Un citat dubios mă anunță colorat că în viață “cunoști oamenii pe care-i meriți, nu cei pe care ți-i dorești”.

Dacă în general nu mă prea pasionează adevărurile cu glazură de Poptămaș, fraza asta m-a pus puțin pe gânduri. Cu doar o zi în urmă avusesem o conversație pe exact aceeași temă, așa că am fost nevoit să îmi scarpin gânditor barba și să afirm: Da, bă, cam așa e!

Singura obiecție pe care aș aduce-o citatului (neatribuit, dar aștept completări) ar fi folosirea sintagmei „meriți”. Viața nu e atât de bine reglată încât să-ți dea ce meriți, nici măcar în sensul negativ. Cel mai probabil, cunoști oamenii pe care personalitatea, statutul tău social și abilitățile intelectuale îți permit să-i cunoști. Cunoști oamenii pe care „poți” să îi cunoști.

Uneori, doar uneori, se întâmplă să ai contact cu omul ăla providențial care să te facă să-ți depășești condiția, fie că e vorba despre o consoartă, un șef bonom sau despre un profesor iluminat. Din păcate, nimeni nu-ți garantează punctele ăstea de cotitură, motiv pentru care nu are sens să discutăm destinul altora. Ce mi se pare însă interesant este modul în care, în majoritatea situațiilor, ni se pare mai ușor să dăm vina pe „anturaj”, decât să admitem partea de vină a „victimelor”. E o tendință care se vede în media, atunci când caută scuze externe vreunui psihopat (l-au învățat radicalii ăia rău, altfel era băiat bun), dar și în viața de zi cu zi.

Cel mic e un dezastru la școală și s-a apucat de fumat? E numai vina lui Gigel, liderul găștii din care face parte. Sigur, faptul că numai al tău, al Maricicăi și încă doi nebuni ascultă de Gigel nu e o problemă. La fel nu e o problemă cum alți copii din clasă îi ocolesc pe-ăștia, deși ar putea foarte bine să chiulească și să fumeze și ei. Anturajul poartă toată vina. Cel mic și educația primită acasă sunt în alt plan al discuției.

Tânărul Ionel nu mai dă pe-acasă și parcă și-a uitat prietenii și părinții? E numai vina viperei ăleia cu care s-a însurat! Aia nu-l lasă. El, săracul, nici nu are abilitatea de a răspunde pentru propriile acțiuni. Nu, el e o simplă marionetă care nu înțelege conceptul de alegere, deși are peste 30 de ani. Femeia aia poartă toată vina, nu frustrările care l-au făcut pe Ionel să se refugieze în brațele ei.

Marina a devenit brusc arogantă și ursuză? Păi e de la noul serviciu, au făcut-o ăia șefă pe-acolo și-i spun că e grozavă! De-atunci nici nu mai salută. Clar de la job i se trage, ci nu din faptul că toată viața Marina nu și-a dorit altceva decât să parvină, uitându-se la toți prietenii și rudele ei ca la niște instrumente în drumul ei către glorie. Clar nu e vina ei.

Situația poate sta foarte bine și invers: meritele individuale ale unora pot fi îngropate de reputația sau renumele grupului, chiar dacă el nu este complet relevant. De fapt, poate că problema e mai degrabă una a dinamicii de grup. Grupurile reale sau fictive cărora le atribuim o influență implacabilă nu sunt cu adevărat relevante. Faptul că așa au făcut sau că așa fac alții nu mai e de secole o scuză sau cel puțin de la Nürnberg în sus. Sigur că apartenența la un partid politic te poate face mai nesuferit în discuții, dar ea nu explică de ce îți lipsește bunul simț.

Exemplele de mai sus nu urmăreau să-i facă de rușine pe Gigel, Ionel și Marina, ci să sublinieze un fapt puțin mai grav: tindem să acordăm foarte multă importanță comportamentului de grup, ignorându-l pe cel individual. Motivul e simplu și ține de incapacitatea de a ne asuma și de a atribui niște responsabilități. Consecința e că tindem să avem scuze din ce în ce mai stupide, pentru comportamente din ce în ce mai nocive.

Ai votat complet aiurea la ultimele alegeri sau n-ai votat deloc? E în regulă, așa au votat și ăia din jurul tău și te-ai lăsat dus de val. Ai fraudat puțin sistemul? Nu e vina ta. Ai fost influențat, că așa făceau toți pe „vremea aia”. Cumva, nu e vina noastră sau a celor apropiați nouă, ci a unor grupuri amorfe care aparent ne spun ce să gândim. Nu spun că mentalitatea și presiunea de grup n-ar exista, ci doar că ele nu funcționează așa cum ar vrea conștiința unora.

Prin urmare, când vă uitați la băieții ăia veseli care taie libertăți cu ștampila în Parlament, nu-i mai vedeți ca pe o masă amorfă. Nu, ei sunt individualități, alese sau nu de o majoritate, oameni care, cu sau fără dosare, iau niște decizii. Pentru ultimele, nu sunt vinovați numai liderii, X, Y sau Z. Fiecare dintre omuleții ăstia e o subspecie proprie și, după ce tot calvarul ăsta se va fi terminat, ar trebui să ne uităm mai atent la fiecare. Mă îndoiesc că toți au fost vreodată oameni buni, dar i-a stricat anturaju’…

P.S: Zilele ăstea au fost un experiment incredibil de chimie: antipatia s-a transformat în apatie și apoi din nou în furie. Îmi scuzați rima.