Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Ia și prosopul, Costele!

Posted by on 28 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Să spui că românii anilor ’90 erau „puțintel sălbatici” e ca și când ai spune că statul român e „puțintel ineficient”. Chiar n-ai nevoie de diminutive.

Proaspăt scăpată de catastrofă, România anilor ’90 arăta ca verișoara de la țară a Europei. O rudă speriată și neadaptată, pe care Vestul o învăța să mănânce cu furculița. De la descurcat la furat, românii plecaseră din comunism cu o paporniță de obiceuri dubioase. Printre ele, exista și un ritual pe care nu l-am înțeles foarte clar atunci, dar căruia, odată cu înaintarea în vârstă, am început să-i văd sensul. E vorba despre celebrul „furat” din hoteluri.

Fie că plecau în delegație, în cantonamente sau în schimburi de experiență, românii deceniului post-decembrist părăseau țara cu mâna goală, dar veneau cu sacoșa plină. Cu ce? Păi cu genul de suveniruri pe care le poți trece cu ușurință prin aeroport, pentru că paznicilor de acolo le e rușine să te oprească. Zeci de sticluțe de șampon, geluri și măști de duș, detergenți, creme de pantofi și, bineînțeles, prosoape. Toate cu inscripțiile vreunei dughene de două stele din Spania, Italia, Germania sau chiar de la vecinii unguri.

Pentru cei care nu au prins perioada, nu furtișagul în sine era o problemă. Bizar era că ai noștri se lăudau cu el. Discuțiile pe tema asta deveniseră un ritual social. Era o mândrie personală ca în baia ta să atârne un prosop pe care să scrie Sofitel, Melia sau Hilton. Nu era ceva neobișnuit ca, ajuns în casa unei cunoștințe, respectivul sau respectiva să scoată de undeva o colecție de obiecte „de marcă” culese din țări pe-atunci străine. Dacă ar fi fost doar mici șampoane sau lucruri relativ colecționabile, tot n-ar fi fost o problemă. Dar mulți luau inclusiv accesorii precum uscătoare de păr.

Ba, îmi amintesc și de un atârnache de vreo 30 și ceva de ani care tot încerca să agațe o domnișoară din blocul meu. Transportator de meserie, dar cel mai probabil tirist de cursă lungă, omul se lăuda că în toate hotelurile și pensiunile în care fusese băuse tot ce găsise în minibar. Cum scăpa fără să plătească? Păstra o parte din băutură pe fundul sticluțelor și apoi le umplea cu apă, mai ales că multe nu aveau sigiliu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar sunt sigur că a făcut carieră politică.

Până la urmă, comportamentul ăsta era oarecum scuzabil în anii ‘90. Oamenii n-aveau niciun fel de etichetă pentru astfel de situații. România n-avea cea mai bună selecție de produse de îngrijire și multe dintre obiectele respective erau oricum consumabile. Erau deci gratuite și în viziunea multor hotelieri.

Mai greu de explicat este de ce mai există comportamentul ăsta și acum. De ce într-o perioadă unde penuria de șampon nu e o problemă și în care vacanțele în afara țării nu mai sunt un ideal, oamenii continuă să agațe suveniruri? De ce un hotel din Munchen, vizitat cu ani în urmă (nu foarte mulți), își ruga frumos oaspeții să nu mai „împrumute” prosoapele.

Chiar dacă rușinea îi împiedică pe mulți să se desfășoare, majoritatea oamenilor o să-ți spună că e totuși în regulă. Și nu, nu se vor referi la periuțele de dinți de unică folosință pe care le mai găsești prin băi și nici la ceaiurile pe care hotelurile ți le lasă uneori lângă cana electrică. La naiba, pentru micuțele sticle de șampon există și colecționari celebri, precum muzicianul Gruff Rhys. Diferența ar fi că oamenii ca el cer voie înainte să bage ceva în rucsac. Nu, eu vorbesc acum despre oameni tineri și neatinși de febra post-comunistă care o să-ți spună că e în regulă să mai iei un prosop, o pernă sau un pahar de prin hoteluri, chiar dacă nu ai nevoie de ele. Oameni care iau pentru că pot și care nu se rezumă la creme de mâini.


(Izvoare de mândrie din anii ‘90. Sursa Imaginii.)

 

De ce încă se practică treaba asta? Evident, din mai multe motive. Primul este același motiv pentru care se practica în Evul Mediu tactica pământului pârjolit (scorched earth). Știți voi, tactica aia pentru care erau lăudați marii voievozi și care a distrus definitiv câteva așezări românești. Dacă eu nu pot avea sau folosi ceva, atunci nimeni să n-o facă!

Să nu cumva să le rămână în plus alora de la hotel sticluețele ălea de șampon! În cazul unei astfel de mentalități, valoarea obiectelor nu contează, ci strict ideea ca alții să nu pună mâna pe ele. Nu contează că suntem printre ultimii la consumul de pastă de dinți, ci contează să nu o mai găsească ăia în cameră când plecăm. Eu am plătit patru nopți, deci iau și acele de cusut și umerașele din dulap!

Al doilea motiv vine din neînțelegerea faptului că gratuit nu înseamnă „de furat”. Dacă ceva e pus la dispoziție pentru utilizare comună, nu e niciun păcat dacă „rămâne și pentru alții”. Mentalitatea asta se vede și în modul în care turiștii români tratează mesele incluse, mai ales pe cele cu autoservire. Dacă găsesc ceva ce le place, o să umple farfuria, indiferent câți mai așteaptă după ei. Păi, nu era la comun? Nu era inclus în preț? Dacă nu mai prindem!

Al treilea motiv este foarte similar cu primul, doar că el nu are legătură cu produsele de îngrijire sau cu prosoapele. E vorba despre covingerea că, odată plecați dintr-un loc, locul ăla dispare din continuumul spațiu-timp pentru toată lumea. După noi, potopul, cu alte cuvinte.

La fel ca în exemplul de mai sus, cu hotelul din Hamburg, prea puțini dintre conaționalii noștri se mai gândesc că, imediat după ei, în același sezon turistic și în același hotel ar mai putea sta și alți români. Ori, dacă ei lasă camera într-o stare de dezastru, cam ce părere și-ar putea face proprietarii hotelului despre obiceiurile naționale?

Și acum vine partea gravă. Știți unde au dispărut colecționarii de prosoape Hilton și creme de ghete Ramada? Nu e nevoie să vă gândiți, pentru că tocmai a fost ales un nou guvern. Acolo sunt! Acolo și în mai toate partidele politice de dupa ’90, cu mici sau foarte mici excepții. De unde știu? Păi uitați-vă bine la ei: par genul de oameni care vor să lase ceva în urmă? Vă întreb, pentru că Ion Iliescu și-a luat și tablourile cu el când a plecat de la Cotroceni.

Uitați-vă bine la dosarele lor. Mită, fraudă, evaziune și speculă cu terenurile pe care ar fi trebuit să le păzească. Par genul de oameni care înțeleg că bunurile publice sunt acolo pentru toată lumea, nu doar pentru buzunarul lor? Acum însă, la ani buni de la Revoluție, lanțurile hoteliere din Europa nu mai au chef să acopere ele nota de plată. Când camera României va fi din nou devastată, noi suntem cei care vom face chetă să acoperim paguba. Asta dacă vrem să ne mai cazăm acolo și la anul…

P.S: Dacă ar fi să-mi fac mea culpa, aș recunoaște că m-am bucurat enorm prin 1994, când tata mi-a adus un pachet de ciocolată caldă englezească, primit în camera de hotel din Anglia. Chit că ai mei nu se îndeletniceau cu „colecționatul”, era pentru prima dată când gustam așa ceva… deci am o scuză să nu intru în politică.

Arăți de 29

Posted by on 24 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

159 de ani de la „Mica Unire”. Un eveniment pe care puțini și l-ar fi amintit, dacă n-ar fi fost deghizat în zi liberă.

La pachet cu acest nou prilej de sărbătoare, istoricii de Facebook au avut ocazia să se lupte în date obscure și să răspundă la întrebări de bun-simț precum: Când s-a născut România? Cine sunt părinții ei? A fost ea adoptată? De data asta am refuzat să intru în joc, dar pot înțelege de ce pentru mulți ziua de 24 ianuarie pare ciudată. Nu cred că se gândea Alexandru Ioan Cuza că alegerea lui în Țara Românească se va sărbători cu mare fast în Alba Iulia și Sebeș.

Totuși, contează ce vârstă are țara? Într-adevăr, evenimentele de acum 159 de ani au început construcția unei identități naționale. La fel de adevărat este și că unirea de la 1918 e mai relevantă pentru statul modern. Altfel, chiar dacă sentimentul de apartenență a fost cultivat după 1848, ideea unui stat unitar al „românilor” e ceva mai veche. Din punct de vedere istoric, România nu e chiar o domnișoară bătrână, dar nici copil nu mai e.

O analiză politică indică însă anul nașterii României ca fiind 1989, an în care, Republica Socialistă România a zburat la coșul de gunoi al istoriei, alături de alte state comuniste. Imediat după, câțiva au încercat să reia traseul interbelic al țării, de la învierea vechilor partide până la restabilirea monarhiei. Din păcate, România de la 1989 nu mai avea vreo treabă cu cea de la 1947. Dacă privim strict politic și civilizațional, România modernă nu are mai mult de 29 de ani…

29? Ați zice că e puțin pentru o țară a cărei națiune se laudă cu sute de ani de existență. Și totuși, până și douăzeci și nouă de ani par uneori prea mult pentru România. Nu de alta, dar un om de 29 de ani începe să-și ia rolul în serios. Și-a terminat studiile, are un job promițător și câteva planuri pe termen lung. Are sau caută o relație mai serioasă sau o căsnicie în care să poată construi ceva. Sigur, nu vorbim despre o vârstă a maturității, dar vorbim despre o vârstă de la care poți începe să ceri lucruri de la un cineva.

La aproape treizeci de ani, România modernă are însă alte preocupări. Ar vrea să lucreze, dar nu găsește ceva pentru demnitatea ei. Ar vrea să fie băgată în seamă de băieții cu bani, dar nu se poate abține din mințit. Mai nou, a revenit într-o relație toxică și pasageră, care a mai destabilizat-o în trecut. Aici doar sexul poate fi interesant, din moment ce mai toată țara e…

În plus, tinerica noastră nu are chef să-și plătească facturile și face în continuare datorii, că doar toți merităm să trăim bine, nu? Din nevoie sau din dorința unui bine colectiv, vechi prieteni sau simpli amici vor uneori să o salveze. Ea însă nu îi bagă în seamă, fiind prea ocupată cu scandaluri domestice. Din când în când, cineva îi spune că nu-i nici atât de frumoasă și nici pe departe atât de interesantă pe cât se crede. Din fericire, ea are deja răspunsul. Toți sunt invidioși pe trecutul ei măreț!

Dacă populația i s-a împărțit demult în bule și balonașe, România este la rândul ei captivă într-o capsulă a timpului. Una în care tinerețea nu se termină niciodată. O capsulă în care adulții din jur, că sunt UE sau NATO, au imensă răbdare cu puștoaica figurantă care nu muncește, stă pe banii părinților și consideră că nimeni nu e de nasul ei. Problema este, dragă țară, că, deși în buletin ai cel puțin un secol, puțini ar zice că ai ieșit din adolescență. Hai la mulți ani și la mai multe aniversări lucide!

P.S: Când vă mai plângeți că imnul național e deprimant, reascultați vă rog Zdrobite Cătușe, o mizerie sinistră care ne-a servit cinci ani drept imn.

Berceni Commando

Posted by on 20 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Pentru cei familiarizați cu domeniul, marketingul abundă de termeni militari, de parcă toți practicanții sunt mereu cu un picior pe linia frontului.

Printre campanii, obiective, poziționări și ofițeri, există și câteva noțiuni concrete pe care insistă mai toți profesorii și profesioniștii. În categoria asta intră și cei doi termeni pe care o să-i găsiți în orice prezentare: tactica și strategia. În cazul lor, importantă nu este definiția clasică, ci diferența de sens. Lucrul ăsta devine evident în momentul în care ieșim din domeniul marketingului și intrăm în domeniul mai larg al… vieții.

Înainte de a ne scufunda în cotidian, voi aminti rapid definițiile celor doi termeni. Provenită din grecesul stategos (conducător al armatei), strategia se referă la un set de manevre necesare atingerii unui scop. Strategia este întotdeauna pe termen lung, e adaptabilă și implică mai multe resurse. Tactica, un termen provenit tot din vechea greacă, taktikos (potrivit pentru comandă), reprezintă un plan pentru atingerea unui obiectiv imediat. O strategie poate implica mai multe tactici.

Să spunem că vreți să vindeți un produs de nișă. O strategie ar fi creșterea cotei de piață a întregii categorii până la finalul anului. O tactică pentru asta ar fi elaborarea de pliante informative. Dacă exemplele din zona asta nu vă plac, ne putem întoarce în zona războiului. Strategia sunt mișcările frontului, desenate de general în camera de comandă, pe când tactica este ce face sergentul când decide ca ai lui să nu atace prin tranșeu, ci prin spatele tancurilor. Prima e un deziderat pe termen lung, pe când a doua are efect imediat.

Și acum, că am stabilit asta, am și eu o întrebare. Voi, ca studenți, angajați, pensionari, freelanceri sau patroni din România, când ați făcut ultima dată o strategie? A mers? Vă întreb, pentru că, deși țara noastră n-a fost niciodată un rai al strategilor, ultimul an pare să fi interzis cu totul meseria asta.

V-ați pus deoparte bani în mai mulți piloni de pensie? Nasol. Un stat avar și înfometat se pregătește să-i desființeze sau să-i transfere în diverse conturi. Vă gândeați ca în 2018 să vă concentrați pe propriile proiecte și să trăiți din ele? Cam greu, având în vedere că formularul 600 vă obligă să achitați banii pe care nu i-ați făcut. Sau poate voiați să vă luați o casă. Poate chiar ați economisit bani pentru ea și ați anticipat eventualele greutăți. Dar fluctuația monedei și creșterea ROBOR ați anticipat-o? Pfft, halal generali!

Deși exemplele de mai sus indică un mediu deloc propice pentru strategie, vina pentru pierderea unor bătălii aparține atât generalilor, cât și soldaților. O primă problemă vine din bagajul acumulat de-alungul deceniilor de comunism și tranziție. Ele au transformat orașe întregi în pepiniere de tacticieni.

Pe timpul tovarășilor totul era „simplu”. Exista o singură strategie catastrofală, valabilă pentru toată țara. Tactica era să îți asiguri supraviețuirea zilnică, să adaugi un os de pui supei de prânz. Din păcate, nu am scăpat definitiv de apucăturile de-atunci. Sunt aceleași mecanisme de supraviețuire pe care le discutam când spuneam că sărăcia nu naște lideri. Aceleași care apar în discuție când românii sunt acuzați că nu economisesc. Păi cum să pui deoparte surplusul de luna asta, când tu ești disperat că poți falimenta în fiecare moment? Las-o naibii de strategie, tu mănâncă tot din farfurie!

Disperarea de a avea nu se pupă cu viziunea pe termen lung. E o problemă de sărăcie, dar și o problemă de educație. E motivul pentru care un partid format din oameni săraci cu duhul, adorat de oameni săraci cu portofelul, nu va fi capabil în veci să elaboreze strategii. Din păcate, nici măcar un lider puternic n-ar putea executa strategii în România și de-abia acum ajungem la problema „generalilor”.


(Imagine împrumutată de aici.)

Planificarea strategică e o disciplină în sine, dar nu e suficientă. Ca un general să aibă vreo șansă de a-și implementa planurile, e nevoie ca subordonații și cei din jurul lui să-și execute tacticile. Ei bine, pe lucrul ăsta nu poți conta în România, iar exemplele anterioare o demonstrează. Sunt mulți care ar spune că avem nevoie de strategii mai bune sau de strategii pur și simplu, dar câți ar putea să le și implementeze? Să mai luăm un exemplu.

Să zicem că strategia ta e să extinzi parcul auto al firmei tale de transport cu două mașini, până la finalul anului. Pentru asta, ar trebui să ai o creștere a profitului net cu 20%. E în regulă. Ai prognozat o creștere mai mare, însă vei miza pe minimul necesar. Ce n-ai prognozat este o schimbare brutală a sistemului de impozitare. Surprins ai fost și de reintroducerea taxei auto și de creșterea prețului la combustibil, cu mult peste variația obișnuită. Ah, și îl știi pe tipul care ți-a declarat în scris că veți avea 12 transporturi în 2018? Se pare că nu sunt chiar doisprezece, ci vreo șapte și omul n-ar vrea să fie toate cu acte. Între timp, ăla mic a luat o rujeolă de la școală, că e plină clasa de hipsteri anti-vaccin. E puțin urgent și puștiul trebuie tratat la privat…

Sigur, nu doresc nimănui astfel de evenimente, dar sunt lucruri care s-au întâmplat și se pot întâmpla. Problema este că ele se întâmplă într-un an de Germania, Belgia sau Franța… și într-o singură lună de România. Într-o lună, strategia ta gândită pe cifre și cu fonduri de amortizare s-a dus naiba. Într-o lună, prețul unui bun de consum, altfel stabil, s-a dublat. Cât de flexibil să fie planul tău, când într-un an se schimbă trei cabinete de prim-miniștri, iar piața locală trece de la agonie la extaz în decurs de trei zile?

Vreți, nu vreți, am ajuns din nou să trăim tactic. Nu ne mai gândim la casa aia nouă, care acum trei ani părea construită, ci la o strategie ciuntită, la un set de tactici lipite cu bandă adezivă. Am ajuns să scriem „obiectiv îndeplinit” dacă terminăm anul fără datorii. Dacă am mai și pus ceva deoparte pentru zilele negre, care sigur vor veni, suntem adevărate genii militare. Strategii pe termen lung? Ăstea sunt pentru cei care-și permit.

Omul de rând nu are luxul și timpul de a planifica cu mai multe mișcări în avans. Poate de-asta nici șahul și nici GO-ul nu mai sunt relevante în jocul zilnic. Tacticile românești sunt simple, desprinse din manualul „De azi pe mâine”. Sunt tactici în care ne-am născut și în care incompetența altora ne obligă deseori să trăim. Pot fi ele evitate? Da, și câțiva reușesc să o facă, având inspirația să se pună la adăpost de stat și sănătatea să reziste hazardului.

Din păcate, planurile noastre nu țin numai de noi. Ascunși prin tranșeele vieții, la un moment dat ne vom lovi de trupele commando ale celorlalți. Atunci când se va întâmpla asta, vom avea la dispoziție o singură tactică, cea mai eficientă și rușinoasă dintre ele: dă-i și fugi!

P.S: Apropo de fugă, am senzația că ultima perioadă a fost prima în care oamenii au fugit din țară nu de foame, nu de frică, ci de „rău”… din sațietate.

Atinși de România

Posted by on 16 Jan 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Acum două zile, am căzut cu ignoranță în capcana întrebării „Ce înseamnă să fii român?”

Pentru cei fascinați de discuții interminabile, genul ăsta de întrebare este o invitație la război. Din fericire, interlocutorul meu a fost suficient de civilizat încât să nu scoată securea. După ce am ajuns la un consens, mi-am dat seama că orice dilemă de genul ăsta poate fi redusă la câteva puncte, sensibile pentru orice națiune mică: etnia, excepționalismul și „dreptul istoric”.

Cum am mai vorbit despre bagaje istorice și cum probabil o voi mai face, nu o să vă plictisesc cu asta. Ce aș vrea să subliniez însă esta că, cel puțin în zona balcanică, calitatea de a „fi ceva” n-are nicio treabă cu etnia, zona în care te-ai născut sau religia strămoșească. Ea este însă strâns legată de cultura și societatea care te-au format. Nu de alta, dar e suficient să trăiești aici și câțiva ani. Dacă structura ta umană i-o va permite, România o să-ți intre în sânge.

Pentru a clarifica situația, o să vă spun și de unde a pornit întrebarea. Edward Luttwak, consilier al multor indivizi sus-puși, scrisese pe Foreign Policy genul de articol pe care l-ai putea citi în Evenimentul Zilei. Fără să îi facă vreo favoare, cineva spunea despre Luttwak că ar fi român la origini, analistul fiind născut într-o familie evreiască din Arad, între războaie. Trecând peste faptul că omul a văzut lumina zilei în plin Holocaust, într-o bucată de Transilvania cu populație mixtă, atunci am fost de acord că Luttwak părea „al naibii de” român. De ce?

Pentru că, dacă urmărim atât cariera academică, cât și cea profesională a consilierului, vom observa niște unghiuri de gândire similare „analiștilor” noștri, mult mai puțin titrați. Să ne înțelegem de la bun început: deși Luttwak susține că-și amintește casa lui din Arad, majoritatea indiciilor culturale spun că el nu aparține spațiului românesc. A plecat devreme, a trăit și a fost educat în multiple țări și vorbește cinci limbi, dar niciuna nu conține expresia „să-mi bag”. Totuși, din interviuri, îmi pare că Edward Luttwak e fascinat de spațiul ăsta, pronunțându-se inclusiv în problema unirii cu Republica Moldova (unde vorbește ca un est-european, la propriu).

Fie că e vorba despre oamenii cu care a avut contact, despre explorarea originilor sau pur și simplu despre mediul apropiat, analistul scrie uneori de parcă e… de-ai „noștri”. Dacă o serie de contacte limitate te pot aduce aici, vă dați seama cam ce pot face 20 de ani de trăit în România? Întreb, pentru că sunt o groază de oameni care nu par sau nu vor să pară români pentru simplul motiv că au plecat din țară. Și totuși sunt români. Te prinzi de chestia asta după câteva replici sau după cum se uită la tine când află de unde ești.

Poate că sunt subiectiv cu Luttwak, dar am asistat la zeci de discuții pe teme similare. Attila Dorn, solistul trupei Powerwolf (o trupă de power metal pe val) s-a născut în Sighișoara, sub numele de Karsten Brill. Totuși, Brill e născut în România, educat în România și fascinat până la sarcasm (ascultați trupa) de legendele locale. Vorbește româna, dar nu în interviuri, însă nici nu se teme să-și afirme originile și pasiunea pentru cultura regiunii. Până și colegii lui de trupă, nemți get-beget, îl consideră român.

 (Sursa Imaginii)

Adevărul e că spațiul cultural și social în care te-ai născut te afectează mai mult decât culoarea pielii sau numele de familie. Sărăcia generalizată, tendința de a te „descurca” și originalul nostru stil de educație sunt lucruri care te marchează dincolo de școala generală. Excepționalismul istoric și alte mituri se propagă „printre ai noștri”, nu se înmânează la birouri de imigrări. Poate că pe Luttwak l-a afectat doar partea de care se lovea în profesie, însă alții, precum celebrul american Sam, sunt mai mult decât capabili să-ți explice „de ce nu merg lucrurile, dom’le!”.

Simptomele înșirate mai sus nu sunt specifice României, dar ai șanse mai mari să le dezvolți aici sau în alte țări balcanice. De ce? Pentru că spațiul restrâns și ideea de stat-națiune (vs. stat multinațional) te fac să aparții, fie că vrei, fie că nu. Dacă toți vecinii tăi vorbesc despre furt de parcă e o temă negociabilă sau dacă șpaga e ceva obișnuit în jurul tău, sigur te-ai molipsit. Dacă Statul are o problema personală cu tine sau dacă ești tot sărac, deși cifrele îți spun că te-ai îmbogățit, e posibil să fi fost… atins de România.

Și acum o să-mi spuneți: și ce bă, vrei să spui că nu pot scăpa de România? Nu chiar, dar e un sâmbure de adevăr acolo. Sunt oameni care, deși sunt români get-beget, se identifică foarte bine cu alt spațiu cultural. Există zeci de cetățeni europeni care s-au născut în Onești, cum sunt și destui români cu numele de John. Sunt români plecați din țară care și-au uitat accentul și cărora nu le-ai ghici originea. Au făcut eforturi pentru asta, dar mulți sunt conștienți că spațiul românesc i-a atins. La naiba, sunt studii care arată că până și speranța de viață poate fi afectată de contactele din primii ani de viață și chiar de zona geografică. Indiferent unde alegem să fugim după.

Din păcate, când dezbaterea asta e lansată în spațiul public, populația se situează mai mereu în două extreme. Fie vorbim despre cetățeni pasionați de criterii etnice (greu de susținut), care ajung să creadă că ești automat neamț dacă te cheamă Iohannis, fie de oameni care sunt convinși că fundalul cultural nu contează. Din păcate, atât genetica, cât și educația te pot păcăli, iar românul verde și cetățeanul global sunt de multe ori frați vitregi.

E suficientă puțină „balcanizare socială” și România te-a prins deja în plasă. Nu, nu avem luxul descentralizării sau al unei națiuni mari, unde Nordul și Sudul își permit să fie culturi diferite. În ciuda unor particularități, „românii” sunt cam la fel peste tot, fie că-i cheamă Ionuț, Istvan sau Jurgen. Unii profită de asta, pe când alții vor neapărat să se „vindece”. Nasol e că și unii și alții tot în castelul lui Dracula trăiesc.

P.S: Dacă ar fi să rezum, aș spune că nu mă deranjează cei care vor să schimbe macazul, ci cei care susțin că l-au schimbat, deși stau în același tren de ani de zile.

1Ghz de Sinceritate

Posted by on 11 Jan 2018 | Tagged as: Software, Hardware, Online

Pentru cei interesați, există și o alternativă în engleză a articolului de față, puțin mai tehnică…

În ultimele două săptămâni e imposibil să nu vă fi împiedicat de două nume grele din spațiul online: Spectre și Meltdown. Dacă nu ați făcut-o, nu e nicio problemă. În maxim două luni, televiziunile de știri vor înțelege greșit situația și ne vor spune panicate cum calculatoarele și telefoanele vor fi blocate de doi „viruși devastatori”. Până atunci însă, permiteți-mi să analizez puțin scandalul tehnologic cu care a debutat anul 2018.

Spectre și Meltdown sunt două vulnerabilități ale procesoarelor despre care s-a scris de ceva vreme, dar pe care producătorii au încercat să le țină sub preș. Dacă Meltdown este legat în principal de procesoarele de la Intel (dar și de câteva procesoare AMD și ARM), Spectre nu discriminează: orice dispozitiv cu procesor e vulnerabil. Vestea bună este că utilizatorul obișnuit n-ar trebui să-și facă prea multe griji. Nu în momentul ăsta, cel puțin. Până acum nu s-au raportat atacuri de tip Meltdown sau Spectre (nu că ne-am fi prins), dar asta nu înseamnă că nu se va găsi curând o cale de a le produce. Chiar și așa, un sistem de operare adus la zi, programe actualizate și un antivirus decent (cu protecție web) ar trebui să îngreuneze procesul.

În plus, exploatarea celor două vulnerabilități cere timp și resurse și puțini atacatori le-ar investi într-un utilizator obișnuit. Utilizatorii din zona de business sunt însă mult mai vulnerabili, mai ales cei care apelează la arhitecturi de tip cloud. Partea cu adevărat proastă este că actualizările care trebuie să rezolve problema sunt obligatorii „pentru toată lumea”. Tot ele au și potențialul de a încetini procesoarele aflate în momentul ăsta pe piață.

Nu vreau ca perspectiva mea să fie una tehnică, dar merită să explicăm puțin ce e cu vulnerabilitățile ăstea și de ce ne interesează. Ar fi de menționat că ambele probleme afectează hardware-ul la un nivel de „bază” și că nu sunt simple erori pe care Microsoft, Google sau Apple să le poată repara de capul lor, deși cei trei fac eforturi în sensul ăsta.

Meltdown este o eroare de design, specifică anumitor arhitecturi de procesoare (în special procesoarelor Intel, așa cum am menționat). Ea permite unui proces extern (unui proces „rebel”) să citească informația din kernel, adică din nucleul oricărui sistem de operare, nucleu responsabil de controlul resurselor fizice ale dispozitivului. Cum face treaba asta? Ei bine, Meltdown exploatează timpii de reacție dintre accesarea memoriei de către procesor și verificarea privilegiilor celui care o accesează. Pentru că lucrează la nivel hardware, un atac de genul ăsta e imposibil de detectat. Soluția actuală pentru problema Meltdown este una software. Ca orice soluție software pentru o problemă hardware, era de așteptat să apară și probleme.

Spectre e o creatură și mai specială pentru că nu e o problemă a producătorilor, ci o eroare de funcționalitate primară. Ea ține efectiv de modul în care procesoarele moderne au fost concepute. Vedeți voi, chestia aia din telefonul, tableta sau laptopul vostru se folosește de ceva numit „execuție speculativă”. Vorbim despre execuția unor rutine rapide și nu tocmai necesare, dar care ar putea fi utile procesorului în viitorul apropiat. Sistemul ăsta ajută și optimizează pe termen lung funcționalitatea procesorului și este bazat, printre altele, pe ceva numit „predicție pe ramificații” (branch prediction).

Practic, vorbim despre abilitatea de a prezice cum și când va evolua un proces și de a-l executa anticipat. Spectre exploatează așa numitele „efecte secundare” ale tehnicii menționate anterior, accesând informații care nu ar trebui să existe (inclusiv cele din cache-ul procesorului). Informațiile de genul ăsta sunt lăsate în urmă de procesele execuției speculative. Dacă vă sună ca o chestie teoretică și ambiguă, pe de-o parte e vina traducerii mele dubioase. V-am zis că am scris articolul inițial în engleză. Pe de altă parte, e de reținut că Spectre nu e o „singură eroare”, ci o întreagă clasă de vulnerabilități care afectează același sistem. Spectre nu poate fi reparat doar prin actualizări software, ci va trebui adresat în viitor, la nivelul designului de procesoare.

Pe scurt, ambele vulnerabilități pot fi reduse la același lucru. Un utilizator fără acces privilegiat va putea ajunge cu ușurință la informații foarte sensibile de pe un dispozitiv personal sau server. Informațiile ăstea pot include orice, de la parole și date uzuale, la informații vitale de sistem, genul de informații care pot închide un server întreg în câteva secunde. Pentru o analiză mai profundă a structurii erorilor, puteți consulta articolul ăsta.

Mai grav în toată povestea asta e că atât Spectre, cât și Meltdown sunt cunoscute de ceva timp. Spectre a fost raportat de Google încă din iunie 2017, iar Meltdown a fost prezis de mai multă vreme, fiind o problemă de design. Ele au devenit subiect de discuție de-abia atunci când utilizatorii obișnuiți au început să înțeleagă ce se întâmplă. Tot atunci marile companii au fost forțate să ofere „soluții”. Problema cu multe dintre soluțiile propuse este că mai toate vor avea efecte secundare, unele dintre ele afectând vizibil viteza unor procesoare, mai ales a celor de generație mai veche (făcute înainte de 2016 sau de generația Skylake de la Intel). Puteți găsi o listă cu ele aici. Să recapitulăm deci: două erori fundamentale care au fost ținute sub preș de producători vor fi reparate în detrimentul utilizatorilor și a produselor pe care ei deja le-au achiziționat. E ca și când, după o rechemare în service a modelului tău de mașină, ai primi înapoi un vehicul cu mai puțini cai putere decât originalul.

Unii dintre voi vor spune că, totuși, marile companii de software și hardware lucrează din greu la actualizări. Alții îmi vor spune că problemele nu sunt tocmai ușor de rezolvat, ele acționând la un nivel de bază. De altfel, dacă e să ne luăm după comunicatele de presă, lucrurile chiar așa par să stea. Sunt convins că giganții din lumea tehnologiei lucrează la rezolvarea problemelor, dar asta nu le scuză comportamentul inițial. Ieșirile publice nici nu-l iartă pe CEO-ul Intel de vina de a fi vândut acțiuni, chiar înainte ca cele două erori să fie prezentate în public.

Și aici apare și vina noastră, a utilizatorilor și fanilor de gadget-uri. Aproape la orice oră poți găsi pe un forum o bătălie macOS vs. Windows, AMD vs. Intel, Android vs. iOS. E normal, toți vrem să reducem disonanța cognitivă și să ne apărăm produsele de pe birou, din geantă sau din buzunar. Ce nu înțeleg eu este de ce și acum, când dezamăgirea a venit din toate părțile, oamenii insistă să își apare cu îndârjire mărcile. În cazul ăsta, chiar dacă Intel va fi cea mai lovită, tind să cred că nu vor exista companii mai „puțin vinovate” pe termen lung.

Am tăcut la multe alte vulnerabilități de gen, dar poate acum e de faptul momentul să avem o voce comună. Una care să nu ceară imposibilul, pentru că niciuna dintre problemele amintite nu a fost intenționată. Una care să ceară mai multă transparență față de utilizator. Nici n-ar fi nevoie de mult. Poate doar de un rând sau două în plus la garanție care să ne asigure un bit de… sinceritate.

P.S: Cele două vulnerabilități nu mai sunt de multă vreme noutăți. Ce va fi însă nou va fi modul în care ele vor fi sau au fost deja exploatate, motiv pentru care am decis să public totuși articolul ăsta.

« Prev - Next»