Krossfire's Blog

Știți care-i cel mai frustrant aspect al Internetului? Faptul că te lasă fără scuze.

Într-o perioadă în care un videoclip te poate propulsa pe scenă sau îți poate ruina cariera încă neîncepută, mi se pare ciudat să văd oameni care se vaită că „nu li se dă ocazia”. Ocazia să ce? Ocazia să se lanseze, să se promoveze, să fie descoperiți, să fie citiți sau să primească fonduri. Pe scurt, ocazia de a nu fi anonimi.

Suntem înconjurați de platforme de crowdfunding și crowdsourcing, de rețele sociale cu publicuri de milioane de oameni, de bloguri, site-uri și edituri care abia așteaptă să profite de prospături. Până și televiziunile sunt deschise către „iluștrii anonimi” și ai șanse să scoți un hit doar cântând în fața telefonului. Per total, suntem la mile distanță de posibilitățile generațiilor trecute, chiar și de-ale celor crescute în țări civilizate. Cu douăzeci de ani în urmă, procesul de selecție era decis de către media. Acum, noi suntem media. Și totuși, prea mulți așteaptă ca „marea lovitură” să vină din afară, de la un binefăcător neîntâlnit.

Zilele trecute, am asistat la nu mai puțin de trei discuții pe marginea prestațiilor publice ale lui Jordan Peterson, controversatul psiholog canadian. Recent, omul a intrat în atenția mai multor jurnaliști, majoritatea de stânga, pentru câteva afirmații nu chiar corecte politic. Acum, nu știu câtă dreptate are Peterson, un om mai interesat de argumentare decât de argumente în sine. Rămâne să discutăm altă dată. Ce m-a intrigat mai tare a fost comentariul unui amic. Omul zicea că există zeci sau sute de oameni mai inteligenți decât Peterson în mediul academic, dar n-au avut șansa să se manifeste… săracii!

Bun, și eu întreb acum: ce i-a oprit și ce îi oprește? Ce ține în frâu popularitatea unor oameni care nu doar că pot, dar ar trebui să se manifeste și să-și lanseze ideile în afara sălii de curs? Ce îi oprește să aibă propriul canal de Youtube, să meargă la emisiuni online (ușor de accesat) și, per total, să fie niște „influenceri”? Păi mai nimic, în afară de frică.

O parte dintre cititori îmi vor spune: dar stai, că poate nu toată lumea vrea să fie faimoasă! De acord, deși trăim într-o societate care nu te lasă să fii anonim. Totuși, dacă nu vrei să participi la dezbaterea publică, nu te văita că un nene faimos și mai nou și bogat vinde mii de cărți și demolează jurnaliste. E dreptul lui și, dacă îi iese, înseamnă că are și validare publică pentru asta. Cine e mai credibil dintre Peterson și profesorul Petrescu? Exact.

Dacă Peterson s-a expus, și-a asumat și succesul și sutele de comentarii în care cineva îi amenință rudele decedate. A depășit la un timp frica de ridicol. Așa cum spuneam mai sus, frica asta e principalul combustibil al reticenței. Teama că toate chestiile ălea la care suntem „buni” în capul nostru vor fi ridiculizate de publicul online, adică de mai toată lumea. Teama de feedback. Și, cum foarte puțini oameni sunt suficient de maturi să piardă, contactul cu realitatea poate fi distrugător.

Lumea online e simplă: te ridici rapid, eșuezi rapid. Un produs prost sau inadecvat publicului nu rezistă. Și poate asta e și problema. Ne place să menținem iluzia că „am fi putut face”, nu să aflăm că e mai bine că n-am făcut. Nu suportăm eterna provocare a trolilor: dacă ești așa de deștept, fă-o tu mai bine! Evident, în multe situații, o astfel de provocare e un non-sens, dar nu când vorbim despre nișe. Dacă tu dai lecții de chitară și critici deschis tutorialele altora, mă aștept să predai mai bine, nu? Dacă ăla e promovat „pe nedrept”, atunci tu ar trebui să ai măcar o parte din succesul lui, tu fiind mai bun, este? Cu alte cuvinte, dacă te lauzi, am dreptul să te provoc.

Fenomenul e valabil și pentru scriitori, jurnaliști, influenceri, cântăreți și mai toate categoriile care până acum zece ani aveau nevoie de un mecena generos și de un public numeros pentru a atinge succesul. Niciuna din categoriile înșirate nu mai are astăzi nicio scuză. În fond, de ce să vânezi o ocazie, când poți să-ți construiești în fiecare moment una?

P.S: Succesul ține de trenduri, perioadă și de noroc, dar „șansa” nu mai depinde exclusiv de alții. Cum o să te lansezi, dacă nimeni nu te vede?

5 Comments »

Salut, e 2018 și e timpul să vorbim despre criptomonede! Glumesc…

Dacă citiți acum articole despre piața de „cripto”, probabil ați pierdut trenul. E în regulă, majoritatea l-am ignorat și am găsit totuși metode de a nu muri de foame. Totuși, dacă în ultimii ani s-au mai limpezit apele cu privire la viitorul pieței și la viitorul criptotehnologiei (dar nu și al monedelor), simt că sociologia și antropologia nu au profitat destul.

De ce? Păi să începem cu o scurtă recapitulare. Criptomonedele sunt monede virtuale tranzacționate prin intermediul unui protocol criptografic (blockchain, XMR, RTXP etc) și sunt generate fie printr-un algoritm de minerit hardware (Bitcoin, Litecoin, Ethereum etc.), fie prin intermediul unor servicii făcute de utilizator (Refereum, Gem, Skincoin) sau a unui proces real, fără legătură cu piața cripto (Bananacoin, KodakCoin). Cu alte cuvinte, sunt construcții monetare care, în general, nu au acoperire în aur sau în datorii plătibile. Dar au valoare!

În ciuda lamentării economiștilor, sistemul nu e cu mult diferit de piața de acțiuni, unde acoperirea există în teorie, dar unde în practică totul este dominat de aceeași tactică: speculația. Avem deci un sistem unde valoarea unui token (fie că e monedă, fie că e o criptopisicuță) depinde aproape exclusiv de imaginea investitorilor despre el și, mai ales, de numărul disponibil și deținut de jucători. Vă sună familiar?

Ar trebui să vă sune, pentru că piața de „cripto” e o reflexie bizară a societății moderne. O societate inundată de valuri de oameni care nu reprezintă mai nimic în schema mare a lucrurilor. Sunt oameni care devin valoroși prin puterea mulțimii sau care își construiesc pur și simplu o imagine vandabilă. Criptopersoane!

(Krossfire Coin – O monedă generată de texte
mult prea lungi)

Vă gândiți probabil la vedetele de carton, însă ele sunt doar vârful aisbergului, monedele care s-au vândut! Dacă tot suntem în zona media, să ne gândim puțin și la publicul muzicii pop: adolescenții și pre-adolescenții. Sunt incomplet formați, nu au un venit real și ideile lor nu sunt de impact. E o etapă a vieții și ei trec în momentul ăsta prin ea… dar sunt mulți!

Prin urmare, câțiva băieți deștepți și moguli media au reușit să convingă cumpărătorii de reclamă că publicul ăsta e valoros. Cei 300 000 de fani ai lui Smiley au puterea de cumpărare a vreo cinci politicieni milionari, dar sunt 300 000! Sunt valoroși! Poți scrie reclame pentru ei, chiar dacă presiunea financiară se va pune pe aceiași părinți obosiți.

E la fel și cu masele de votanți mișcate cu trei cuvinte și o pungă de zahăr. Sunt oameni needucați și uneori needucabili, iar contribuția lor la progresul umanității e zero. Totuși, pe foaia aia pe care ne jucăm de-a democrația, ei sunt un milion de ștampile. Tu, moneda presupus valoroasă, ești unul singur, pentru că s-a decis că o ștampilă e o ștampilă, indiferent dacă are sau nu „acoperire”.

O să credeți că citiți un alt articol cu substrat politic. Nu chiar. Uitați-vă în jur. Nu vi se pare că trăim o inflație de băieței de 30 de ani, dependenți de mămica, și de fetițe extraordinare de aceeași vârstă, dar pe care nu le vrea nimeni? Exact, criptopersoane sau „cryptopeople”. Pot fi oamenii ăștia valoroși? În număr mare, da. Sunt angajații perfecți și cu ei poți stabili exact „prețul” pentru anumie „abilități”, majoritatea ușor de dobândit. Cu un casier de supermarket supărat pe viață nu știu dacă poți vorbi prea multe. Dar douăzeci de mii sunt deja altceva.

Sigur, fiecare are dreptul și capacitatea de a-și stabili propria valoare, dar și valoarea celor din jur. Eu sunt valoros pentru că îmi închipui că am niște talente, iar prietenii mei sunt valoroși pentru că înseamnă ceva pentru mine. Excelent! Doar că valoarea mea pentru societate e dată de cât pot produce în mod real la job, în afara lui sau prin propriile proiecte. E dată și de modul în care pot influența în bine sau măcar “în util” viața altora.

Sigur că în ochii părinților poți să crești ca Bitcoinu’, dar în esență nu prea contează dacă nimeni nu te poate recomanda pentru ceva concret. Măcar pentru zâmbete, dacă nu pentru altceva. Dacă nu poți nici măcar să deschizi un fișier Word când ți se cere, nu contează dacă în capul tău consideri că ai valoarea unui manager. Nimeni nu o să-ți ofere salariul unuia.

În plus, valorea emoțională nu e valoare reală, oricât ne-ar păcăli creierul să credem asta. Ea devine concretă dacă cineva e dispus să plătească sau să ofere ceva pentru ea. Poate de-asta pare brutal să spui că un om ca Elon Musk valorează cât zece sate dintr-o țară săracă. E brutal, dar cam ăsta e adevărul, dacă ne raportăm la modul în care Musk i-a impactat pe cei din jur și umanitatea. E piața pe care am fost listați!

Din păcate, unii nu-și dau seama pe ce bursă joacă până nu ajung să fie tranzacționați live. Că e la noul job sau la Românii au Talent, e bine să-ți înțelegi limitele înainte de oferta publică. Nici în viața reală, nici pe piața monedelor, nimeni nu e obligat să plătească pentru tine. Apari pe piață în prelansare, ești ieftin, simpatic și promițător. Cineva te acceptă, protejează și investește în tine. La un moment dat însă, vine momentul să crești…

La un moment dat trebui să ajungi la maturitate și să-i răsplătești pe ceilalți măcar prin propria personalitate, dacă nu prin altceva. Trebuie să ajungi să fii dorit sau dorită. Nu de alta, dar din primele luni până în ultimele clipe vom fi tranzacționați. Mai grav e că, pe piața asta, câștigă ăla care știe când și cui să vândă!

P.S: Din categoria “comentarii dubioase pe care le aștept cu înfrigurare”: știu că n-am făcut clar diferența dintre token și monedă și că am folosit prefixul „cripto”, el fiind cel corect în limba română.

12 Comments »

Nu cu mult timp în urmă, blocul meu trăia o dramă…

Imobilul în care locuiesc, un „bloc central și plin de firme”, pentru a-mi cita vecina, nu mai avea administrator. Cum a dispărut el lider maximo? Ei bine, o doamnă iubitoare de feline a dat blocul în judecată, pe motiv că portarii angajați pentru paza lui nu aveau actele în regulă. Respectivii portari, la ale căror salarii contribuiau voluntar firmele din bloc, nu suportau deloc piscile doamnei. De altfel, mai nimeni de pe scară nu le suporta, pentru că se teleportau când în parcare, când pe scări, când în fața ușii de la intrare. Asta n-ar fi fost o problemă dacă n-ar fi miorlăit și cerșit atenție mai rău decât o concurentă de la Bravo, Ai Stil!

Prin urmare, iritat de certurile cu mama pisicilor și de proces, fostul administrator a plecat. Firma adusă pentru a gestiona situația a preferat să nu se implice și de-atunci nu mai avem nici portari, nici administrator. Avem, din păcate, un consiliu de administrație din care face parte și nebuna care l-a făcut necesar. Problema consiliului? Nu, nu faptul că întreaga asociație de locatari va plăti cheltuieli de judecată. Și nici faptul că respectivele cheltuieli se datorează cuiva care e membru în consiliu. Ce i-a chinuit aparent pe acești fini intelectuali a fost problema becurilor inteligente.

Dacă vă întrebați ce naiba sunt becurile inteligente, trebuie să vă spun din capul locului că nu e vorba despre becuri controlabile prin Wi-Fi sau aparatură cu A.I. și nici despre becuri care pot trece BAC-ul. Așa cum Hobbitul, o doamnă foarte certăreață din aceleași consiliu (da, Hobbitul din povestea asta este o femeie) ne-a explicat, becurile inteligente sunt becuri cu senzori de mișcare. Tadaaa! Tehnologia anului 1992, acum în blocul tău!

Aparent, era nevoie urgentă să punem astfel de becuri pentru că scara noastră avea un consum electric „absolut inuman” (citat din aceeași doamnă). Singura problemă e că aveam deja becuri cu temporizator. Știți voi, genul ăla de becuri care se opresc singure după 30 de secunde de la aprindere. Dar, aparent, becurile ăstea consumau prea mult pentru că „oamenii apăsau aiurea pe întrerupătoare”.

Ei bine, dragii moșului, în nu mai puțin de patru ședințe cu intrare liberă, oamenii ăștia au discutat problema becurilor inteligente. Nu pentru că nu s-au pus și alte lucruri pe tapet sau pentru că nu erau alte puncte fierbinți de discutat, ci doar pentru că două doamne insistau să punem astfel de becuri. Și le-am pus, mama lor de becuri! Pe cheltuiala noastră, a celor care chiar ne plătim întreținerea la timp.

(Sursa Imaginii)

Ce credeți că s-a întâmplat? Factura la electricitate a blocului s-a redus fantastic și acum practic generăm energie! Nu, nu chiar. De fapt, factura colectivă la electricitate, la care acum avem acces, aproape că s-a dublat. De ce? Păi, vedeți voi, becurile ălea inteligente, cu senzor, se aprind doar când trece cineva prin dreptul lor. Totul în regulă, doar că am menționat mai sus că avem și câteva firme în bloc. Mai multe chiar.

Asta înseamnă că în fiecare zi trec o groază de oameni pe scările ălea, cel puțin la parter și la etajul trei. Asta mai înseamnă și că becurile inteligente rămân des aprinse în timpul zilei, chiar dacă e vorba despre perioade mai scurte. Lucrul ăsta nu se întâmpla cu becurile cu temporizator pentru că nu le aprindea nimeni la 14.00 după-amiaza. Dar hei, avem becuri inteligente!

Motivul pentru care am simțit nevoia să vă povestesc chestia asta este că la singura ședință la care am fost rugat să particip am asistat la una din discuțiile premergătoare becurilor inteligente. Tot ce am putut vedea a fost o femeie cu pupilele dilatate care repeta la infinit cum toate problemele se vor rezolva cu aceste becuri. Becuri inteligente! Becuri inteligente! Femeia descoperise tehnologia asta antică pe undeva și, cu aerul cuiva care a aflat ieri că există pager, poluează pe toată lumea cu o idee scumpă și inutilă.

Practic, am asistat la o ședință din Parlamentul României. Câțiva incompetenți cu idei fixe au urlat chestii de gen „programul de guvernământ va rezolva totul” și câteva minorități au încercat să-i contrazică. Într-un final, după ce părțile combatante au obosit, programul s-a implementat și a suferit toată lumea.

Lecția ar fi că, din păcate, oamenii care au idei puține și fixe ajung cel mai des în postura de a le aplica. În Parlament, în marile companii de stat sau pe scara blocului. Sunt oameni incapabili să-și gestioneze propria viață, dar ferm convinși că o pot îmbunătăți pe a altora. Sunt oamenii care știu nimic despre tot și totul despre becul inteligent.

P.S: În altă ordine de idei, dacă vă întrebați ce se mai întâmplă cu Partidul România Mare pot confirma că am văzut doi dintre cei patru membri ai partidului împărțind galant flori la Unirii. Garoafe românești, evident!

10 Comments »

Chiar dacă n-am fost colegi de timpuri, sigur ați auzit de generația „cu cheia de gât”.

Ăia am fost noi: puștii care n-aveau desene decât de la ora șapte și care au ascultat fără sarcasm Andrè și N&D. Ăia care încă se jucau toată ziua pe-afară, deși începuseră să apară clonele de Nintendo și calculatoarele 286. Într-un final, tot noi am fost și „ăia” care au primit o serie de lecții de viață care ne bântuie și acum.

Adevărul e că multe dintre lecțiile părinților și profesorilor noștri se puteau reduce la același îndemn: să termini mereu ce ai început! Că era mâncarea din farfurie sau cartea răsfoită de curând, era musai să devorezi ultima bobiță și să citești ultimele cuvinte din postfață. Din păcate, regula asta ne-a procopsit cu o obsesie înrudită cu tulburarea. Într-o lume în care informația atacă permanent și în care toată lumea spune ceva, să „asculți până la capăt” e un mare handicap.

În celălalt colț al ringului, generațiile mai puțin nostalgice după Sandy Bell și-au dezvoltat propriile mecanisme de apărare. Printre ele se numără și omniprezentul „TL;DR” sau „Too Long; Didn’t Read”. În limba română, vorbim despre un banal „e prea lung, n-am citit”. Înrudită cu enervantul „whatever”, expresia asta nu face decât să afirme ușor arogant că textul din fața cititorului e prea lung, plictisitor și nu atinge punctele esențiale. Cam cum e textul pe care-l citiți acum.

Din moment ce am început pe tonul ăsta, ar fi de așteptat să arunc cu nămol în comoditatea și ignoranța „tinerilor”, nu-i așa? Din păcate pentru oamenii care au ascultat piese compuse de Radu Fornea, nu voi face asta. Generațiile mai proaspete au dreptate! Enervantul TL;DR e un mecanism de selecție excelent, unul de care avem nevoie cu toții.

Pe vremuri, circula ideea că dacă o carte nu te prinde din primele 30 de pagini, atunci e bine să o abandonezi. Într-o lume în care se tipăresc milioane de cărți anual, să petreci mai mult de 30 de pagini în compania uneia proaste e prea mult. La fel de valabilă e și regula celor 15 minute pierdute în fața unui film prost sau vizionarea a mai mult de un episod dintr-un serial nereușit. O misiune dintr-un joc anost ar trebui să fie suficientă pentru a apăsa cu încredere „Uninstall”.

TL;DR e un motto sănătos într-o lume sub asediu. Uitați-vă la paginile cu nimicuri de pe Facebook și la zecile de editoriale de pe platformele de „jurnalism”. Nu credeți că multor autori le-ar prinde mai bine un TL;DR în loc de un Like? Uitați-vă la artiștii pedanți și perdanți ale căror opere trebuie rumegate cu orele doar pentru a descoperi banalitățile din spate. De câte genii în rezervă avem nevoie?

Regula e valabilă atât în literatură, cât și în film, jurnalism sau muzică. Ce mai, e valabilă cam peste tot: dacă n-ai nimic de spus, spune-o repede. Nu de alta, dar noi am învățat să nu lăsăm nimic în farfurie, chiar și atunci când ni se servește o simplă garnitură. Fie că ne place sau nu, trăim într-un secol al narațiunii. Povestea, indiferent de modul în care e ilustrată, primează. Publicul nu vrea povești bine coapte pentru că e prea superficial pentru metafore. Omul lui 2018 nu prea are timp, dar are de unde alege! În 2018, arta chiar este „pentru toată lumea”. Dacă asta înseamnă că anumite genuri și stiluri trebuie să se scufunde în obscuritate, poate că asta le e soarta.

Știu, știu, e nedrept să nu dai o șansă anumitor creații! Așa, poate că nimeni n-ar mai citi Ulise, „capodopera” lui James Joyce. Multe studii despre sensul existenței n-ar mai avea loc în bibliografii. Mai mult, cine ar mai cumpăra capodopere românești de 800 de pagini? Păi… poate că răspunsul ar trebui să fie „nimeni, în afara celor din mediul universitar și pasionaților de fenomen”. Problema nu e ce se scrie, ci atenția care se dă unor cărți necitibile, filme nevizionabile și experimente dubioase. Foarte puține dintre ele oferă suficient pentru a justifica orele pierdute.

Printre mulți critici și profesori încă dăinuie impresia că ar trebui să ne supunem constant genului ăstuia de tortură. Doar și ei fost forțați să facă la fel… să termine ce au început. Să nu uităm totuși că mulți autori canonici nu mai sunt nici pe departe „buni”, analizați după standardele actuale. Sunt oameni care au fost relevanți în contextul epocii lor, o epocă în care accesul la cultură era limitat și în care concurența nu prea exista. Nimeni nu le va știrbi meritele, dar cred că pe unii îi putem pune liniștiți la naftalină.

Un puști din ziua de azi înțelege de ce Harry Potter are șapte volume, dar va răbda cu greu trei părți din Frații Jderi. Oricât ne-ar plăcea nouă trădătorii comuniști, J.K. Rowling mătură pe jos cu Sadoveanu, atât la nivel de stil, cât și de structură narativă. Și dacă acum 15 ani aș fi râs singur de comparația asta, în 2018 generația fără cheie de gât poate oricând să aleagă între Rowling și Sadoveanu.

Nu are sens să vă spun că situația e absolut identică în muzică și film. Dacă într-un lungmetraj nu se întâmplă absolut nimic în primele 15-20 de minute, nu are sens să înduri „până la capăt”. Oricum, dacă personajului principal îi ia două ore să iasă din baie, ai toate șansele să urmărești un film românesc premiat.

Pare brutal să aplici în mod constant ștampila TL;DR. Vorbim însă și despre o formă de a pedepsi și educa “artiștii” care privesc de sus și repetă la nesfârșit: publicul nu înțelege! Pe ei, pe jurnaliștii de mucava, îndrăgostiți de propriile cuvinte, și pe regizorii care nu pot muta o cameră.

În final… sunt conștient de ironia situației. Un tip care scrie texte lungi și sforăitoare scrie un astfel de text pe care vă îndeamnă de fapt să nu-l citiți. Din fericire, știu că mulți dintre voi au sărit direct la paragraful final. E în ordine: puteți aplica lecția de mai sus. Aveți de unde alege!

P.S: Acum câțiva ani, după ce tocmai terminase o carte a autorului sud-american, o colegă mi-a spus cu sinceritate: „Băi, viața e prea scurtă să citești Vargas Llosa!”. Am ascultat-o.

19 Comments »

Însetată de dreptate socială sau doar avidă de senzațional, mass-media pare să fi făcut o fixație pentru violența domestică.

Din păcate, suntem o generație obișnuită cu violența. Copii fiind, am ascultat zeci de legende urbane presărate cu jafuri și crime, propagate de „doamnele” de la scară. Presa scrisă ne-a învățat că orice accident poate fi opera unui criminal în serie iar știrile de la ora cinci au închinat ode războiului dintre nebuni și alcoolici. În timp, am ajuns să privim violența cu o oarecare nepăsare, de parcă atacurile cu furca merită să fie parte din normalitate. Foarte puține știri ne mai scot din rutină.

Totuși, în ultimii ani, un anume tip de dramă a ajuns să fie mai consumat și discutat decât alte dezastre. Vorbim despre cazurile de violentă domestică, care nu știu dacă s-au înmulțit atât de mult pe cât s-au înmulțit cei „șocați” de ele. O căutare după expresia „femeie ucisă de” va releva două mari cauze ale mortalității feminine din România: soții violenți și gripa de sezon.

De fapt, cu doar o lună în urmă, cazul femeii ucise de soțul ei în fața grădiniței a ținut prima pagină a ziarelor și a făcut rețelele sociale să fiarbă. Dat fiindcă o parte dintre oamenii din lista mea cunoscuseră personal victima, am avut ocazia să citesc un prohod de comentarii îndurerate. Multe veneau de la oameni vizibil afectați, mai ales că cea ucisă era în ochii cunoscuților o persoană deosebită. Printre ele însă, am observat și două tendințe îngrijorătoare.

Prima: oamenii sunt mai afectați când așa ceva se întâmplă în mediul urban. Aparent, majoritatea sunt convinși că violența domestică e o treabă care ar trebui să se întâmple… doar la țară. În cazul ăsta, am găsit inclusiv un comentariu în care cineva spunea că agresorul „arăta atât de normal”. E clar, încă nu l-am uitat pe Lombroso: un criminal trebuie să aibă „trăsături de criminal”, altfel nu se poate. A doua problemă e tendința de a trânti un  „Săraca de ea!”, mental sau în comentarii, și de a ignora complet circumstanțele în care s-a produs tragedia. E o tendință de a ignora problema de fond.

Ca să înțelegeți de ce mi se pare ciudat, o să dau un exemplu mai proaspăt, folosind un alt articol. Textul, având un titlu mai lung decât un salut în islandeză a apărut pe Vice România. Pe scurt: este vorba de un reportaj despre o femeie abuzată ani de zile de soțul ei, militar. Motivul pentru care mi-a atras atenția este că cea care a distribuit articolul a lăsat un comentariu de tip „Bine că a scăpat, săraca!”. Citind însă printre rânduri, observăm că articolul aduce în discuție câteva probleme mai grave, nu că drama unui om nu ar fi printre ele. Să analizăm puțin:

• 1. Din cei 11 ani de căsătorie, femeia a fost abuzată timp de cel puțin șase ani… într-o unitate militară, unitate unde locuiau ea, copiul, dar și alte familii de militari. Soțul o lovea, o amenința cu arma și cuțitul, iar ea depusese mai multe plângeri. Repet, grozăvia asta s-a întâmplat într-o unitate militară, teoretic un exemplu de disciplină și ierarhie. Deci nu, scuza că ar fi fost într-un sat uitat de lume nu prea ține.
• 2. Până la separarea finală, femeia a încercat să acționeze legal de mai multe ori, dar pentru că legislația nu o ajuta, a dat de multe ori înapoi. Ordinele de protecție nu te pot apăra coerent în România. Cadrul legal e o problemă prea veche pentru a fi ignorată, mai ales că el ar trebui să reglementeze toate formele de abuz. De-abia anul trecut a început o discuție mai serioasă pe tema asta în Parlament (care se pare însă că era ocupat cu altceva).
• 3. Mai multe persoane consultate pentru reportaj sugerează că bărbatul suferea de stres post-traumatic, mai ales după întoarcerea din prima lui misiune în Afaganistan. După respectivul moment și bătăile s-au întețit. Ajuns întâmplător la un psihiatru, i s-a sugerat terapie, însă legea nu poate impune așa ceva. Am mai discutat despre faptul că la noi nu a fost recunoscut până recent stresul post-traumatic și că psihologii din unitățile militare cam lipsesc. De fapt, problema e că psihologia e în continuare un moft în ochii multor creiere netede din administrație. Apropo de asta, ce ziceați că mai face criminala de la metrou?
• 4. Omul a amenințat-o pe femeie în repetate rânduri cu arma, armă pe care se pare că o folosea neglijent, inclusiv ca suport educativ pentru cel mic. Din nou, vorbim despre o unitate militară, unitate unde regimul armelor și munițiilor se supune unei legi speciale, mai strictă pe alocuri decât cea clasică (Art.15 și 16). În plus, pe lângă arma din dotare, bărbatul se folosea uneori și de alte materiale didactice, precum un cuțit, cel mai probabil neînregistrat drept armă albă.
• 5. E îngrijorător și faptul că niciunul dintre oamenii din jurul femeii nu s-a putut desprinde de faptul că omul ăla era un „militar bun” și un bărbat „credincios” („S-a jurat pe ce are mai sfânt că nu mai face, că o iubește, ba chiar a încercat să se sinucidă ca să arate că îi pasă”). Ăsta a fost un motiv pentru care foarte mulți au presupus că femeia exagerează. Asta în ciuda faptului că omul inventa tot felul de relații imaginare și amantlâcuri, inclusiv cu o parte din colegii lui (cel puțin asta se înțelege din articol). Acum, nu zice nimeni că ea nu l-ar fi  putut „provoca” uneori… dar 6-11 ani, băi nene?
• 6. Aparent, femeia nu s-a putut desprinde de el și datorită mai multor forme de șantaj, financiar, emoțional și așa mai departe. Trecând peste vina ei în afacerea asta, m-a distrat și o opinie care a presupus că „dacă stătea, îi plăcea”. Că na, e vina victimei.
• 7. Un alt comentariu pe care îl veți regăsi însă în diverse forme și în alte cazuri similare se leagă de faptul că femeia scrie acum poezii și are un tatuaj. Prin urmare, s-ar putea ca nici varianta ei de poveste să nu fie autentică, nu? Din păcate, cam așa stăm la nivel colectiv cu empatia și gândirea critică.

Ne-am obișnuit cu violența pictată de media și da, lucruri de genul ăsta nu se întâmplă numai în România. Totuși, mă gândesc că atunci când un individ bate măr o pisică, la scurtă vreme după ce-și bătuse nevasta și copilul, am putea avea altă reacție în afară de „Vai săraca, dar de ce n-a fugit mai repede?”. Nu neg, e posibil ca în cazul ăsta, pe lângă pedeapsă, respectivul soț să aibă nevoie și de ajutor profesionist. E la fel de posibil ca lucrurile să nu fie atât de clare pe cât sugerează articolul. Totuși, rămân niște probleme la care trebuie să ne gândim.

Trăim într-o țară unde abuzurile nu sunt cu adevărat împiedicate prin lege, unde bolile mentale sunt ignorate cu desăvârșire și unde legile privind regimul armelor și munițiilor se desfășoară selectiv. O țară unde ceilalți preferă să creadă că „ai făcut tu ceva”, decât să accepte că violența e omniprezentă și trebuie combătută. O țară unde ai șanse să nu fii luat în serios de autorități, pentru că cel care te-a atacat e mai simpatic și tu ai oricum un tatuaj. Săraca de ea? Nu numai. Săracii de noi!

P.S: Și da, ONG-urile care luptă pentru drepturile femeilor ar trebui să o lase mai moale cu dezbaterile online, când în sectorul ăsta e atât de mult de muncă. De asemenea, poate ar fi cazul ca lucrurile să se bazeze pe mai puține pancarte și pliante și pe mai multe investiții și acțiuni concrete, inclusiv din partea firmelor private.

44 Comments »