Daca tot am scris despre copilarie in postul trecut si n-am lasat tema in pace nici acum doua saptamani , am zis ca n-ar fi o idee sa mai storc ceva dintr-un trecut nu foarte indepartat.

Puseul de melancolie a fost declansat de cateva acorduri, acorduri pe care nu le-am recunoscut decat dupa vreo doua zile. Era normal sa nu ma prind. Erau patru note fluierate, o inspiratie, o expiratie si apoi doua fluieraturi prelungi. Ar fi putut fi orice, de la cateva note aleatoare pana la ultimul hit al Innei auzit prin vreun taxi bucurestean. A fost nevoie de o imagine mentala mai clara: ora 8.00 dimineata si un pusti fluierand cele patru note pe sub ferestrele de la blocurile 89 si 98 (care intamplator se gaseau fata in fata).

Era fluieratura prin care mica gasca din copilarie te anunta ca-i timpul sa-ti misti fundul din casa. Era ”ringtone”-ul nostru, cel mai ieftin beep. Acum sincer sa fiu, cele doua grupuri in care ma invarteam in copilarie foloseau melodii diferite. Prima era cea amintita mai sus, iar a doua era coloana sonora de la Duke Nukem 3D , fluierata pe sarite. Nu exista vreo rivalitate, ci pur si simplu un scop diferit. Pe a doua piesa ne chemam pentru a vorbi despre jocuri sau a sta calare pe PC-ul vreunuia (aici participam in general eu si cativa amici mai mici). Pe prima ne strigam pentru discutii intelectuale, intre doua miute si un pufulete. Asa se strangeau ”cei mari”. Oricum, dupa vreo doi ani si ceva, melodiile fusesera invatate si de altii si era din ce in ce mai greu sa faci diferenta.

Intr-o perioada in care pentru a povesti un film, trebuia sa-ti folosesti imaginatia, chestia cu fluieraturile parea destul de inteligenta. Culmea, era la fel de ieftin ca un beep si mult mai eficient. In general, prietenii din copilarie aveau bunul simt sa vina cu o scuza, pentru ca a doua zi riscau sa nu mai fie fluierati.  Nu, nu era o razbunare. Daca era vacanta si cineva nu raspundea la 2-3 ”apeluri”, se considera ca a plecat la bunici.

Acum, dupa ani de zile, pot sa marturisesc un secret: nu eram originali! Da, stiu ca pentru multi cititori e un soc ca nu eu am invetat actiunea de a fluiera, dar toata smecheria cu ”tonul de apel” fusese imprumutata de la liceeni dde vizavi, liceeni care tocmai plecasera la facultate. Pana ca gasca sa se sparga din diferite motive (in principal maturizare si anturaj), tehnica fusese imbunatatita masiv. Una dintre imbunatatiri era folosirea unui capac de Prigat indoit pe post de pocnitoare. Inovatia n-a tinut mult pe motiv de vecini iritati, dar a meritat incercata.Am incercat sa cream si un sistem de pahare de plastic cu sarma inter-blocuri. A esuat, soldandu-se chiar cu  doua raniri accidentale. Stiinta cere sacrificii.

Asta urma sa fie pasajul in care trageam o concluzie filosofica. De fapt, voiam sa citez finalul filmului Stand by Me. N-o sa-l citez si nici n-o sa va spun cum in concediul din primavara am fluierat si n-a scos nimeni capul pe geam. O sa las deschis postul in speranta ca ma veti uimi cu avansatele voastre sisteme de comunicatii pre-pubertate.

P.S: Am fost abordat zilele trecute cu o propunere destul de comoda. Cum nu pun publicitate pe blog, eram tentat sa spun ”Nu” din start. Totusi, oferta initiala s-a transformat intr-o micuta sponsorizare pentru concursuri. Nu bannere, nu advertoriale, nu posturi cu dubla intentie, ci mici premii pentru cititori, in schimbul unui link in post sau post scriptum. Deci, daca ar fi vorba de niscaiva cultura (carti si alte artefacte), v-ar interesa concursurile prin comentarii?