Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Jucării Stricate

Posted by on 09 May 2018 | Tagged as: Viata & Nu Numai

Cu mai multe luni în urmă, îmi justificam lunga absență de pe blog printr-o mână de rânduri nu tocmai clare.

Vă spuneam atunci că dispariția mea din lunile precedente se datora unor probleme medicale, probleme cu care mă luptasem timp de mai mulți ani. Tot atunci v-am promis că voi reveni cu detalii, dar și cu o carte pe tema asta. Ei bine, am revenit cu amândouă!

Acum aproape opt ani, după o vară în care înghesuisem o vacanță, o schimbare de job, o mutare de locuință și alte obsesii ale tinereții, mi-am găsit timp să ajung și pe la medic. La un laborator de analize, mai precis. Eram cam palid și mai multe persoane, de la maică-mea la oameni întâlniți în Mega Image, îmi spuneau că am „ochii puțin cam galbeni”. Suspectam, în cel mai „bun” caz o steatoză hepatică. În cel mai rău caz, aș fi putut agăța o hepatită A din vacanța care tocmai se încheiase. Niciunul nu era un prospect grozav, dar nici un capăt de lume.

Din fericire, corpul meu părea să fie complet ocolit de virusuri, inclusiv de hepatitele clasice. Din păcate, valorile transaminazelor (enzime hepatice) erau de 10 sau chiar 20 de ori mai mari decât ar fi trebuit să fie. Problema era deci mai complicată decât anticipasem. Primele halate care mi-au văzut analizele au ridicat din umeri și s-au ferit de diagnostic, însă o vizită urgentă la un spital mare mi-a sugerat o boală despre care auzisem doar trecător: hepatita autoimună. După zeci de teste (pentru virusuri și anticorpi autoimuni) care m-au costat timp și bani, diagnosticul s-a confirmat.

Sincer să fiu, în primă fază, neștiind fantastic de multe despre bolile autoimune (la fel ca medicii), n-am luat lucrurile prea în serios. Cum valorile transaminazelor au scăzut în urma terapiei inițiale, începusem să cred că lucrurile se vor așeza destul de repede. Șapte ani mai târziu, după mai multe internări, sute de consultații (inclusiv în afara țării) și zeci de mii de pastile, am ajuns la o soluție pe care nu vrusesem să o accept: transplantul hepatic. Culmea, componenta autoimună intrase în remisie, însă problemele cu ficatul si vasele de sânge din jur nu păreau să se calmeze. Deși eram pe listă de un an jumate și fusesem avertizat, am amânat mental momentul până când m-am trezit pe brancardă.

Norocul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista pacienților fiind mică. Ghinionul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip și mai rar, lista donatorilor fiind la rândul ei mică.

Credeți sau nu, lunile petrecute în spital au fost nu doar revelatoare și pe alocuri dureroase, cât și suficient de amuzante încât să vreau să vi le povestesc. Prin urmare, am scris o carte. Una care nu e despre doctori, boli sau sistemul medical. E despre un ciudat de vreo 30 de ani care a fost scos din lumea lui și proiectat într-una unde speranța vine la oră fixă.

Jucării Stricate va fi apărea la Editura Datagroup la finalul lunii mai și va fi lansată oficial la Bookfest București 2018.

Coperta se bazează pe o schiță mâzgălită de mine la ieșirea din spital
și e semnată Vasile Adnan.

Acum, dacă tot am apucat să vă promit, o să vă dau și o scurtă mostră din capitolul Joc de Glezne, unul din capitolele de început ale cărții.

Știți senzația aia că ai fost lovit de un camion și că șoferul a dat și cu spatele, crezând că ești politician? Cam așa mă simțeam eu când am fost trezit a doua zi, la 5.00 dimineața. Două infirmiere bătrâioare, dar zâmbitoare, m-au ridicat în fund și au început să mă curețe cu o spumă bizar mirositoare și cu șervețele sterile. Până să mă prind exact ce se întâmpla, una dintre infirmiere mi-a vârât în gură o periuță de dinți de unică folosință și m-a asigurat că „te curățăm bine, mămică, tu să n-ai nicio grijă”.

Îmi plăcea să cred că simpatia infirmierelor se datora atracției mele animalice, dar cel mai probabil de vină era figura de cățeluș uitat în ploaie. Dacă ar fi funcționat și la rezidentele pe care le observam din ce în ce mai des, ar fi fost perfect. Urma să mă gândesc mai serios la asta în tura de somn ce tocmai începea…

– Te-ai trezit, domnu’? mă întrebă Dorin, un asistent proaspăt intrat în tura de dimineață. Nu e bai, ne trezim acum, că se apropie și vizita lui Domn’ Profesor. Hai să punem niște perfuzii și să rearanjăm electrozii ăștia.

– Ce dată e? m-am trezit subit că întreb, deși eram mai degrabă deranjat de faptul că nu apucasem să dorm cât voiam…
– E marți, 22 august. Ai dormit două nopți în spital, n-ai călătorit în timp!

Pe lângă perfuzii, Dorin mi-a făcut și două injecții cu un anticoagulant care a dat o tentă vinețiu-strălucitoare mâinilor mele deja colorate. În momentul ăla, bicepșii mei arătau ca o expoziție de tatuaje postmoderne. Mă puteam camufla fără probleme printre taximetriștii care mergeau fără aparat, ascunși în spatele autogării.

În orice caz, se făcuse ora șapte, iar eu habar n-aveam ce însemna „vizita lui Domn Profesor”, ci doar că el era omul care adusese transplantul hepatic în România și care supervizase operația condusă de Chirurgul Șef. Urma deci un moment solemn, iar eu nu puteam să mă ridic nici măcar în fund, fără cel puțin două persoane pe post de proptele. În seara anterioară rugasem o infirmieră să-mi ridice patul, pentru confort, iar acum nu mai ajungeam la butoanele care îl controlau. Eram clar nepregătit pentru strigarea catalogului.

Câțiva dintre voi au probabil ceva mai multe întrebări, de la tratamente la crezuri personale și informații medicale. Aș fi bucuros să răspund la ele, însă cel mai probabil o voi face în privat. Oricum, nu voi percuta la întrebările pe care le consider dubioase sau malițioase. În plus, cred că 90% din răspunsuri se află în cartea descrisă mai sus, inclusiv câteva informații despre istoricul medical personal. Asta și o doză de umor trăit involuntar și grăit în mod barbar.

În caz că se întreba cineva sau în cazul în care se va întreba vreodată cineva, Jucării Stricate va fi tradusă pe viitor în germană, engleză și alte câteva limbi. Să sufere și alții, nu numai voi!

Până la lansarea oficială a cărții, am „lansat” și vladstoiculescu.ro, o pagină de autor unde veți putea găsi în principal lansări bibliografice (da, mai urmează), dar și câteva date despre activitatea mea profesională, fără legătură cu blogul. Cu alte cuvinte: un site care nu vă interesează. El va fi însoțit și de o pagină de autor pe Facebook, imediat ce voi centraliza informațiile legate de noua carte, dar și celelalte apariții bibliografice din trecut (seria Căpitanul Ronț, în special).

P.S: Nu vă pot promite că tema cărții o să vă placă. Pot totuși să vă garantez că textul nu o să vă trimită la culcare.

Soluția Romană

Posted by on 03 May 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Articolul ăsta vine ca răspuns la o întrebare legată de problema terorismului…

Mirat că nu sunt de acord cu soluția violentă, un prieten m-a întrebat recent ce altă soluție văd la „epidemia” de atentate din ultimii ani. Sunt departe de a fi calificat să ofer un răspuns, dar de data asta am zis să intru în joc. Nu știu dacă omul se aștepta la un o tiradă neoliberală, la vreun delir stângist sau la o banală privire goală. Din păcate, soluția mea este simplă și nu este una originală. De fapt, e o idee de inspirație antică, readusă recent în discursul public.

În general, violența nu dă rezultate când e vorba despre… eradicarea violenței. Sigur, am putea îngropa sub rachete statele presupus „teroriste”, dar nu am face altceva decât să hrănim ideologia rebelă. Am asigura încă vreo câteva generații de teroriști. Vorbim despre oameni lipsiți de mijloace (uneori materiale, alteori mentale), îndoctrinați și îndopați cu promisiuni utopice. Răspunsul violent n-ar face decât să le confirme delirul și ideea că gestul lor este un martiriu, nu o crimă. În plus, de vreo 220 000 de ani tot încercăm să rezolvăm lucruri prin violență. N-a funcționat.

Pe de altă parte, nici soluția toleranței și a relativismului moral nu funcționează. Nu pentru că n-ar fi fost încercată, ci pentru că pleacă de la premise greșite. Una dintre ele ar fi că nu există civilizații „superioare”, ci doar civilizații „diferite”. Sigur că e stupid să compari obiceiuri și evident că orice diferență culturală poate fi intepretată relativist. Totuși, dacă luăm integritatea personală și libertatea drept valori (știți voi, Drepturile Omului), atunci există civilizații superioare și civilizații sălbatice. Integrarea fără educare nu înseamnă nimic!

Prin urmare, ce soluție susțin? Păi, pentru a explica mai bine conceptul din spatele ei, merită să ne întoarcem puțin în timp. În secolul 4 î.Hr., mai precis. Pe-atunci, un băiat de condiție șubredă și minte fragilă pe nume Herostratus s-a gândit că ar putea intra în istorie. Cum? Incendiind templul zeiței Artemis din Ephes, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Pe lângă pedeapsa fizică primită de Herostratus, „înțelepții vremii” s-au mai gândit la ceva: ce ar fi dacă l-am șterge noi pe băiatul ăsta din toate referințele publice, astfel încât nimeni să nu-i știe numele și să-i repete faptele?

Din păcate pentru legislatorii din Ephes, numele lui Herostratus (Herostrat, în limba română) a supraviețuit. Asta s-a întâmplat și pentru că diverși învățați l-au transformat în exemplu. Strabon și alții pur și simplu n-au prins ideea! Astfel, băiatul ăsta a devenit un fel de portdrapel pentru ideea de terorism, apărând chiar și pe listele despre teroriști celebri (liste care n-ar trebui să existe). O carte pe tema asta vorbește chiar despre Sindromul Herostratus sau despre terorism pentru glorificarea personală.

Sigur, psihologii mi-ar spune ca piromania și alte afecțiuni sunt mai complexe decât spune legenda. Chiar și așa, cazul lui Herostratus pare destul de clar (în mare și pentru că a devenit legendă). Un om care se consideră nedreptățit social face un gest reprobabil pentru a-și imortaliza numele. Practic, omul e dispus să distrugă o minune în numele stime de sine. Ideologia nu e tocmai cunoscută în cazul lui, dar rolul ei e același indiferent de perioadă sau de zona geografică. La întrebările complexe ale vieții, ideologia are răspunsuri simple, dar greșite. De-asta între vesticii vrăjiți de grupări religioase și între canadienii care se pretindeau “incels” (celibatari involuntari – grup de bărbați care consideră că femeile sunt inamicul) nu există o diferență foarte mare. Semințele terorismului sunt psihologice și sociologice, nu neapărat ideologice.

Să ne întoarcem deci la soluție: damnatio memoriae sau „condamnarea memoriei”! Inventat de greci, dar preluat și transformat în politică legislativă de Senatul Roman, conceptul ăsta era destul de simplu. Cel care dezonora Statul Roman era supus, pe lângă pedeapsa uzuală, și unei ștergeri sistematice din toate registrele posibile. Dacă era nobil, pământurile îi erau confiscate, actele anulate și statuile distruse. Sigur, în cazul împăraților, lucrul ăsta nu a funcționat mereu, dat fiindcă urmașii unor conducători „deposedați” îi readuceau de multe ori în drepturi, iar monedele cu numele unui împărat nu puteau fi scoase complet din circulație. În cazul micilor nobili, ideea de damnatio memoriae producea însă fiori.

(Din păcate, metoda a funcționat și pentru dictatori. Stalin era recunoscut pentru eliminarea
foștilor săi aliați atât din referințele publice, cât și din fotografii.
Sursa imaginii.)

De ce ar avea condamnarea memoriei efect și în cazul teroriștilor moderni? E simplu. Faima este cea care îi alimentează pe majoritatea, mai presus de ideologie și de fragilitate (care nu trebuie totuși ignorată). Practic, oameni fără prea multe perspective primesc brusc oportunitatea de a „intra în istorie”.

Să ne uităm puțin la ISIS (deși nu vrem) și la complexa lor mașină de propagandă. Pe lângă falsificarea originii multora dintre victimele lor, ISIS a promis deseori martiriul celor care își dau viața pentru cauză. Așa-zisa „faimă” căpătată în rândul celorlalți simpatizanți a devenit o metodă eficientă de recrutare. Mai mult, aceeași organizație a practicat propria formă de damnatio memoriae prin distrugerea unor vestigii antice și a simbolurilor religioase specifice altor culturi. Într-unul din studiile sale, Frank Madsen face o paralelă excelentă între ștergerea memoriei colective și genocidul cultural.

Cum ar funcționa aici metoda? E simplu. În cazul nefericit în care X comite un atentat, numele lui va fi complet șters din orice registru. Menționarea numelui real sau a „poveștii” lui de viață de către orice instituție media va fi amendată pe loc. Singurii care vor afla detaliile precise ale atentatului vor fi organele legislative și familiile victimelor. Orice încercare de a-l transforma pe X în martir sau în idol al oricărei organizații și menționarea în orice discurs public se va amenda la rândul ei (a se vedea obsesia atentatorului din Canada pentru Elliot Rodger). Da, asta implică și referințele online, în limita în care pot fi controlate.

Sigur, atentatul în sine va fi făcut cunoscut și toți cei afectați vor putea să jelească. Ce va trebui însă împiedicat va fi „revendicarea” lui de către cineva. Dacă e vorba despre o mișcare mai extinsă și dacă oamenii au nevoie de mai multe detalii… există porecle! De ce să-l „preamărim” pe Johnny Duchamp, cel care la 19 ani a intrat cu mașina într-o piață, când putem vorbi despre Jojo Fartface, micul psihopat? Lucrul ăsta ar putea fi aplicat și în cazul în care teroristul sau potențialul terorist supraviețuiește faptelor sale. Dacă pedeapsa nu e închisoarea pe viață, făptașul poate fi încadrat în ceva similar programelor de protecție a martorilor, programe în care numele și datele personale sunt schimbate.

Da, sună ușor ilar, scris la modul ăsta, dar cum ar fi ca pentru orice atentat la care curiozitatea (uneori umană, alteori bolnavă) de a afla cine, de ce și cum a pus lucrurile în mișcare să se lovească de un zid de tăcere? Cum ar fi ca singurele locuri care să aibă informații de genul ăsta să fie site-urile conspiraționiste sau cele destinate fetișiștilor? Cum ar fi ca oamenii cu probleme să nu știe că există și soluția „iau mașina și-mi vărs furia” și că ea le poate ține luni de zile fotografia în calupul de știri?

Există vreo garanție că soluția romană (greacă, de fapt) ar putea cu adevărat funcționa? Nu, însă metoda face apel la o realitate subconștientă. Realitatea aia care ne spune că, oricât ne-am minți că „dincolo” ne așteaptă ceva minunat, corpul nostru știe că sfârșitul e sfârșit. E aceeași realitate care ne face să vrem să lăsăm ceva în urmă (ceva bun, în cazul oamenilor echilibrați). Este veșnica dorință de a nu fi uitați.

P.S: Sunt conștient că într-o piață media dominată de „șoc” și „groază” astfel de interdicții ar fi foarte greu de impus. Până la urmă, n-a mers nici în Ephes. Întrebați-l pe Herostratus!

Băi, dar tu ce cauți acolo?

Posted by on 26 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca un pahar de cuvinte lipsit de bule sau spumă, următorul articol va debuta cu o mai veche amintire…

Cu 18 ani în urmă, într-o perioadă în care revista Bravo avea nezdruncinată încredere că Backstreet Boys erau următorii Beatles, într-o școală de provincie, exista un elev care întâmplător eram eu. Stați liniștiți, elevul de-atunci nu crede că a trăit prea multe lucruri care să merite povestite. Există însă o întâmplare, banală și repetitivă, care îmi pare de interes pentru situația de acum.

Într-o banală zi a săptămânii, în timpul unei ore de zoologie care nu mai începea, s-a nimerit ca micul Vlad să fie trimis să o caute pe profesoară. După ce a zâmbit prostește pe la toate cancelariile și fumoarele, a aflat că profa, întâmplător și diriginta lui, ajunsese la spital din cauza unei mușcături de albine. De-acolo traseul era simplu. Urma să se întoarcă în clasă și să decidă alături de ceilalți membri ai clubului Mensa dacă o să urle pe coridor sau în curte.

După ce a deschis ușa, Vlad a observat însă ceva ciudat. La catedră se plasase un puști blond și pistruiat, un corijent simpatic de la o altă clasă. Omul se juca de-a profesorul, dând note imaginare și behăind că vrea liniște. Șocant era însă că, exceptând vreo doi colegi mai „războinici”, aproape toată lumea i-a intrat în joc. Și nu, nu era inițiativa vreunui individ inteligent sau popular, ci doar a unui ins gălăgios și incoerent, venit de la altă clasă. Un nimeni foarte vizibil.

Probabil vă așteptați să vă spun că elevii l-au detronat repede pe falsul profesor. N-a fost așa: vreo jumătate de oră, o bună parte din clasă a făcut liniște, s-a prefăcut că răspunde sau a schimbat mici glumițe cu „șeful”. Cu alte cuvinte, i-au intrat în joc, chiar dacă a fost în detrimentul celor care voiau să-și folosească altfel timpul. În plus, noul profesor se mai uita din când în când și în catalogul lăsat pe catedră de un profesor real și făcea tot felul de glume nesărate despre absențe. Recunosc, treaba asta mă stresa teribil la momentul respectiv.

Mai mult chiar, la final, când lumea s-a plictisit de blondul guraliv, omul începuse chiar să aibă o oarecare autoritate în ochii unora. Mai mult sau mai puțin în glumă, devenise „Domnul Diriginte”. De altfel, l-au și strigat o vreme așa pe coridor. De ce mi-am amintit toate astea și de ce m-am apucat acum să le scriu? Pentru că sunt convins că ați avut și încă aveți și voi câte un „Domn Diriginte” prin preajmă.

Adevărata problemă e că nu am scăpat nici acum de problema asta. Nu am scăpat de molima liderilor de carton, a celor care-și trag autoritatea din neglijența altora. Dacă puștanii de clasa a șasea participă la jocuri de genul ăsta din pură plictiseală sau din curiozitate, adulții nu au nicio scuză. E greu să explici de ce indivizi fără nicio legătură cu ce ar trebui să facă vin, urlă din toți rărunchii și sunt lăsați să conducă. E greu să înțelegi de ce proștii strigă catalogul!

Exagerez? Probabil, dar uitați-vă la Donald Trump și spuneți-mi că lumea n-are o problemă. Spuneți-mi că omul ăla are ce căuta în poziția pe care o ocupă. Trump este exact puștiul blond de la altă clasă care vrea neapărat să fie profesor, deși el de-abia citește Abecedarul. Nu e prost, dar nici pregătit. Din păcate, tot ce trebuie să facă este să se urce la catedră și să-i acopere pe toți cu propriile strigăte. E suficient să urle „Liniște”!

De fapt, uitați-vă mai bine la întreaga clasă politică românescă. Merită vreunul să fie în cancelarie? În sensul ăsta, ultimii doi ani au fost un record. Niciodată nu s-a mai întâmplat ca guvernele să fie în halul ăsta de nepregătite. Rar am mai avut senzația atât de clară că repetenții au primi cheia școlii.


(O ședință de Guvern, cred. Sursa Imaginii.)

Deseori, discuția din spațiul public se învârte în jurul calității morale și intelectuale a celor care ne conduc. Au intenții bune sau rele? Sunt niște soldăței limitați sau o gașcă manipulatoare? Vor introduce noi pedepse sau vor motiva absențele tuturor? Toate sunt dileme reale, dar ele ar trebui să vină după indignare. Ele ar trebui să urmeze întrebării: Băi, dar ăștia ce caută acolo?

În clasa a șasea, colegii mei nu reacționau din comoditate, din frică sau pentru că le plăcea efectiv să fie acolo. De altfel, câțiva au și colaborat cu „profu’”. Nu e greu de observat că și astăzi motivele sunt aceleași. Sunt motive umane. Acceptăm conducerea fără să o chestionăm pentru că uneori e mai simplu așa. Ne indignăm, dar nu ieșim cu adevărat din bănci decât rar și pașnic.

Din păcate, am prins două generații de politicieni de „tranziție” croiți după același tipar. Repetenții școlii, oameni fără perspectivă sau viitor. Cei care au ridicat brusc mâna când s-a auzit întrebarea: „Cine vrea să fie șeful?”. De-acolo, din inerția celorlalți, a fost ușor ca „proful” să motiveze absențele chiulangiilor și să-și asigure controlul. În plus, o diplomă reală nu e chiar greu de obținut.

Ultimii ani ne-au pus față în față cu adevărul: avem o clasă politică fără vreo abilitate de conducere sau vreo abilitate în general. Deci nu, nu e vorba doar despre răutatea sau micimea unor oameni. E vorba despre faptul că, și dacă ar avea niște repere morale, oamenii ăștia tot incompetenți ar fi. Nici blondul nu era un tip rău, era doar limitat și guraliv, chiar și pentru un puști de clasa a șasea.

Din păcate, adevărații diriginți au plecat de multă vreme sau au fost distruși de tăvălugul comunist care a decis că oricine putea fi profesor, dacă în prealabil fusese sărac lipit. Avem nevoie de o generație într-adevăr nouă, nu de elevii unor falși pedagogi.

Într-un final, tot ce rămâne de făcut este să găsim niște oameni coerenți și să-i trimitem la catedră. Pare simplu, dar să scoți românii la vot e mai greu decât să faci 30 de copii de generală să-și țină gura. În fond, dacă ar ajunge în fața clasei, oamenii noștri ar avea un singur lucru de făcut: să ia catalogul din mâinile proștilor. Dacă nu pot, măcar să întrebe public: Băi, dar tu ce cauți acolo?

P.S: La câteva minute după ce am publicat articolul, cineva m-a întrebat dacă fac vreo aluzie la Iohannis și profesia lui. Nu, chiar nu e nicio aluzie la Iohannis. Nu mai scriu despre președinți de când am constatat că nici ei nu scriu despre mine!

Dumnezeu cu mina

Posted by on 20 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic

Despre participarea României la al Doilea Război Mondial s-a scris enorm…

S-a scris despre înfrângerile de la Stalingrad, despre greșelile lui Antonescu, despre aroganța unora și lașitatea altora și despre multe alte detalii ale unei campanii dezastruoase. Sincer, cu greu te-ai aștepta ca perioada să-ți mai rezerve surprize. Cu atât mai puțin nu te-ai aștepta ca ele să vină din revista Historia și pe filiera lui Ion Cristoiu.

Prin alianțele politice spre care fusese forțată, România a trebuit să participe la război de partea Germaniei. Dacă la nivel de discurs public ofensiva din iunie-iulie 1941 se justifica (prin recucerirea Basarabiei), acțiunile ulterioare ale armatei române au fost mai greu de motivat. Desigur, ele aveau sens din punct de vedere al alianțelor politico-militare, dar nu și pentru omul de rând. Pentru el, prezența trupelor românești în Crimeea trebuia pusă în context. În plus, să nu uităm că mareșalul Antonescu nu avea sprijinul marilor figuri politice ale perioadei, politicieni care l-ar fi putut ajuta să-și disemineze mesajul.

Prin urmare, autoritățile române au venit cu singurul produs de care n-au dus niciodată lipsă: naționalismul, puternic îmbibat în ortodoxism. Lupta de pe Frontul de Est n-a mai fost luptă de apărare a neamului sau de eliberare a românilor „răpiți” de Rusia. Nu, lupta alături de „prietenul german” a devenit o adevărată cruciadă! Ultima expresie nu îmi aparține. Toate publicațiile vremii ajunseseră să descrie „cruciada împotriva barbarului bolșevic” de parcă românii se pregăteau să elibereze Mormântul Sfânt.

Bine, o să spuneți, dar lucrurile ăstea sunt cunoscute. Prezența unui număr mare de preoți militari pe Frontul de Est fusese documentată, la fel ca și echipamentul lor. Da, dar ce am văzut doar foarte rar expus au fost „botezurile” înfăptuite de ei și eliberările de păgânism. La fel de rar a fost expusă și retorica împotriva „barbarilor de la Est” și lucrarea „fiilor lui Hristos”. De-asta numărul din Aprilie 2018 al revistei Historia merită răsfoit.

În el, autorul articolului „Marile Sărbători Religioase Românești în Tranșeele Campaniei din Est” face o selecție de pasaje menite să sublinieze „sărbătorirea propagandistică” a Paștelui, Crăciunului și a altor festivități creștine. Deși autorul (e vorba chiar de Ion Cristoiu) pare să privească cu o ușoară indulgență întregul efort propagandistic, merită să selectăm câteva pasaje din ziare precum Sentinela (ziarul oficial al Armatei), Arma Cuvântului și din intens publicatele dări de seamă și jurnale de front. Nu vă faceți griji, nici cotidienele nu scăpaseră de virusul războinic, doar că tonul lor era ceva mai uman.

 

 

 

(Sursa Imaginii)

Dacă vi se pare că Sentinela nu era un titlu relevant, să nu uităm că mulți dintre autori erau chiar soldați, convinși de multe ori de cele „trimise la gazetă”. Mai mult, ziarul avea un tiraj uriaș în perioada antonesciană (aproape un milion de exemplare). Citatele au fost preluate din articolul citat al revistei Historia, unde puteți găsi o selecție mai vastă de fragmente, pe moment doar în varianta tipărită:

Sfânta Înviere de anul acesta găsește bisericile basarabene și bucovinene scăpate de sub urgia păgână. Dumnezeu n-a mai vrut ca slujitorii diavolului să pângărească bisericile creștine. (Sentinela, 5 aprilie 1942)

Luptând în numele Crucii și a lui Hristos, ei au redat lui Dumenzeu toate lăcașurile ce i-au fost cândva închinate, spre preamărire a puterii lui și laudă veșnică, și pe care pângăritorii credinței, crezând că astfel înfruntă puterea Dumnezeiască, le murdărise fără teamă de pedeapsă. (Sentinela, 3 mai 1942).

Am fost chemat de populația civilă a satului Bujalik pentru a le oficia și lor prima înviere […]. După oficierea Sfintei Liturghii am spovedit și împărtășit toată populația satului Bujalik – peste 600 de suflete: bărbați, femei și copii. […] Le-am ținut predică vorbind despre biruința învierii lui Hristos și prăbușirea bolșevismului, îndemnându-i să dea slavă lui Dumnezeu că, prin jertfele de sânge ale oștirii noastre, li s-au redat iarăși credința și libertatea. (Dare de Seamă)

Uniți prin sfânta frăție de arme, soldații români și germani stau de strajă în răsăritul îndepărtat pentru apărarea Crucii lui Hristos și pentru civilizația Europei. (Sentinela 27 decembrie 1942)

Învierea Domnului a fost prăznuită de Conducător, pe front, alături de soldații lui dragi, apărători ai Crucii, semnul de totdeauna al izbânzii și al Patriei, altarul vieții noastre naționale. (Sentinela, 26 aprilie 1942)

Soldații din linia a doua m-au înconjurat cu strigăte de bucurie, căci Biserica nici în aceste clipe nu i-a părăsit. Se adunau în jurul meu să fie cât mai aproape de Sfânta Cruce. (Arma Cuvântului)

Spada lor a tăiat ghiara hrăpăreață a iudeo comuniștilor; brațul lor a rupt lanțurile întunericului și opresiunii bolșevice, ducând pe plaiurile strămoșești bucuria libertății și sărbătoarea unirii. (Sentinela 21-26 decembrie 1941)

Alte articole se ocupă cu elogierea Conducătorului, a cărui zi de nume e și o sărbătoare creștină, cu acuzarea opoziției că-și petrece timpul „la Melody Bar” și cu tot felul de alte mici artificii propagandistice, de la poezii dedicate unui Moș Crăciun războinic, la plugușoare pentru Hitler și la condamnarea „mongolilor” din Răsărit. Spre finalul războiului, când alianța cu Germania stătea să se rupă, „jurnaliștii” români și-au amintit că exista și Transilvania. Tot românească și tot ocupată de păgâni!

Mulți o să-mi spună că propaganda de front era normală în epocă. Prin comparație, delirul așa-zisului „patriotism” bolșevic era vizibil mai agresiv și mai inflamator. Mai mult chiar, anii ce au urmat celui De-Al Doilea Război Mondial i-au făcut pe mulți să vadă dictatura antonesciană într-o lumină mai favorabilă decât ar fi meritat. Din păcate, articolul ăsta nu e despre Antonescu. Nu e nici despre credință și nici despre abilitatea unui anumit jurnalist de a scrie și articole citibile. E despre o problemă care ne apasă și acum…

Nu știu cum a rezonat discursul național-creștin în urechile celor care și-au pierdut copiii și frații într-un război atroce. Nu sunt convins că cei de-acasă erau mai liniștiți la gândul că ai lor luptau pentru „Sfânta Cruce”. Ce știu însă e că ecourile aceluiași discurs se simt și astăzi. Dacă pe unii suferința istorică i-a maturizat, pe români pare să-i fi readus la stadiul ăla adolescentin, al luptei pentru „dreptate și credință”.

Discursul împănat cu agresori închipuiți și cuprins de obsesia îndreptățirii istorice are și astăzi loc pe scena publică. Se aude în delirul organizațiilor pentru „protecția familiei tradiționale”, dar și în acuzațiile grupărilor extremiste. Singura diferență e că „păgânii de la Răsărit” sunt acum „prietenii creștini din Est”. Cruciada nu mai are nevoie de agresori bolșevici și nici nu se mai îndreaptă spre Crimeea. Pentru ea, noii diavoli sunt cei ce îndrăznesc să gândească.

P.S: Articolul ăsta chiar nu se vrea o nouă discuție despre Antonescu, Holocaust și alte capitole pe care istoria le-a închis concludent, dar pe care ai noștri nu vor nici măcar să le citească.

Viitorul intimității

Posted by on 11 Apr 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Software, Hardware, Online

Nu mai e o știre că Mark Zuckerberg a fost audiat de congresul american, ca martor în scandalul Cambridge Analytica.

Ce par să uite majoritatea jurnaliștilor și a comentatorilor e că audierea lui Mark nu a fost centrată doar pe celebrul furt de date. De fapt, ăsta a fost cel mai puțin important subiect de pe masa senatorilor. Perpelit mai bine de cinci ore de un Congres mai informat decât se aștepta, Zuckerberg a vorbit despre viitorul Facebook, despre protecția datelor personale, amenințări reale și fictive și, evident, despre responsabilitate. Dacă vreți să urmăriți procesul, el poate fi vizionat integral aici.

Flancat de câțiva dintre oamenii lui, Zuckerberg a trecut de la spaimă bizară la mândrie mascată, în timp ce a răspuns cursiv, cu un calm ingineresc. Asta nu înseamnă că roboțelul pe care lumea iubește să-l urască nu a dat și rateuri. Senatoarea Cantwell l-a prins la înghesuială cu acuzații legate de Palantir, un monstruleț corporatist înființat de Peter Thiel. Un alt senator a venit cu un colaj format din reclame rasiste și xenofobe care rulaseră recent pe Facebook. Mai mult, senatorul Graham l-a întrebat dacă nu se teme că monopolul Facebook luptă exact împotriva valorilor susținute de companie (libertate, conectivitate etc.).

O lovitură grea, legată de conceptul de permisiune, i-a dat și Dick Durbin, un senator democrat implicat în legislația digitală. Omul l-a întrebat sincer dacă Mark îi poate spune pe loc la ce hotel stă și dacă e în regulă ca genul ăsta de informații să fie oferite fără permisiune. Tot el a insistat și pe moralitatea chestionabilă a aplicației de chat Messenger Kids, dar și pe ticurile verbale ale lui Zuck.


(Mmm, așa era și în facultate, la cursurile de tehnoetică)

Chiar și cu astfel de lovituri, Zuckerberg a rezistat până la final și, intenționat sau nu, a reușit să pară un fel de erou în lupta cu „statul”. La asta a contribuit și faptul că și-a început discursul printr-o acceptare a propriei vini, fie și de fațadă. În plus, omul a fost clar instruit în vorbitul în public și a înțeles ce impact de PR are gestul lui. Zuckerberg nu e acuzat personal de nimic, dar s-a ridicat să apere „integritatea” platformelor de social media.

Chiar dacă nu vorbim despre un proces în sensul clasic, compania lui Mark ar putea fi amendată de Congres cu o sumă colosală, mai ales dacă se descoperă că a încălcat o înțelegere cu FTC (Federal Trade Commission) din 2011. Atunci, Facebook a admis că e posibil să-și fi indus în eroare consumatorii cu privire la siguranța datelor lor.

De remarcat e că în cazul Cambridge Analytica, Facebook nu a anunțat FTC la timp, adică în 2015, când a suspectat prima dată că aplicația lor nu funcționa corect. La izbucnirea scandalului, conducerea companiei de social media a considerat că faptul era deja consumat. Totuși, Cambridge Analytica e o firmă britanică, iar procesul de acolo primează în fața auditului pe care Facebook a promis că-l va încheia și oferi Congresului.

Așa cum observa o prietenă, tristețea lui Mark nu a venit însă după expunerile senatorilor sau după disertația lui, ci cam dupa a patra sau a cincea sesiune de întrebări. Atunci Mark a realizat că atât publicul obișnuit, cât și niște senatori de peste șaizeci de ani (majoritatea) înțeleg perfect cu ce se ocupă Facebook și din ce își face banii. Sigur că au existat și excepții, dar oamenii ăia păreau să știe foarte bine unde se oprește libertatea comercială și unde începe responsabilitatea morală.

În cazul Cambridge Analytica, audierea s-a rezumat la acceptarea faptului că Facebook ar fi trebuit să facă verificări suplimentare și să nu meargă doar pe „buna credință” a celor implicați. Din punctul de vedere al gigantului american, lucrurile sunt simple: o aplicație creată de un utilizator legitim al site-ului a colectat mai multe date decât avea dreptul și le-a vândut mai departe. Mark își susține sus și tare dezamăgirea și are toată încredere în auditul pe care Facebook îl va încheia… cândva. Notă personală: dacă datele preluate de CA chiar sunt o problemă pentru voi, aveți la dispoziție instrumentul ăsta pentru verificare.

Să vedem însă câteva din problemele ridicate de senatori și parate cu succes de Zuckerberg, dar și pe cele care nu și-au găsit răspunsul în artificiile verbale ale invitatului.

  • Aparent, permisiunea se rezumă la posibilitatea de a opta pentru sau împotriva unei opțiuni (opt-in și opt-out). Pentru buna funcționare a aplicației, Facebook pleacă de pe poziția „pentru” (opt-in).
  • Dacă există opțiunea de a opta împotriva unei opțiuni, eventualul abuz va fi și vina utilizatorului sau poate în principal vina lui.
  • Facebook nu poate impune restriciții speciale pentru anumiți utilizatori, chiar dacă ei abuzează de avantajele platformei. Datele oferite cu „permisiune” vor mai fi în pericol.
  • Abilitatea de a-ți implica prietenii și datele lor în aplicațiile tale e parte din structura de bază a rețelei sociale.
  • Facebook este complex și de-asta e vulnerabil, în comparație cu alte aplicații precum WhatsApp. Pentru a-l folosi pe primul, utilizatorii trebuie să ofere mult mai multe date decât ar face-o în mod normal.
  • Facebook Messenger poate colecta SMS-uri și numere de telefon, mai ales dacă ai ales ca SMS-urile tale să fie afișate acolo (din telefoanele Android, în special). Facebook nu a colectat vreodată apeluri vocale.
  • Facebook cunoaște identitătile publicitarilor care-I folosesc platforma, dar cam atât. Încă nu e clar dacă și consumatorii ar trebui să le știe, deși Congresul a cerut de mai multe ori o asigurare în sensul ăsta.
  • Libertatea de exprimare e importantă, dar mai important e să blochezi conținutul periculos și teroriștii. Algoritmii care detectează și ajută la sortarea mesajelor „ofensatoare” rămân, chiar dacă uneori au victime nevinovate.
  • Discursul ofensator sau „hate speech” nu poate fi definit prea clar, iar Mark admite că e important ca posibilitatea dezbaterii să existe. Soluția rămâne însă inteligența artificială, nu legislația. Cel mai tânăr senator e în asentimentul lui: Nu susțin reglementarea! Adulții au nevoie de dezbateri puternice! (I’m not for policing! Adults need vigurous debates).
  • Creșterea bazei de angajați poligloți și traducători e prioritatea marilor rețele sociale. Scopul Facebook este să ajungă la 20 000 de angajați specializați exclusiv pe „evaluarea conținutului” (content review), până la finalul anului.
  • În paralel, Facebook investește în A.I., cât mai mult A.I. Mark nu crede că inteligența artificială pune probleme reale, deși utilizatorii nu înțeleg prea clar modul în care ea lucrează.
  • Congresul apreciază cum și-a construit Mark rețeaua, dar Facebook-ul de azi nu mai e ceva care funcționează din camera lui de cămin. Înțelegerea legislației și stabilirea unor standarde trebuiau sa fie de multă vreme pe listă.
  • Viitorul va fi plătit. Zuckerberg a amintit în două instanțe despre posibilitatea de a plăti pentru un Facebook mai curat și despre faptul că Facebook va rămâne gratuit „într-o variantă a aplicației”. Intențiile lui și ale companiei sunt de a găsi modele mai profitabile decât cel curent.
  • Comercial nu e rentabil să protejezi utilizatorii, dacă ei nu o fac și singuri. Între profit și principii, o companie se va gândi în primul rând la profit (concluzia aparține unui senator, nu lui Mark).
  • Una din problemele Facebook este scăderea timpului mediu petrecut de fiecare utilizator pe platformă. În ciuda obiecțiilor lui Mark, până acum, Facebook nu avea motive financiare să îi scoată pe utilizatori din sistem (concluzie bazată pe cifre, tot a unui senator).
  • Facebook protejează democrația.
  • China și Rusia sunt pericolele reale, nu jucătorii interni. Facebook se luptă cu Rusia și China, aparent.
  • Trolii din Rusia manipulează în mod constant alegerile din jurul lumii.
  • Datorită recentului scandal electoral, reclamele care conțin poziții sau sugestii politice vor fi etichetate ca atare.
  • Mark nu știe ce va face cu sistemul chinez de cenzură, când va „trebui” să intre și pe piața aia. Nu de alta, dar aparent competiția cu firmele chineze e o problemă de mândrie americană și de libertate!
  • Mark are o poveste de succes care ar fi fost posibilă numai în SUA, dar Facebook trebuie să se centreze acum pe alte piețe.
  • Facebook nu vinde date, ci le folosește pe cele colectate pentru a ghida reclamele clienților lui. Doar Facebook face segmentarea, nu firmele intermediare.
  • Unii dintre primii care s-au lăudat cu utilizarea datelor de pe Facebook au fost cei din administrația Obama. Cambridge Analytica e doar cel mai vizibil caz.
  • Datele încărcate pe Facebook sunt ale tale, deși tot ce poți face este să le publici sau să le ștergi. Aparent, și faptul că poți sau nu să pui o poză sau un mesaj intră tot la categoria „drepturi de proprietate”.
  • Ștergerea contului de Facebook înseamnă și ștergerea datelor din serverul lor. Din păcate, nimeni nu garantează ștergerea datelor care te privesc din conturile altor prieteni sau aplicații.
  • Faptul că ai o arhivă pe care o poți descărca înseamnă că ai acces la absolut toate datele tale. Din nou, nimeni nu garantează că ele nu se mai găsesc în alte locuri online.
  • Aplicațiile Facebook nu colectează datele altor aplicații.
  • Facebook colectează uneori și datele unor non-utilizatori, din măsuri ce țin de… “securitatea datelor”. Non-utilizatorii își pot vizualiza datele prin înregistrarea pe Facebook.
  • Datele oneste de consumator sunt cele mai importante tipuri de date din tot ecosistemul Big Data.
  • Facebook nu poate fi tras la răspundere pentru abuzurile furnizorilor de Internet (limitarea vitezei în anumite zone sau blocarea anumitor tipuri de conținut).
  • „Legislația e sănătoasă, dar nu când blochează inovația” a fost o opinie pe care au susținut-o inclusiv o parte dintre senatori. Mark nu consideră necesară o lege specială pentru protecția copiilor sau, cel puțin, se abține să comenteze cu privire la necesitatea ei.
  • Legislația europeană și în special GDPR e o preocupare constantă atât pentru Facebook, cât și pentru Senatul american. Zuckerberg recunoaște că Europa a nimerit „unele lucruri” și e în față SUA la capitolul protecție a datelor. Se gândește să aplice aceleași standarde și în SUA… pe viitor.
  • Entitățile din afara SUA vor fi restricționate, când va fi vorba despre reclamă electorală.
  • Facebook consideră că e nevoie de mai multe legi bune, nu de legi în general.
  • Rețelele sociale cooperează cu forțele de ordine, dar nu face poliție pentru nimeni. Facebook nu intenționează să facă poliție.
  • Facebook nu oferă datele unor terți, exceptând anchetele legale.
  • Facebook nu te supraveghează, pentru că-ți oferă posibilitatea de a controla ce date oferi și de a ieși din sistem. Asta deși Facebook are acces la datele tale chiar și atunci când nu ești logat…
  • Americanii țin suficient la legile lor anti-discriminare, încât să fie ofensați de faptul că o firmă de imobiliare își poate căuta clienții în funcție de rasă.
  • Facebook nu are monopol, iar Instagram a fost cumpărat pentru că era „plin de oameni talentați și promițători”.
  • America ar trebui să fie mândră de Facebook, iar Mark nu crede că firma a devenit prea puternică. Mai mult, nu crede că inovația ar putea fi blocată de creșterea excesivă a Facebook. Din contră, firmele mici ar putea fi speriate de legislație.
  • Facebook este neutru politic, dar angajații ei nu. Facebook nu angajează pe nimeni pe criterii politice.
  • Mark susține Legea Reclamelor Oneste, dar nu o să o promoveze.
  • Din moment ce Facebook știa de ceva vreme despre Cambridge Analytica, dar nu și-a anunțatat utilizatorii, e cam greu să vorbeasca despre încredere și transparență (remarcă a unei senatoare). Aparent și datele lui Mark au fost folosite de CA.
  • Facebook nu angajează firme care să facă experimente psihologice sau legate de „nivelul de dopamină” al utilizatorilor. Interesul de marketing al Facebook ține de atractivitatea produsului, nu de înșelarea utilizatorului.
  • V-am mai spus că Facebook nu vinde date? Bine, pentru că Mark a zis-o de vreo trei ori.
  • Rețelele nu creează conținut, dar sunt (parțial) responsabile pentru el.
  • Facebook nu este o victimă, deși o parte din utilizatorii lui au fost.
  • În timp ce citeați treaba asta, acțiunile Facebook au continuat să crească. Trendul a început odată cu audierea din Senat.

Fondatorul Facebook a rezistat eroic tiradei, până când sala din jurul lui s-a golit aproape complet. De altfel, în anumite momente Zuckerberg chiar a părut a fi eroul, pe când în altele, Senatul l-a transformat în băiatul cel rău. Pentru întrebările fără răspuns (sau la care nu voia să răspundă), Mark i-a asigurat pe senatori că „echipa lui va lua legătura cu ei”. Treaba asta s-a întâmplat de multe, multe ori. Sunt convins că se va ține de promisiune, la fel cum senatorii vor respecta legile la picioarele cărora s-au aruncat în audiere.

În orice caz, dezbaterea a fost una vie, întreținută de oameni care înțeleg că în 2018 nu se mai pune problemă să te „desprinzi” de telefon sau să te întorci la „valorile tradiționale”. În final, indiferent de ce credeți despre Mark Zuckerberge și despre rețeaua lui, un lucru e destul de clar. Într-o societate care nu-ți dă voie să fii anonim, intimitatea nu pare să mai aibă viitor.

P.S: Deși a spus aproape același lucru, Mark Zuckerberg a apărut ulterior și în fața Comitetului pentru Energie și Comerț. Și aici a apărut aceeași întrebare: Cine îți deține sinele virtual? Partenerii de conversație au fost puțin mai agresivi, iar filmulețul poate fi urmărit aici.

P.S 2: Într-o notă separată, m-a șocat nivelul de civilizație discursivă a multor senatori americani, inclusiv a celor pe care-i puteai bănui de poziții conservatoare.

« Prev - Next»