Krossfire's Blog

Băi, băi, hai să-ți arăt o treabă super tare! Știu că o să apreciezi… dar ți-o arăt de pe telefon, că încă nu e publică!

Omul care îmi spune asta stă în fața mea la terasă și tastează încântat pe ecran. Mă holbez din capătul celălalt al mesei și încerc să înțeleg ce mama naibii vrea să îmi arate. După un timp deloc scurt de încărcare, văd o fereastră de căutare imensă, un logo colorat deasupra ei și un meniu flotant.

Merge de pe mobil fără probleme. Îți place? mă întreabă omul încântat. Drăguț logo, dar ce face, e un agregator de știri? întreb fără să știu în ce mă bag. Cum ce face, frate? E un motor de căutare! continuă el. Vezi? Orice ai căuta, îți arată și ce vine de pe Google, dar și de pe Bing și din alte părți și îți face și recomandări! Mai mult, caută și pe Flickr și prin băncile de imagini! E cu A.I. și cu tot felul de șmecherii!

Zâmbesc și îmi manifest “admirația”, la fel ca ceilalți amici de la masă. Ultima dată când l-am văzut pe tipul ăsta a fost acum cinci ani. Și atunci avea aceeași fixație: să facă el un motor de căutare, care să fie de fapt un agregator al altor motoare de căutare. Avea cumva senzația că treaba asta fi și permisă, dar și monetizabilă.

Cu cinci ani în urmă am fost direct și i-am spus că mi se pare o idee proastă. I-am sugerat că talentul lui de web designer ar putea fi folosit în alte scopuri. Acum am aceeași părere și îmi asum riscul ca „tânărul antreprenor” să-mi citească articolul: e o idee proastă, în care cineva a investit mult prea mult timp. La naiba, nici nu știam că mai există Flickr!

Restul conversației a fost în repetate rânduri întreruptă de demonstrații de forță ale motorului de căutare, urmate de rugămintea de a nu publica link-ul, că mai durează până la lansare. Deși la un moment dat tipul a devenit agasant (posibil și de la alcool), nimeni n-a avut curajul să-l ia deoparte și să-i spună: Omule, ce ai făcut tu e foarte simpatic, dar un motor de căutare ar fi putut fi o idee bună în 2003, nu în 2018! Ai ajuns cu 15 ani mai târziu la petrecere!

Aș fi putut fi eu ăla, doar că nu-mi place să descurajez oamenii și deja o făcusem în trecut. Și totuși… unele idei trebuie abandonate până să ajungă prea departe. Omul era deja în faza de execuție aceva ce ar fi trebuit să fie doar o adiere trecătoare, o idee de-o noapte. Amicul nostru începuse o relație cu revelația nepotrivită.

Trăim în epoca în care niciun vis nu e prea bătrân și în care tinerețea începe când vrem noi. Și totuși, există momente când feedbackul celorlalți ar trebui să conteze mai mult decât propriul orgoliu. Din păcate, pentru a abandona fixațiile toxice, ai nevoie uneori de mai mult decât inteligență sau antrenament. Ai nevoie de sinceritatea celor din jur, lucru din ce în ce mai greu de găsit.

Fenomenul e similar cu ceea ce numeam cu ani în urmă „psihoza Am Talent”, în strânsă legătură cu emisiunea Românii Au Talent. Și acolo apăreau tot felul de ciudați fără aplecare pentru domeniul pe care voiau să-l reprezinte. Atunci când erau respinși de juriu (unul absolut mediocru, oricum), începeau să urle că „mama lor le-a zis că sunt fantastici”. Și aia era și problema: nimeni din jur, nici prietenii, nici oamenii cu ceva experiență, nu îndrăznise să le spună că ce vor ei să facă e o tâmpenie. Unii nici nu mai aveau pe nimeni în jur, pentru că e greu să fii prieten cu un om bântuit de fixații. Toată viața trăiseră cu ideea că dacă nu se apucă de cântat operă, nu-și vor găsi „chemarea”, deși la job erau niște contabili străluciți.

Ideile sunt un lucru fragil (și am scris de mai multe ori despre ele), iar creativitatea este de multe ori rezultatul unui proces dificil. Chiar și așa, ideile de o noapte sunt genul de chestii care, dacă îți rămân blocate în cotloanele minții, sunt în stare să-ți devoreze ambiția și să-ți blocheze potențialul. Indiferent de ce altceva ai putea face în viață, vei avea veșnic senzația că „n-ai făcut treaba aia”.

Unii ar spune că ideile fixe sunt caracteristice oamenilor „simpli”, însă oamenii simpli nu visează la motoare de căutare. Majoritatea ar prefera să-și deschidă o șaormerie. Și știți care e treaba cu șaormeriile? Că sunt ușor de pus în practică și destul de ușor de monetizat. N-au nimic deosebit, dar pot aduce bani. Motoarele de căutare nu prea.

„Eșuează rapid” e o mantră contestată în lumea afacerilor, însă când vine vorba despre fixații, e bine să o pui în practică. Dacă ideea care te chinuie nu poate fi alungată cu niciun chip (și nici cu psihoterapie), fă-o nene, dar fă-o repede! Nu de alta, dar viața nu e un film care se oprește când mergei tu la baie. Dacă te prinde 2018 și tu tot încerci să copiezi Google, e posibil să fi pierdut mai mult decât timp…

P.S: Uneori, ideile ăstea sunt chiar „idei de noapte”, adică genul de prostii care ți se fixează în cap înainte să adormi sau mici invadatori care-ți năvălesc în creier când nu ești chiar „în apele tale”.

16 Comments »

Supermarket de cartier. Îmi aștept de trei minute restul. Ce să-i faci, „nu merge POS-ul”! În spatele meu s-a format o coadă de oameni plictisiți, toți cu portofelele la vedere, toți pregătiți să schimbe bucăți de plastic pentru plastic la bucată.

Acum o săptămână, o colegă ne împărtășea surpriza de a putea plăti peste tot cu telefonul sau cardul, inclusiv pentru cafeaua de dimineață… în Norvegia. Evident, era vorba despre ceva ce norvegienii rezolvaseră cu ani în urmă. Cu mici excepții am văzut același lucru în mai toate țările Europei de Nord. Localitate germană de la poalele munților? Acceptăm inclusiv card de credit! Orășel industrial din Polonia? Sigur că puteți plăti contactless!

Sunt convins că nimic din paragraful anterior nu vi s-a părut surprinzător, mai ales dacă trăiți într-unul din orașele mari ale României, unde lipsa POS-ului poate fi subiect de plângere. Totuși, în majoritatea orășelelor de provincie, bancomatul e în continuare un liant necesar între banii de pe ecran și banii din buzunar.

De ce nu merge și la noi sistemul? Mulți ar spune că e vorba despre reticența la tehnologie sau despre lipsa tehnologiei în sine. Dacă însă ar fi numai asta, băncile ar fi rezolvat de multa vreme problema: se pricep atât la campanii de informare, cât și la a băga pe gât comercianților și utilizatorilor tehnologii mai mult sau mai puțin utile.

Nu, băncile nu au pus la dispoziție tehnologii contactless și online banking mai devreme (cu mici excepții, precum ING) din cauza vreunei limitări tehnologie. Nu, băncile pur și simplu nu au avut publicul care să le amortizeze investiția. La noi, neîncrederea în „banii virtuali” are motive ceva mai relevante pentru anomia care ne caracterizează.

1.Neînțelegerea economiei. Frica de bănci e un fenomen destul de vechi, fără legătură directă cu România. Frica de tot ce înseamnă economie este însă specifică națiunilor mici, națiuni care s-au considerat mai mereu înșelate la masa istoriei. Oamenii speriați de crize preferă să-și țină banii fizic la saltea, în loc să participe la sistem. Lucrul ăsta ar fi util, dacă valoarea banilor n-ar fi exact aceeași, fie că sunt tipăriți, fie că apar pe un extras de cont. Dacă sistemul cade, „valoarea” dispare.

Din păcate, refuzul de a pricepe niște lucruri nu se traduce și într-o precauție sporită. Aceiași oameni care vă spun cu mândrie că își țin economiile acasă sunt, din păcate, aceiași care semnează contracte de credit aiurea sau participă la scheme piramidale. Nu avem încredere în bănci, pentru că nu înțelegem de fapt cum funcționează. Nu le înțelegem, dar credem că le-am fraierit.

2.Neîncrederea în stat. Trecând peste faptul că suntem prizonierii unui stat cleptoman și antagonic, adevărata problemă în cazul digitalizării este lipsa unor plase de siguranță. Nimeni nu poate cu adevărat conta pe stat și pe legislația lui să medieze eventualele dispute, așa că tot ce rămâne de făcut este să privești cu suspiciune la oricine îți cere cardul pentru o „mică tranzacție” – fie că e un serviciu digital, fie că e oficiul ANAF.

Până la urmă, să nu uităm că actuala conducere a statului vrea să naționalizeze pilonul II de pensii, adică un pilon construit special pentru a ne proteja de incapacitatea statului de a ne gestiona banii!

3.Corupția și evaziunea. Tranzacțiile făcute printre POS sunt mai greu de ascuns, atâta tot. De-asta chioșcul de la colț, deși are sute de oameni care-i trec pragul, nu are „cu cardu’” și îți dă bon numai uneori (și ăla non-fiscal). De asemenea, chiar dacă după Panama Papers nu ați zice că e așa, o șpagă intrată în sistemul bancar poate fi blocată mai ușor decât una transformată în terenuri, apartamente sau caltaboși.

4.Sărăcia. Am explicat pe larg de ce sărăcia lasă urme profunde în mentalitatea unui individ și, implicit, în cea colectivă. Un om care toată viața a fost pe minus și care deodată reușește să pună ceva deoparte nu se va gândi la un cont de economii sau la o investiție. Nu are de ce. Va vrea să „păstreze” și să „aibă” pe loc, neștiind când îl va lovi iar norocul. În niciun caz nu va înțelege necesitatea de a plăti un comision lunar din „banii lui” (sau banii ei).

Economisirea este pentru un om crescut în condiții modeste ceva ce se construiește prin abstinență financiară și zgârcenie, nu prin grijă și investiție. Reflexul de a lua cu ambele mâini și de a striga din toate puterile „al meu” nu dispare cu vârsta.

(Sursa Imaginii)

5.Frica. Nu, nu-i vorba despre frica de furt sau despre spargerea contului. Aia e naturală și oricum oamenii se vor proteja tot la suprafață. În cazul românilor vorbim și despre o frică de eficiență. Dacă totul s-ar întâmpla online sau prin câteva validări la un automat bancar, inutilitatea sistemelor existente ar fi mai vizibilă. Ca oameni care n-au mai văzut de ani de zile un „casier”, cozile pentru „plătit curentul” vi se par aranjamente distopice. Din păcate, pentru unii, ele sunt echivalentul grupurilor de Facebook: ocazii de a socializa pe parcursul întregii zile. În plus, gândiți-vă câte joburi ar dispărea dacă lumea ar înțelege că cele șapte drumuri săptămânale la bănci și ghișee s-ar putea rezolva din câteva click-uri.

Sigur, la asta se adaugă și paranoia, însă oameni care urlă că vor fi microcipați există în toate țările, inclusiv în cele unde oamenii chiar sunt microcipați. Pe lângă ei, există și oameni cât se poate de raționali care simt nevoia de concret: își doresc ca lucrurile pentru care muncesc să fie cumva tangibile. Lor li se adaugă și cei profund îngrijorați de propria siguranță și intimitate. Toate grupurile ăstea reprezintă însă o minoritate. Lipsa educației economice, neîncrederea, corupția, sărăcia și frica sunt piedici mult mai mari în calea unui viitor financiar sănătos.

Problemele amintite până acum se resfrâng asupra tuturor tehnologiilor din sectorul bancar, de la carduri contactless, la tranzacții online sau cipuri NFC. În plus, dacă tu nu ai încredere într-un transfer matematic, cum să-ți cer să plătești un abonament lunar la un serviciu digital? Cum să îți spun că e în regulă să achiți dinainte un produs comandat online și că nu e nevoie să stai cu teancul de bani la ușă?

Per total, dacă asta ar afecta doar populația locală, tot n-ar fi o problemă. Ne-am rezolva toate tranzacțiile live, prin troc. Un plin de benzină? Super, te costă doi purcei de lapte! Problema e când se rătăcește câte un turist străin prin faimoasele noastre stațiuni și constată stupefiat că nu poate lăsa bacșiș de pe card. Atunci e momentul în care vedem exact unde suntem. Omul ăla nu poate face ceva considerat normal în alte țări. Singura problema e că nu tehnologia îi lipsește (ceva ce poate lipsi din multe locuri), ci cadrul mental care să accepte un bacșiș nemototolit.

Din păcate nu vom rezolva problema asta prea curând. Nu o vom rezolva pentru că nu vrem să o rezolvăm sau nu vrem să credem că e problemă. Pentru că suntem… noi! Da… da, doamnă, e în regulă! Dați-mi un loz dacă n-aveți doi lei!

P.S: Dacă sentința, fie și temporară, dată lui Dragnea a avut darul de a uni opinia publică, caricatura franțuzească din săptămâna anterioară ne-a arătat din nou că stăm puțin mai bine cu simțul umorului decât cu cel al penibilului.

4 Comments »

Ca orice pui de dac sunt obișnuit să primesc uneori produse proaste și foarte proaste, în schimbul unor sume mai mici sau mai mari de bani…

Ce nu sunt însă obișnuit este să nu primesc nimic în schimbul oricărei sume de bani. Cu alte cuvinte, nu sunt încă obișnuit să primesc țeapă, în ciuda mediului propice. Din păcate, prezența sau absența țepei nu ține de mine, ci doar de către cei care au primit-o înaintea mea și au decis să tacă. Prin urmare, pentru a rupe puțin lanțul frustrărilor, o să vă povestesc cât se poate de simplu despre un produs prost, pe care am avut neșansa să-l întâlnesc.

Acum vreo săptămână, mi s-a pus brusc pata să-mi cumpăr rulouri de pânză pentru ferestre. Știți despre ce vorbesc: e vorba despre acele jaluzele formate dintr-o uriașă bucată de pânză, înfășurată pe un sul și acționată, evident, de un șnur. Sunt un produs relativ simplu, dar care nu oferă neapărat o soluție pe termen lung. În limbaj popular li se mai spune și „storuri”. Din fericire, cam asta și căutam: o soluție pe termen scurt, până când apuc să-mi pun jaluzele verticale, pe șină.

Totuși, sunt convins că vă interesează foarte puțin istoricul ferestrelor mele. Ce e însă de reținut din paragraful de mai sus e că am vrut din start o soluție ieftină și temporară. Mai mult, pentru a-mi introduce în joc propria vină, e de menționat că nu sunt chiar un tip îndemânatic. Am lipit țevi și schimbat prize, am montat dulapuri IKEA și am asamblat chiar și un pantofar românesc. Ultimul de altfel m-a făcut și să scriu despre modul absolut dureros în care sunt scrise instrucțiunile de utilizare de pe produsele autohtone.   Pot să țin un ciocan în mână, dar nu m-aș recomanda niciodată în defavoarea unuia care chiar se pricepe. Prin urmare, aveam nevoie de un produs relativ ușor de montat, pentru băieți mai agili cu mouse-ul decât cu tesla.

Am dat peste produsul ăsta, similar cu unul văzut într-un magazin de bricolaj, dar produs de altă firmă. Este vorba despre un rulou textil produs de firma Lariana, o firmă românească din Sibiu care ne întâmpină online cu următorul mesaj:

Acum, sincer să fiu, oamenii ăștia erau singurii care aveau online mai toate mărimile posibile de rulouri textile și suficiente culori încât să le pot asorta cu alte lucruri de prin casă. De asemenea, sistemul de tip „clemfix” părea ușor de utilizat și prins de rama geamului. Cu alte cuvinte, mă așteptam să primesc un produs ieftin și ușor de montat, dar fără cine știe ce rezistență în timp.

Ce am primit în schimb a fost un produs în care cuvântul „pânză” a fost singurul care merita să se regăsească pe etichetă. Am comandat două astfel de rulori și problemele au început de când am încercat să le scot din ambalaj. Ambalajul era de altfel compact, fără prea mult plastic… dar greu de deschis fără să faci praf pânza sau instrucțiunile înghesuite acolo.

Apropo de instrucțiuni: evident că existau două seturi diferite, unul pe interior și altul pe exterior! Am presupus însă că există două moduri de a monta ruloul: unul cu respectiva clemă (clemfix) și altul pe baza unor benzi dublu adezive. Am presupus asta după ce am analizat un produs similar.

Să trecem însă peste inconvenientele inițiale pentru că, din nou, nu mă așteptam la mai mult. Primele probleme reale au fost însă cu banda dublu adezivă menționată mai sus. Aveam două bucățele: una era aproape uscată, alta a fost imposibil de desprins. Am zis: ok, oamenii nu-s în stare să facă o bucățică de bandă adezivă! Voi folosi un lipici dacă nu merge. Cu chiu cu vai am reușit totuși să atașez.

Apoi am constat că micile piulițe de plastic, cele care fixau rola pe geam, erau extrem de fragile și se îmbinau foarte prost. În plus, o bucățică presupus mobilă nu voia deloc să culiseze. Dacă la una dintre role mecanismul de strângere a pânzei (șnurul, practic) funcționa fără reproș, la cealaltă el n-a vrut din start să funcționeze, până să mă apuc efectiv să montez ceva.

Evident că n-am reușit să montez prima rolă fără să fac praf câteva bucățele de plastic. Mi-am spus simplu: sunt nervos și neîndemânatic, alții sigur au reușit! Din păcate, șnurul nefuncțional m-a făcut să dau jos prima rolă, chiar dacă o fixasem cât de cât. Am început să o montez pe-a doua unde am întâlnit aceleași probleme, dar, nefiind complet tembel, am reușit să evit câteva dintre capcanele primului montaj.

Mergea! Fereastra mea a avut un „stor” complet funcțional! Timp de vreo două ore, timp după care întregul atelaj s-a prăbușit, în momentul în care am încercat să strâng rola.

Evident, m-am enervat, dar am scris o recenzie ceva mai blândă decât textul ăsta. Totuși, mai mult de o stea n-am putut să ofer produsului. Da, e posibil să fi fost neîndemânatic… de două ori. Da, e posibil ca rama veche a ferestrei mele să nu fi fost ceea ce au avut în minte producătorii.

Dar, dar la fel ca în cazul altei creații locale, un dulap textil, calitatea îndoielnică a unor piese face produsul final aproape de neutilizat. Sincer, sunt convins că oameni mai orientați decât mine au montat imediat jaluzeaua. Tot la fel de convins sunt însă că ea a rezistat maxim două săptămâni și asta la o utilizare ocazională.

În regulă, dom’le, ai primit un produs nefuncțional și nu l-ai putut returna pentru că ai încercat să-l montezi tu. Ce vrei să se întâmple mai departe?

Într-o țară civilizată: Producătorul sau distribuitorul m-ar contacta pentru niște scuze și, evident, pentru lămuriri. Mi-ar explica greșelile făcute de mine sau, în cazul cel mai probabil, ar promite că va repara problemele produsului. Ați spune că e un efort, dar două bucăți de bandă adezivă și îngroșarea unor mici piese de plastic nu încarcă fantastic procesul de producție. Ulterior aș primi (contra cost, că nu din cauza banilor am ales produsul) o variantă îmbunătățită iar eu, pentru că nu sunt pornit în mod deosebit pe firma asta, aș scrie gratuit un alt articol, de laudă. Sigur, pentru ei sunt doar un cumpărător supărat, dar am fost totuși un cumpărător!

În România: Aici, în general, lucrurile se întâmplă după un tipar fix, deși nu spun neapărat că lucrurile vor sta așa. Întâi, după ce vede articolul, șeful cel mare se supără și pune un angajat să-l amenințe pe clientul care scrie pe net cu procesul. Cum își permite? După câteva zile, se lămurește și el că nu există niciun temei legal pentru care poți da în judecată autorul unei recenzii de produs, mai ales dacă poate dovedi că a achiziționat produsul. Apoi, din senin, atât pe emag.ro cât și pe blog, vor apărea niște comentarii semnate cu nume ca Alex sau Dana. Absolut toate, în mod bizar, vor fi testat produsul care e foarte bun, de unde rezultă că eu sunt un ins răuvoitor sau pur și simplu incapabil să lipesc o bucată de plastic. Asta dacă nu mi se vor face oferte dubioase (cum am pățit cândva cu o marcă de bere) sau nu voi fi înjurat sistematic peste tot. Sigur, faptul că mă plimb de șaișpe ani în spațiul online mă va face incapabil să detectez un IP sau un proxy…

N-aș vrea să fiu negativist și să înclin spre a doua variantă, dar Clausweb a procedat exact la fel. Proprietarii firmei ar fi putut intra să spună: „Scuze că ți-am răspuns așa, omule, eram și noi nervoși într-o seară!” și aș fi înțeles. Din păcate pentru ei, micii mârlani au preferat să ducă un fel de război online timp de vreo câțiva ani cu toți cei care i-au acuzat de nesimțire. Și au pierdut.

Vrem nu vrem, de-asta avem probleme cu produsele românești și cu cei care le fabrică. Nu pentru că oamenii lor nu ar avea talent și nu pentru că nu există inspirație. Până la urmă, și rolele ăstea sunt un produs care acoperă o nișă, altfel nu ajungeam la ele. Problema e că nu știm sau nu vrem să primim feedback. E ceva general, nu are legătură cu cei menționați în articol care s-ar putea să reacționeze chiar pozitiv până la urmă. Oricum, rezistența la feedback ar fi o problemă.

A doua problemă este că avem impresia că, dacă ignorăm ceva, acel ceva va dispărea de la sine. Un exemplu bun poate fi chiar actuala guvernare. Tocmai de-asta știu că există un băiat sau o fată undeva acolo care a citit articolul ăsta și acum spune cu satisfacție: Ha, ha, uită-te și la fraierul ăsta, a luat țeapă cum am luat și eu!

P.S: Personal, aș fi preferat să pot scrie un articol simpatic și pozitiv, ceva ce cititorii așteptau de multicel. Din păcate, am simțit că defularea asta a fost necesară. Îmi cer scuze dacă v-am stresat inutil.

P.S 2: La sugestia unui comentator, am comandat exact același lucru de la www.insuladeperdele.ro. Deși modul de comandă mi s-a părut ușor primitiv (telefonic, cu mărimile și adresa dictate unui operator), am primit același tip de rolete, cu două sisteme de prindere. L-am folosit exact pe cel folosit și mai sus (adeziv și cârlig) și, spre surpriza mea, a mers și încă ține. Motivul? Adezivul era mai puternic și funcțional, iar cârligul de prindere a rezistat atașării (deși instrucțiunile de montare erau la fel de încâlcite). 

6 Comments »

Dat fiindcă la lansarea de acum o săptămână n-am apucat să spun mare lucru cu excepția lui „Mulțumesc”, o să revin cu discuția aici, unde voi continua să spun același lucru…

Pentru că aș vrea să revin cât mai repede la articolele care i-au plictisit ani de-a rândul pe cititorii acestui blog, o să mulțumesc scurt colegelor de birou și vechilor prieteni, dar și colegilor de editură și editorului meu, Claudiu T. Arieșan. Tot aici merită să mai amintesc o dată eforturile proprietarului Datagroup, Heinrich Loth.

În plus, la fel ca un câștigător tardiv de Oscar, nu pot să nu mulțumesc și mamei, prezentă la eveniment, dar și primilor 100 de cititori. Să sperăm că nici următorii 10000 nu vor fi prea greu de convins. Mulțumiri merită și cei care au promovat și recenzat cartea pe Facebook.

Tot la capitolul ăsta, dar dintr-un alt unghi, intră și dezbatere de duminică cu un invitat surpriză, domnul Ion Bogdan Lefter, a cărui intervenție a provocat practic o a doua lansare a cărții. Am apreciat feedbackul, dar și întrebările rămase la final. Aici a fost adusă în discuție și eventuala orientare a pieței românești: vrem o piață profesionalizată sau una orientată spre cititor?

Din păcate pentru amatorii de concluzii, asta e o discuție mai lungă și aș prefera să o abordez separat, poate într-o manieră mai puțin formală decât impune articolul ăsta. Oricum, concluzia de duminică e că nu putem abandona niciuna dintre orientări, mai ales într-o piață relativ mică.

Dacă vi se pare că am lăudat puțin un produs despre care am preferat să nu vorbesc înainte de lansare, ar merita poate să citez și primele reacții ale cititorilor. Pe scurt: nimeni nu mi-a reproșat încă nici conținutul, nici aspectul cărții. Pe lung, au început să curgă primele recenzii, atât pe Goodreads, cât și pe blogurile personale sau specializate și, spre accelerarea următoarei lansări, sunt pozitive. De altfel, am făcut parte și dintr-o memă (grație domnului Lestringon).

Ca să nu o mai lungesc și să vă dau din nou ocazia să mă contraziceți pe teme mai banale, o să vă spun din nou că Jucării Stricate se găsește pe librărie.net, dar și la alți parteneri autorizați, însă o puteți comanda încă de pe-acum de pe site-ul editurii Data Group, la prețul de lansare, deocamdată.

Marți, 12 iunie, la ora 21.00, voi fi prezent alături de alt mare scriitor vâlcean (mai precis, alături de celălalt mare scriitor vâlcean, Dani Corban) la o emisiune găzduită de Canal33 România. O puteți urmări online aici sau puteți viziona înregistrarea ulterioară. Altfel, revin la ce spuneam: mulțumesc!

P.S: O viziune mai detaliată despre evenimentele de la Bookfest puteți citi și pe site-ul reacții.ro

13 Comments »

După titlu, ați zice că azi sunt pus pe plătit polițe și răzbunat pe vreo fostă iubită sau funcționară zeloasă…

Regret să vă dezamăgesc. Deși ar fi putut fi despre multe alte lucruri, articolul ăsta chiar este despre una sau mai multe vaci. Dar… să începem cu începutul! Cu câteva zile în urmă, am acceptat o propunere de promovare din partea celor de la Lactate SIM, o veche și cunoscută marcă românească. O marcă al cărei rebranding sigur l-ați observat, dacă nu la raft, măcar prin reclamele cu puștiul entuziasmat. De ce m-a prins propunerea? Din două motive. Unul ar fi că voiam să văd dacă pot să promovez și altceva în afara de campanii sociale și cauze mari. Altul ar fi că îmi place pur și simplu laptele. Atât. Nu simt nevoia să dezbat pe marginea conțintului lui nutrițional sau a studiilor mai mult sau mai puțin contestabile. Îmi place!

Acum însă stau și mă holbez la tavan. Am turnat pe gât un litru de lapte și m-am tot gândit la ce naiba să vă scriu, astfel încât să citiți textul ăsta până la capăt. De gătit, gătesc decent, dar „Lasagna cu Krossfire” ar fi o surpriză chiar și pentru cei mai încăpățânați cititori. Asta, deși orice bucătar știe cât de important e laptele de calitate pentru sosul Bechamel. Atunci mi-a atras atenția următorul slogan al producătorului, legat de smântână: „Știe să îmblânzească mâncarea”. Îmblânzire, deci! Păi ziceți așa, că sunt expert la asta, băieți!

Cu două decenii și jumătate în urmă, când sucurile de la dozator erau un deliciu și Mihai Tatulici avea job, un puști de generală își petrecea vacanțele la țară. Pe vremea aia, să ai bunici cu ditamai curtea, zeci de animale și câteva hectare de teren era ceva absolut normal. Mai mult, dacă ăia micii se laudă acum două zile că au văzut o capră sau o vacă reală, pe-atunci erai luat la mișto când te întorceai de la bunici. De ce? Pentru că erai… „țăran”.

Din fericire, mie îmi plăcea să fiu „țăran”, mai ales că lucrul cu animalele mi se părea o formă nestudiată de magie. Lăsat de capul meu, „dresam” puii de găină să meargă drept, învățam pisica să păzească ouă și vorbeam minute bune cu un cal, explicându-i complexul sistem de recompense pe bază de morcovi pe care i-l pregătisem. Cu alte cuvinte, stresam mai toate animalele din curte, dând bunicilor motive suplimentare să stea cu ochii pe mine.

Totuși, dintre toate orătăniile și lighioanele din curte, vacile aveau un statut special. Nu, nu pentru că îmi ignorau cu desăvârșire tentativele de a le „îmblânzi”. Ce mă fascina cu adevărat la ele era că niște animale care nu musteau tocmai de inteligență plecau dimineața la păscut și se întorceau singure seara. Sigur, erau în general ghidate de cel sau cea al cărui rând era să „umble vacile”, însă făceau cea mai mare parte a drumului singure.

Undeva, pe la ora la care dădeau desene la TVR, întreaga uliță se umplea de praf și mugete iar vacile veneau singure pe la porți. Semnalul celor două vaci deținute de bunicii mei era un muget scurt și un boncănit înfundat al copitelor. Abilitatea bovinelor de a se autoghida pe parcursul a kilometri întregi de paie și praf era greu de priceput pentru mine. De altfel, dintr-o astfel de odisee a cornutelor provine și expresia „ca vițelul la poarta nouă”.

Revenind însă la vacile noastre, e de menționat că ale bunicilor aveau nume relativ „normale”: Steluța și Joiana. Spun că aveau nume relativ „normale” pentru că vecinii renunțaseră de mult la logică și convenții. De la nume cu rezonanțe antice și religioase (Agripina, Filofteea, Eufrosina) pâna la combinații aleatorii de vocale și consoane (Agraleea), bietele cornute deveniseră teren de experimente lingvistice. Am deviat însă de la poveste.

Convins că, dacă le voi ghida eu pe Steluța și Joiana pe drumul spre pășune, vacile vor da un lapte magic, am cerut bunicilor voie să merg și eu să „umblu vacile”. Evident, pentru că eram un metru și două paie de om, nici bunicii și nici părinții nu mi-au oferit prea repede șansa de a fi păstor de vaci. Din fericire, la câteva zile după ce făcusem cererea, a venit rândul bunicii să ghideze cornutele și, extrem de sâcâitor fiind, a fost nevoită să mă ia cu ea.

Ziua petrecută la pășune a fost exact cum vă așteptați: un plictis sfâșietor în care bunica a „tăinuit” cu niscaiva ciobani de prin zonă, iar eu m-am îndopat cu niscaiva mămăligă și smântână. Asta în prima parte a zilei. Imediat însă ce căldura a devenit zăpușitoare, plictiseala mea a atins cote alarmante și lucrurile au devenit cu adevărat interesante.

Prins între mugete, talăngi și alte zgomote care aminteau de muzica lui Adrian Enache, în capul meu s-a înfiripat o idee. Deși vacile erau prea obișnuite cu nebunii, încât să le pese de o jumătate agitată de om, în capul meu se înfiripase o nouă poveste și aveam de gând să mă scufund cu totul în ea.

Așa cum un copil lăsat singur în bucătărie își închipuie că e într-o navă spațială, așa și eu ajunsesem să cred că eram un fel de rege peste un popor înrobit și transformat în vaci. Nu râdeți, că asta îmi spunea bunică-mea că am zis și sunt convins că la momentul ăla chiar eram Regele Vacilor.

(Cam așa ceva. Sursa Imaginii)

Desigur, aveam scuza vârstei și a căldurii insuportabile. Oricum, după ce am avut o discuție serioasă cu fiecare bovină în parte, am devenit profund receptiv la drama poporului meu. Trebuia să fac ceva pentru a-l elibera!

Știind că se apropia seara i-am cerut bunică-mii bățul cu ajutorul căruia dădea semnalul de plecare. Urlând cu forță și însuflețire, cum numai un copil poate să o facă, am început să mă agit în jurul cornutelor care deja se mișcau molcom spre ulița mare. Cuprins de importanța rolului de rege, nu doar că am reușit să le fac să se ia după mine, dar le-am și impus un ritm de mers săltăreț și hotărât. În direcția greșită, din păcate!

În timp ce bunică-mea îmi făcea semne disperate să mă întorc, eu continuam să plimb vacile spre ceea ce, în capul meu, urma să le aducă izbăvirea și transformarea lor înapoi în oameni: grădina vrăjitorului. Ce mai, intrasem complet în rol! Din păcate, grădina nu era o grădină, ci un lot de pământ pe care creștea viță de vie, iar vrăjitorul era Nea Pușcău, un moșuleț supărat pe viață și pe toți cei care făceau parte din ea.

Surprinzător, cu ocazia asta am aflat și că vacile mănâncă viță de vie! Totul e să le-o servești cu pasiune și cu speranța că le va transforma în oameni. A fost nevoie de bunica, bunicul și încă vreo trei oameni să scoată vacile din viță. De ei și de vreo trei ore de chin. Pentru că da, supușii mei erau în continuare bovine, nu oameni.

Sigur că explicațiile mele n-au fost tocmai convingătoare pentru nimeni dar… am scăpat. Nu pentru că eram un puști simpatic sau inteligent, ci pentru că întâmplarea aia a servit drept știre pentru toți bătrânii care se adunau seara „la șosea”. Nea Pușcău a fost despăgubit cu vreo zece banițe de grâu, iar eu am fost „pedepsit” să mănânc lapte și smântână „vrăjită” o săptămână. Serios! Asta a fost pedeapsa bunicilor pentru că am vrut să-mi scot poporul din robie…

De altfel, morala poveștii ăsteia seamănă cu morala multor povești de acum: orice ar face poporul, regele scapă basma curată!

Acum, nu am idee dacă amintirea asta cu regi și vaci fermecate v-a convins să încercați un lapte #PuternicRomanesc sau să încercați să vorbiți cu animalele. Oricum, am senzația că prima idee  s-ar putea să fie mai ușor de acceptat de societate.

P.S: Într-o notă ulterioară, cu sau fără un pahar cu lapte, trebuie să vă mulțumesc pentru prezența și încurajările de la Bookfest. Voi reveni ulterior cu un articol și pe tema asta, imediat ce primele recenzii ale cărții vor fi publicate.

12 Comments »