de dublu numit “munca la patron”.

    ideea este simpla. Poate tu mi-ai zis mie “bre nene, iaca iti dau 1000 um daca faci asta, asta si asta”.
    Tie suma de 1000 um iti convine in conditiile alea.

    te angajezi. Dintr-o data vezi ca trebuie sa faci si asta. asta in conditiile in care nu foarte multe locuri de munca au o migratie mare si si mai putini angajatori accepta un angajat cu o migratie mare. Asa ca stai si faci si aia. Si dintr-o data tre sa faci si asta si asta si asta…..tot pe 1000 um.

    *cam asa arata in genere piata romaneasca de munca, preferabil la companiile mari de cercetari de piata (unde am observat foarte atent si din interior fenomenul) sau pe la banci (in special la bine platitii casieri)

  • @zamo.ca

    schimbarea majora se petrece in interiorul imigrantului, care incepe sa perceapa exteriorul prin prisma aceste schimbari de mentalitate.

    De acord 100%

    @animaloo
    Ai lege la care poti sa te referi. Ai pontaje care trebuiesc tinute si completate zilnic si obligatoriu. Ai contract de munca, ai anexe, ai fisa postului in care specifica tot ce trebuie sa faci si sa nu faci,ai ROI. Lucrurile astea trebuie studiate si acceptate.

    Daca se incalca termenii de pe aceste documente OBLIGATORII, angajatul poate sa actioneze in justitie compania. O justitie care favorizeaza angajatul btw. Iti dau exemple clare de corporatii mari in care angajatul s-a ales cu 50.000-100.000 de euro deoarece un patron s-a enervat si l-a dat afara asa cum zici tu, ca-n Flintstones.

    Totusi, vrei sa fii tratat ca o cifra, ca o unitate, raporteaza-te numai la lege dar nu mai cauta intelegere in afara ei. Refuzi sa faci niste lucruri suplimentare, atunci nu tipa cand nu ti se aproba ziua libera pentru ca ti-a murit unchiul. Astea sunt lucruri care ar trebui sa mearga “la mica intelgere”.

    Si uitam ca angajatorul pune conditiile. El are nevoie de postul X cu sarcinile Y pentru salariul Z. Nu esti de acord cu ecuatia, go fish. Go fish si in alta tara, dar vei afla ca acolo treaba sta cam la fel. Salariul este mai mare decat ce castigai in Romania, dar nu si raportat la tara respectiva unde un imigrant primeste de obicei mai putin decat un nativ.

    Astea sunt regulile, nu zic ca iau partea angajatorului dar trebuie inteles punctul lui de vedere.

    Oricum, daca romanii se plang ca sunt bani putini si multa munca, sa stii ca amandoua sunt un simptom al aceleasi boli, munca proasta. Munca proasta care este o boala nationala.

  • Vlad & Animaloo: Aveti dreptate (in stilul Cuza).

    Daca ”lucrurile alea mici” sunt joburi care nu-ti apartin neaparat, dar sunt legate de domeniul tau de competenta, vorbim de ‘mica intelegere’. Lucrez o zi din concediu pentru o urgenta, imi dai o zi de concediu in plus, etc. Pe de alta parte, daca ai un consultant financiar personal care e si casier si om de serviciu in unitate, parca nu mai vorbim de aceeasi situatie.

  • @krossfire
    Sunt de acord cu tine dar hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Daca cerintele postului, fie ele si cele nescrise, sunt alea pe care le-ai mentionat, ce-i de facut? Adica daca patronul pretinde sa speli podele, sa fii consultant financiar si secretara.

  • Plec instantaneu. Cerintele postului intra intr-o descriere generala. Daca esti manager, esti manager. Ok, se poate sa nu fii mereu pe departamentul tau si sa mai suplinesti pentru altii, dar e anormal sa faci un job de secretara.

  • Corect, variantele universal valabile pentru toata lumea sunt urnatoarele:
    1. Accepti situatia
    2. Nu accepti si pleci
    3. Nu accepti si ramai ( care nu este o forma de acceptare voita, este mai mult o resemnare dar tot este acceptare deoarece ramai)
    4. Negociezi si pe urma 1 2 sau 3

    Dintre toate, cele mai proaste sunt 3 si pe urma 4-3 dar totodata cele mai frecvente.

  • Dupa ce stai mai mult pe afara, cand te intorci in Ro te simti ca si cum te-ai duce intr-un mic orasel de provincie situat acolo unde se atarna harta in cui. Iti dai seama cat de mici si de neimportanti suntem noi.

  • Ehh, nu m-as lansa atat de departe 🙂

  • M-am regasit 100% din postul tau.

    As vrea sa adaug ca nu toti cei care pleaca se si stabilesc in alte tari. Cei care pleaca cu mentalitatea “las’ ca ma descurc eu, fac una-alta, o smecherie-doua, ca aia-s prosti, nu ca romanii” de obicei se intorc de unde au plecat. Nu am inteles niciodata de ce atatia romani cred ca noi suntem mai cu motz decat orice alta natie.

    Apoi cei care pleaca si se descurca in strainatate sunt cei care in Romania aveau aceeasi atitudine fata de munca. Adica munceau pe branci. Normal ca afara vor munci si mai cu spor, cand vor vedea cum contul in banca creste.

    Apropo de atitudinea angajatorului…
    Sunt in alta tara de ceva timp. Si dupa ce am ajuns eu aici, imi gasesc un job. Cand incep acolo, colegii incep sa ma avertizeze ca e foarte mult stress, ca seful e foarte dificil, ca trebuie sa ai obrazul gros sa rezisti. Deja retraiam cosmaruri din cei 2 ani de lucrat in Romania.

    Ii intreb “Da’ ce face?”
    “Pai nu ii plac lucrarile noastre, vine la tine si te intreaba ‘Ce ai facut azi?’ ‘De ce nu e asta gata?’ ‘Refa asta, nu-mi place'”
    “Asa… si?”
    “Pai… cam asta”
    “Si te injura? Vorbeste urat? Tipa?”
    “Nu… dar te pune sa refaci totul de la inceput. Si uneori trebuie sa stai peste program o jumatate de ora-o ora sa termini totul. Nu mereu, cam de 2-3 ori pe luna”.

    Pe de o parte a fost un lucru trist sa realizez ca ce era pentru mine normalitate pentru ei era stress, pe de alta parte a fost un mare avantaj faptul ca eram (in opinia lor cel putin) imuna la stress.

  • Am mai auzit povestioare cu romani care ”strica mediul de munca” gratie obiceiurilor din tara de bastina. Acum na, greu de spus cat anume e adevar, dar in SUA sindicatele sareau pentru muncitorii care faceau overtime in uzinele Chrysler.

  • asa e. aici se “bat” nu pentru un echilibru viata profesionala – viata personala ci in special pentru “motivarea” angajatului, evident cea financiara.
    poate atunci cand VOM PUTEA pune accentul si pe altceva, nu ne vom mai zbate atat sa fugim la “mai bine”…

  • Pai aia e chestia. Daca ai siguranta financiara pentru nevoile de baza, poti sa-ti permiti sa treci de nivelul libertatea & divertisment facil. Iti poti ingadui sa incerci anumite lucruri.

  • Cred ca atunci cand decidem sa plecam din tara, pe langa jobul mai bine platit si pe alnga satisfactiile profesionale, tinem cont si de lipsa presiunii din societatea respectiva, civilizatia si lipsa grijii zilei de maine.

  • Eu am plecat din tara dupa terminarea liceului, la o universitate de prestigiu din UK. Parintii nu isi permiteau sa ma tina la facultate, asa ca am plecat pe banii stransi de mine, pentru care muncisem in timpul liceului. Bani care mi-au ajuns sa ma sustin un an in UK fara munca ( pentru ca nu imi ajunsese inca cartea de munca ). Acum lucrez in cercetare in materie condensata, fiind inca student ( abia am facut un an din facultate, in urma unor testari intrand direct in anul 2 al programului) .

    Am vazut si prin alte sectiuni de comentarii ca multi pun problema materiala ca principal motiv in plecarea in alte tari : eu nu am facut acest lucru, pentru mine partea materiala nu a fost de luat in calcul ( doar, evident, cat sa stiu ca ma pot intretine intr-un anume loc ). Eu am plecat pentru implinirea intelectuala : in fizica, nu ai in Romania unde sa lucrezi, nici unde sa inveti ca lumea, in pas cu cercetarea. La universitatea unde sunt acum profesorii sunt aproape toti cercetatori activi, si in timpul cursurilor mereu aflam ultimile progrese din cercetare. Revenind la motivul pentru care am plecat, mentalitatea a contat si ea: in Romania, lumii “ii pasa”, intr-un mod ipocrit si dezgustator, in care isi permite sa se bage in viata ta, in mod gratuit. Aici nu se intampla asta, sunt lasat in pace, singur daca doresc sa fiu singur, iar atunci cand vreau discutii sau companie eu ma duc sa o caut, nu mi se baga pe gat cu forta, si nu se baga nimeni sa imi judece sau sa imi ordoneze mie viata.

    Iar legat de dezvoltarea intelectuala, care a constituit principalul motiv al plecarii mele, aici am gasit un mediu activ intelectual, in care se dezbat subiectele la sange, in care lumea nu se plafoneaza in “periat” si vorbe dulci, ci unde se da cu tine de pamant cand gresesti. Exista de asemenea si o ierarhizare, si un respect pentru meseria fiecarui om : aici lumea nu se uita ciudat la “intelectuali”, ci din contra, sunt respectati si apreciati pentru ceea ce fac. In Romania domneste in cadrul societatii o atitudine de genul “stiu eu mai bine ce fac” alaturi de “doar dumnezeu stie mai bine ca mine”, atitudine care pe mine ma dezgusta profund, si care e letala pentru o persoana interesata de discutii intelectuale, si de dezvoltarea in acest plan.

    Am plecat pentru ca am dorit un loc in care gandirea sa fie apreciata cat mai aproape de adevarata ei valoare, si in care societatea nu face presiuni asupra celor care isi permit sa gandeasca pentru ei, intr-un mod diferit de turma.

  • Cip: Acum e o moda cu plecatul in UK, dar foarte putini pleaca dintr-un motiv real (inexistenta sau impracticabilitatea propriului domeniu, etc). Am doi amici care au fost in UK si s-au intors, ambii plecati pentru specializare. In cazul lor cred ca a fost si putin patriotism pe care rar il mai gasesti (din pacate ,in Romania, patriotismul = martiriu de cele mai multe ori).

  • krossfire : Stiu si eu de moda cu plecatul in UK ( unde adevarul e ca se intra extrem de lejer, la facultati de duzina; ca alea de duzina de la ei sunt mai bune ca alea de top de la noi e alta problema ), si din pacate apare un fel de stigmatizare a celor ca studiaza in UK, indiferent de locul unde o fac. La facultatile de top din UK, in schimb, nu se intra deloc usor, iar in ultimii ani conditiile au devenit tot mai dure, si facultatile mai competitive ( vorbesc aici de Oxford, Cambridge, Imperial, UCL, Edinburgh, universitati care sunt lideri in UK, si chiar mondial pe anumite domenii ).
    Legat de patriotism, eu nu impartasesc catusi de putin acest sentiment, mi se pare nefondat logic si nu vad nimic special sau de admirat la cei care il manifesta. E absurd sa fii mandru de faptul ca in mod aleatoriu, te-ai nascut intr-un anumit loc, la un anumit moment de timp.

  • Sincer, nu-s tocmai de acord cu alea de duzina de la ei vs. alea de top de la noi. Sunt domenii unde spatiul academic nu conteaza. E aproape irelevant si fara practica e imposibil sa ajungi la vreo performanta. Stiu ca in spatiul anglo-saxon facultatea e o treapta importanta, dar nu vad de ce ar fi vreodata relevanta in stiintele umaniste sau in zona vocationala.

    Pe de alta parte, in domeniile de pe filiera reala, universitatea ar trebui sa-ti ofere o baza reala, o serie de cunostinte pe care sa le folosesti ca referinta in primii ani de munca (ori asta nu se intampla in facultatile din RO, iar plecarea va fi necesara la un punct pentru performanta).

    Patriotismul in sine nu se leaga neaparat de loc sau istorie (la cate articole am aruncat impotriva istoriei poporului roman, ar fi culmea sa sar acum in apararea ei). E mai degraba un sentiment de apartenenta colectiva, de a vrea ca ”tribul” tau sa-ti impartaseasca evolutia. In Romania e greu, stiind ca tribul tau ar fi mai fericit sa te ingroape in namolul in care se scalda decat sa te urmeze.

  • « nu-s tocmai de acord cu alea de duzina de la ei vs. alea de top de la noi. »

    are dreptate Cip.

  • In zona vocationala ( turism sau chestii de acest gen ), la facultati de aici te trimit obligatoriu la internship, inca din primul an. Unui prieten de la Birmingham i-au zis de la prima ora de curs din anul I ca ar fi bine sa se uite dupa loc de munca in vreun hotel, ca altfel degeaba face facultatea.

    In zona umanista, iarasi mediul de aici isi aduce un aport mare, prin faptul ca esti la curand cu ultimile noutati ( la mine la facultate, cei din catedra de filosofie sunt toti filosofi activi, implicati in filosofie si in dezvoltarea ei ). Nu se invata lucruri invechite, sau care nu se mai discuta in mediile academice de 50 de ani, se prezinta ultimile discutii, ultimii autori si se dezbate pe marginea lucrarii lor.

    In ce tine de filiera reala, in afara de ce ai mentionat tu, mai sunt si alti factori care cantaresc mult, cum ar fi resursele puse la dispozitie pentru cercetare ( atat umane, cat si materiale ), facilitarea comunicarii rezultatelor, si nu in ultimul rand faptul ca mediul in care lucrezi sa fie competitiv, cu oameni de valoare care sa fie dedicati muncii pe care o fac si ariei in care activeaza.

    Iar per total, un lucru care caracterizeaza universitatile aici ( cel putin cele de prestigiu ) e faptul ca sunt foarte competitive ( la primul curs pe care l-am avut anul acesta au picat 28% din elevi, la al doilea doar 22 % ). Trierea se face permanent, iar stacheta e extrem de ridicata. De asemenea, modul de predare e un avantaj foarte mare, cei de aici fiind centrati pe elevi, si pe capacitatea de a aplica cunostintele in practica, in vederea viitoarei meserii. De exemplu, cursurile de matematica nu sunt seci, ci se ia clar o situatie reala ( un semnal/impuls/altceva ce e in fizica) si se rezolva prin tehnica predata acea problema. Se mentine un contact cu realitatea, care in Romania adesea dispare, iar acolo unde e, in general e “naiv” ( adica se fac lucruri usoare, si chiar banale, nu proiecte cu impact puternic si de interes in stiinta actuala ).

    Legat de patriotism, poate am eu o problema, dar nu am acest sentiment de “apartenenta colectiva”, de trib. Faptul ca apartin unui trib e iarasi o chestie care tine de haos, nu de mine, si iarasi ar fi absurd sa ma laud si sa fiu mandru de haos.

  • Facultatea e doar o linie de ghidaj. Din punctul asta de vedere, cam asa e si aici pe partea asta. Uite, de exemplu in publicitate, fara experienta de munca nu te poti angaja (nici macar ca junior, iti trebuie portofoliu). Facultatea e aproape inexistenta, si aici si afara, in domeniul asta.

    De exemplu, in anul III si la master am avut o groaza de oameni din profesie ca profi (da, la ”hulitul” FJSC se practica). Chiar si asa, tot prin joburile din studentie am capatat avantul ala necesar unei angajari mai serioase. Intre timp, colegi de prin Anglia, Italia sau Franta faceau lucruri similare (e drept, putin mai aplicate) dar s-au lovit de exact aceleasi bariere ca orice student de la noi. E o chestie de vocatie, de talent si antrenament. Nu e o problema de educatie formala.

    Te inteleg pe partea de patriotism, dar iti spuneam de unde ar pleca. Totusi, desi nu vei fi tratat altfel, sentimentul de ”outsider” te va urmari o vreme.

  • In orice lucru, daca vrei performanta, e chestie de vocatie, talent si antrenament ( pana si in stiinte, talentul cateodata conteaza mai mult decat teoria pe care o stii ).

    Unul dintre avantajele de a invata aici e faptul ca esti aproape de cei care au nevoie de oameni, si ca poti sa fii recrutat inca de pe bancile facultatii ( evident, asta implica sa aiba facultatea parteneriate, iar tu sa fii foarte bun ). Ca altfel, mediocrii au aceeasi soarta in orice tara. Diferenta se face insa la nivel de elite, care in anumite locuri sunt pretuite, iar in altele ( ca in Romania, de exemplu ) li se pune noroi in cap si li se sapa groapa umpluta cu catran incins, cand se pun pe lucruri mai marete.

    Legat de sentimentul de “outsider”, acest m-a urmait intotdeauna, inca de cand eram mic copil, datorita anumitor circumstante personale. M-am simtit asa si in Romania, dar in mod paradoxal, aici parca ma simt mai “acasa” decat m-am simtit vreodata in Romania. O fi si din cauza ca aici e un adevarat mediu “intelectual”, si ca eu personal nu am avut de-a face cu discriminare sau cu priviri dubioase ( desi alti colegi romani ziceau ca au simtit privire dubioase si alte astfel de lucruri, eu nu am intampinat nici o astfel de problema, din contra, am fost acceptat repede ).

  • Din nou, nu vad diferenta (apropo de paragraful 2). Si in cazul nostru s-a recrutat din facultate. Totul era sa ai pe ce baza sa fii recomandat.

    De acord cu elitele, de-aici si postul. In momentul in care ajungi la o maturitate profesionala, e mai greu sa-ti gasesti argumente.

    Pai da, e normal sa te mai mai in largul tau intr-o mare de necunoscuti, mai ales daca nu esti prea legat de tara mama. Oricum, apreciez libertatea schimbarii de decor 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *