Oamenii din jur

Un citat dubios mă anunță colorat că în viață “cunoști oamenii pe care-i meriți, nu cei pe care ți-i dorești”.

Dacă în general nu mă prea pasionează adevărurile cu glazură de Poptămaș, fraza asta m-a pus puțin pe gânduri. Cu doar o zi în urmă avusesem o conversație pe exact aceeași temă, așa că am fost nevoit să îmi scarpin gânditor barba și să afirm: Da, bă, cam așa e!

Singura obiecție pe care aș aduce-o citatului (neatribuit, dar aștept completări) ar fi folosirea sintagmei „meriți”. Viața nu e atât de bine reglată încât să-ți dea ce meriți, nici măcar în sensul negativ. Cel mai probabil, cunoști oamenii pe care personalitatea, statutul tău social și abilitățile intelectuale îți permit să-i cunoști. Cunoști oamenii pe care „poți” să îi cunoști.

Uneori, doar uneori, se întâmplă să ai contact cu omul ăla providențial care să te facă să-ți depășești condiția, fie că e vorba despre o consoartă, un șef bonom sau despre un profesor iluminat. Din păcate, nimeni nu-ți garantează punctele ăstea de cotitură, motiv pentru care nu are sens să discutăm destinul altora. Ce mi se pare însă interesant este modul în care, în majoritatea situațiilor, ni se pare mai ușor să dăm vina pe „anturaj”, decât să admitem partea de vină a „victimelor”. E o tendință care se vede în media, atunci când caută scuze externe vreunui psihopat (l-au învățat radicalii ăia rău, altfel era băiat bun), dar și în viața de zi cu zi.

Cel mic e un dezastru la școală și s-a apucat de fumat? E numai vina lui Gigel, liderul găștii din care face parte. Sigur, faptul că numai al tău, al Maricicăi și încă doi nebuni ascultă de Gigel nu e o problemă. La fel nu e o problemă cum alți copii din clasă îi ocolesc pe-ăștia, deși ar putea foarte bine să chiulească și să fumeze și ei. Anturajul poartă toată vina. Cel mic și educația primită acasă sunt în alt plan al discuției.

Tânărul Ionel nu mai dă pe-acasă și parcă și-a uitat prietenii și părinții? E numai vina viperei ăleia cu care s-a însurat! Aia nu-l lasă. El, săracul, nici nu are abilitatea de a răspunde pentru propriile acțiuni. Nu, el e o simplă marionetă care nu înțelege conceptul de alegere, deși are peste 30 de ani. Femeia aia poartă toată vina, nu frustrările care l-au făcut pe Ionel să se refugieze în brațele ei.

Marina a devenit brusc arogantă și ursuză? Păi e de la noul serviciu, au făcut-o ăia șefă pe-acolo și-i spun că e grozavă! De-atunci nici nu mai salută. Clar de la job i se trage, ci nu din faptul că toată viața Marina nu și-a dorit altceva decât să parvină, uitându-se la toți prietenii și rudele ei ca la niște instrumente în drumul ei către glorie. Clar nu e vina ei.


(Un alt om pe care l-au stricat prietenii)

Situația poate sta foarte bine și invers: meritele individuale ale unora pot fi îngropate de reputația sau renumele grupului, chiar dacă el nu este complet relevant. De fapt, poate că problema e mai degrabă una a dinamicii de grup. Grupurile reale sau fictive cărora le atribuim o influență implacabilă nu sunt cu adevărat relevante. Faptul că așa au făcut sau că așa fac alții nu mai e de secole o scuză sau cel puțin de la Nürnberg în sus. Sigur că apartenența la un partid politic te poate face mai nesuferit în discuții, dar ea nu explică de ce îți lipsește bunul simț.

Exemplele de mai sus nu urmăreau să-i facă de rușine pe Gigel, Ionel și Marina, ci să sublinieze un fapt puțin mai grav: tindem să acordăm foarte multă importanță comportamentului de grup, ignorându-l pe cel individual. Motivul e simplu și ține de incapacitatea de a ne asuma și de a atribui niște responsabilități. Consecința e că tindem să avem scuze din ce în ce mai stupide, pentru comportamente din ce în ce mai nocive.

Ai votat complet aiurea la ultimele alegeri sau n-ai votat deloc? E în regulă, așa au votat și ăia din jurul tău și te-ai lăsat dus de val. Ai fraudat puțin sistemul? Nu e vina ta. Ai fost influențat, că așa făceau toți pe „vremea aia”. Cumva, nu e vina noastră sau a celor apropiați nouă, ci a unor grupuri amorfe care aparent ne spun ce să gândim. Nu spun că mentalitatea și presiunea de grup n-ar exista, ci doar că ele nu funcționează așa cum ar vrea conștiința unora.

Prin urmare, când vă uitați la băieții ăia veseli care taie libertăți cu ștampila în Parlament, nu-i mai vedeți ca pe o masă amorfă. Nu, ei sunt individualități, alese sau nu de o majoritate, oameni care, cu sau fără dosare, iau niște decizii. Pentru ultimele, nu sunt vinovați numai liderii, X, Y sau Z. Fiecare dintre omuleții ăstia e o subspecie proprie și, după ce tot calvarul ăsta se va fi terminat, ar trebui să ne uităm mai atent la fiecare. Mă îndoiesc că toți au fost vreodată oameni buni, dar i-a stricat anturaju’…

P.S: Zilele ăstea au fost un experiment incredibil de chimie: antipatia s-a transformat în apatie și apoi din nou în furie. Îmi scuzați rima.

18 COMMENTS

  • Pai de foarte multe ori nu prea ai ce anturaj sa alegi.
    E ca si cu clientii, degeaba trimiti oferta firmei A si B, daca primesti oferte numai de la X si Y.
    Ca sa schimbi anturajul ai nevoie de resurse.

  • Exact. E ca o tranzactie in care nu prea ai ce sa faci, ca aia sunt clientii pe care i-ai putut atrage pe moment. Ori refuzi si ridici standardul, ori accepti, dar nu dai vina pe ei.

  • Disclaimer:ştiţi cum face Dorel de la lopată când i se vorbeşte de labă, sau de dat limbi gagicii lui?

    Se spune că femeile sunt 99% incapabile în privinţa tehnicii. Că nu ştiu să schimbe un bec, că strâng şurubul cu patentul şi piuliţa cu şurubelniţa. Şi că, dacă le pomeneşti ceva de Starcraft, te prind în plasă, te lovesc cu o furtună psionică şi după aceea te consumă. Ceea ce nu e foarte deosebit de modul în care face Dorel când îi pomeneşti de limbi.

    Dar milioanele de femei-ingineri ar zice că tehnica nu e ceva imposibil de stăpânit.

    Şi atunci de ce se comportă aşa?

    Fiindcă tehnologia nu se mânuieşte singură.

    Dacă ai cunoştinţe tehnice, ai de-a face cu oamenii pe care statutul tău social și abilitățile tehnice îţi permit să îi întâlneşti.

    Adică o gameriţă are de-a face cu unii care sunt în aceeaşi branşă… nişte geeki frustraţi şi incompetenţi în relaţiile cu lumea.

    Adică o automobilistă are de-a face cu şoferi şi mecanici… nişte băieţi de cartier care beau multă bere şi râgâie.

    Doamne fereşte să fie femeia în cauză şi motociclistă, că atunci a bulit-o, ca la Vaslui pe maidan!

    Astfel încât e evident de ce femeile caută să nu aibă vreo legătură cu meseriile şi hobby-urile care implică abilităţi tehnice.

    Anturajul, fetelor, anturajul…

  • :))

  • Mai, apropo de chestiunea cu aia din parlament, eu imi amintesc de-o declaratie bosumflata data de .. Elena Udrea. Care declara senina ca ea “nu prea stia ce face”, si ca “s-a luat dupa cei din jur”, si ca “abia la final a realizat ce grozavii facea”. Vasta majoritate a oamenilor au luat-o in deradere, haha hihi, e foarte usor sa presupui ca toti aia din guvern/parlament is niste oameni epic de malefici, care planuiesc totul cu o rautate incredibila. In realitate, am ca o banuiala ca intr-adevar sunt si ei ca orice grup / turma: niste dobitoci care-si legitimeaza unii altora comportamentul.

    A nu se intelege ca scuz. Explic.

  • De acord cu tine ca influenta grupului exista, dar pentru a lua o decizie in Parlament, tu ca senator sau deputat ai in mod normal un timp de reflectie asupra ei, treci printr-un proces de validare. Daca in ultimele zile, timpul si procesul ala s-au comprimat, pana recent, nu venea nimeni sa-ti spuna: Ai 2 minute sa semnezi, hai, hai, hai! Faptul ca ei nu citeau nimic din ce semnau sau votau nu era vina nimanui.

  • Auzi, dar tu de la aniversare n-ai mai scris nimic pe blog 🙂 ?

  • Bun, da’ vezi ca discutia e mai larga de atat. La orice nivel social, oamenii nu iau decizii pur intelectuale. Vorba ta, un parlamentar pus in fata votului pentru o lege nu sta mereu sa gindeasca “cum o fi mai bine” (in special pentru electoratul meu), ci mai degraba “care-i linia partidului”, “ce beneficii ies si cui” samd. Electoratul mai duca-se si-n pizda ma-sii, dupa ce a dat votul.

    De aia ziceam de Udrea, ca ea ii printre singurele capre suficient de candide incit sa puna in cuvinte ceea ce banuiam toti.

    Sigur ca omul stapin pe sine isi va pastra & exprima personalitatea chiar si in cele mai nefavorabile conditii — de exemplu, cind i se cere sa isi incalce principiile. Insa aia-s niste exceptionali, daca vorbim de omul de pe strada, e o idee buna sa luat totusi in considerare factorii din jur: familie, prieteni, diverse surse de influenta asupra opiniei sale samd.

    [Blogul l-am inceput pe curat, era un link la finele articolului aniversar. Vezi si linkul din semnatura de aici.]

  • Da, dar omul e totusi om. Ai niste resorturi interne si externe care-ti spun sa “te mai gandesti”, cam la fiecare decizie pe care o iei. Daca nu le ai, atunci e putin probabil sa fii capabil sa ajungi intr-o functie inalta (in Romania, aici ajungi prin compromisuri, dar un compromis necesita intelegerea a ceea ce accepti si ceea ce cedezi, deci politicienilor nu li se poate imputa lipsa de rationalitate, chiar daca multora li se poate imputa lipsa de inteligenta).

  • Eh tu, individualitatea e povara grea cum ar veni. Si de aceea nu-i cu nimic de mirare ca majoritatea lumii in fapt prefera (in singurul mod care chiar conteaza adica prin fapte, nu prin vorbe ca din vorbe toti sunt azi una si maine alta dupa cum bate vantul) caldurica turmei. Problema nici n-ar fi pana la urma asa preferinta ci faptul ca nu mai vine la pachet cu costul corect: vrei sa fii oaie foarte bine, taci, rumega si du-te unde te mana, nu ti s-o uita nimeni in gura ce behai ca n-are de ce sa conteze catusi de putin.

    Oportunitatile ca si anturajul se aleg. Nu exista ca “n-ai resurse” cata vreme esti intreg la trup cum ar veni. Sigur, in functie de unde pornesti poate fi mai usor sau mai greu sa ajungi unde vrei dar aia n-are mare lucru a face in chestiune. De la oameni batrani (din cei care n-au imbatranit degeaba chiar) citire: fiecare ajunge unde vrea. Cu sublinierea necesara pentru vremurile moderne ca “a vrea” nu-i chestia aia de-o zici verbal ori in fine, in gand ci chestia aia pentru care esti pregatit sa suferi oricat si oricum ti-o cere.

  • Exact. Uneori poate nu poti mai mult, dar nici nu poti sa dai vina pe anturaj ca “te-a adus acolo”. Sunt ca cei cu personalitate dependenta (“adictiva”) care ajung dependenti de ceva la un moment dat, dar mai toti incep sa povesteasca despre “anturaj”. De parca daca cineva nu aducea un anumit drog intr-un anumit context, dependentul nu l-ar fi descoperit oricum.

  • Cred că ai surprins bine, cu observația că nu-i atât vorba de un grup, cât de exterior. Grupul este bun pentru că face parte din afara noastră. Dar nu-i numai grupul. La început e profa’ de mate, ea e de vină c-am luat notă mică, că-i rea. Și, după ce creștem fiziologic, guvernul și PSD-ul.

    Care PSD nu știu exact ce vor să voteze, că n-am citit legile justiției, dar nu înghit teoria unui DNS sfânt, așa cum păreți să o faceți voi.

    În sfârșit, ca să revin la tema articolului, întotdeauna avem fix ceea ce merităm.

  • DNA*, nu DNS

  • Nu, eu chiar vorbesc despre grup, nu despre ideea de a blama pe cineva (vezi exemplul cu profa de mate) si nu despre raportarea la exterior. E vorba despre a identifica in mod concret un vinovat colectiv, nu unul singular. E fix exemplul cu anturajul: tu spargi geamul, dar maica-ta le explica tuturor ca de fapt e de vina Gigel, liderul gastii tale de la bloc, desi tu ai luat piatra si tu ai dat in geam (chiar daca ala te-ai incurajat).

    Nu cred ca cineva militeaza pentru un DNA sfant sau considera ca Kovesi e puritatea intruchipata, doar ca mai toti suntem de aceeasi parere: sunt anumite forte politice care au fost un cancer pentru societate si inca sunt. Ori plecam noi (ceea ce deja se intampla), ori dispar ei (definitiv, iremediabil, atat la nivel de oameni, cat si de “pseudo” ideologie). Ultima situatie e posibila, pe masura ce ei devin din ce in ce mai putin reprezentativi pentru din ce in ce mai putini oameni. Chiar si o lege a justitiei sa citesti si ti se face greata, dar asta e ultima problema cu cea mai proasta guvernare din ’89 incoace.

  • Dar eu cred că chestia cu grupul e un caz particular al chestiei cu exteriorul. De aia e ales un grup, că-i din exterior. În lipsa grupului, merge și o singură persoană din afară, numai să nu fii tu sau copilul tău. Adică să dai vina pe altcineva sau altceva, asta-i ideea.

    Deci, dacă mergi la rădăcină, găsești eu versus ceilalți. Iar vina se plasează pe ceilalți. Grupurile, cum e anturajul și partidul, sunt foarte bune, că-i greu să dai vina într-un mod specific pe X, că cineva te-ar putea întreba ce-a făcut X în mod concret ca să te corupă, moment în care ai intra în încurcătură, dar anturajul și guvernul merg, că-s niște termeni vagi și generici, aproape principii, și nu poți lupta cu principiile sau cu instituțiile, tu, un simplu muritor. Deci ai fost o sărmană victimă a vremurilor tale, gen. Ideea e să nu fii victima ta. 🙂

    Dar în lipsa grupurilor, mamițica ar găsi imediat și un vinovat anume, pentru notele proaste ale lui Goe. Prietenul ăla cu care-și petrece mai tot timpul, sigur el e de vină. 🙂 Știi cum zic?

  • Este, intr-adevar, doar ca e mai usor sa dai vina pe grup decat pe mediu. Ca na, mediul o fi de vina ca X e agresiv, dar daca vrea sa se justifice, X nu poate da vina pe viata grea, dar ar putea da vina pe amicii lui de cartier 🙂

    Apropo de ce vorbeam (am limited account, dar e suficient si primul paragraf ca idee): https://www.newscientist.com/article/mg23631560-900-effortless-thinking-adapting-our-need-to-feel-part-of-the-gang/?cmpid=EMP|NSNS|2017-2012-GLOBAL-DecWk3_EffortlessThinking|email6-button&utm_medium=EMP&utm_source=NSNS&utm_campaign=DecWk3_EffortlessThinking&utm_content=email6-button&cmpid

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

krossfire

Un simplu haiduc al cuvintelor.

Related Posts