Krossfire's Blog

Cum n-am mai postat de ceva vreme recenzii de filme, ma gandeam ca poate ar fi cazul sa reinvii traditia. Desigur, motivul pentru care traditia a fost ingropata este ca pur si simplu nu-s in ”domeniul meu de expertiza” (oricare ar fi ala).

Prin urmare, pentru a va scuti de grafomanie, o sa insir cateva titluri de filme vazute sau revazute in ultima vreme. Ma voi rezuma la a le comenta  cat maisumar si la a stramba din nas , dupa gust.

1.Daybreakers (2010)

Dupa ce sublimul horror suedez ”Lat den rätte komma in” (Let The Right One In) a readus credibilitatea genului distrus de Twilight, iata ca eposurile cu vampiri revin in cinematografe. Dupa ce o molima raspandita de lilieci transforma majoritatea umanitatii in vampiri, putinii oameni ramasi ajung tinta noilor ”evoluati”. Diferenta intre Daybreakers si alte filme cu iz apocaliptic este ca primul face un efort in a recreea societatea post-molima in loc sa o dea distrusa. Sangele uman devine principala sursa de hrana, noaptea este cel mai aglomerat moment, reclamele sunt adaptate, iar in timpul zilei se poate calatori numai cu masini special ”tunate” sau prin pasaje subterane. Politicienii vampiri se lupta pe tema statutului oamenilor pe cand oamenii de stiinta se chinuie sa gaseasca o formula de sange sintetic. Amenintati de transformari brutale si presati de lipsa hranei, nemuritorii ajung in pragul crizei. Filmul fratilor Spierig este atat de exagerat incat functioneaza. Ethan Hawke interpreteaza un cercetator vampir (hematolog) care empatizeaza cu oamenii si ajunge sa-si tradeze ‘fratii de sange’ pentru gasirea unui leac. Filmul face o paralela cu o situatie reala (obsesia petrolului) , aduce in discutie cateva dileme morale si arunca o mana de namol spre corporatism. Daca n-ar fi cateva scene gratuite si finalul lenes , Daybreakers ar fi putut fi un ”must see”.

2.Percy Jackson & The Olympians : The Lightning Thief (2010)

Filmul asta ar putea fi usor catalogat drept o ”clona ideologica” a filmelor/cartilor Harry Potter. ”The Lightning Thief” reprezinta pilotul ecranizarilor unei serii de romane pentru copii. Prezenta catorva actori mari (Uma Thurman, Pierce Brosnan) si executia decenta a efectelor il salveaza din cosul filmelor de categoria B si-i asigura o oarecare stralucire. Departe de a fi genul de film care sa dea de gandit, Percy Jackson este un film numai bun de vazut la cinematograf intru relaxarea cerebelului. Un adolescent ciudat descopera ca este fiul lui Poseidon si ca depinde de el sa opreasca un potential razboi intre zei. Aici intervin si cateva tipologii de personaje clasice : un ajutor de culoare (satir), o gagicuta atragatoare dar bataioasa si un profesor (centaur) cu o scoala speciala pentru semizei. Daca scenariul cliseizat nu m-a deranjat (filmul are un target bine stabilit), viteza desfasurarii actiunii si lipsa de carisma a actorului din rolul principal au facut-o.  Trecerea aproape brutala de la ”muritor de rand” la ‘’semizeu” si personajele insuficient dezvoltate trag  filmul in jos.

3.Outlander (2008)

Recunosc, am vrut sa vad filmul asta numai pentru ca mi s-a spus ca e o tampenie. Privitorului i se ofera varianta de ”Al 13-lea Razboinic” in care antagonistii sunt vikingi si extraterestri. Da, ati citit bine, in filmul asta exista sate de vikingi si reprezentanti a doua specii de extraterestri. Problema cu Outlander  nu este scenariul usor pueril ci faptul ca se ia mult prea in serios. Daca realismul armurilor si asezamintelor scandinave sunt binevenite, dialogurile cu substrat filosofic si actiunile cliseizate nu sunt. Cu ceva mai mult efort, am fi putut avea un nou ”300” : un film usurel si cu suficiente efecte incat sa ne tina captivi. In schimb, avem un film de categoria B cu scurte pasaje pretentioase.

4.The Invention of Lying (2009)

Asta-i un film recomandat si pe blog  in cateva randuri, motiv pentru care nu voi insista prea mult asupra lui.Intr-o societate unde minciuna este genetic imposibila, un scenarist ratat  (Ricky Gervais) are o cadere emotionala care-i permite sa ”ocoleasca” adevarul. Desi e oarecum previzibil, filmul ilustreaza excelent societatea utopica a ”adevarului” si face cateva referinte simpatice la aparitia religiei si a liderilor spirituali. N-are sens sa-l povestesc in detaliu pentru ca este totusi un film recomandat.  Cert este ca  The Invention of Lying este  foarte aproape de Idiocracy la nivelul executiei si a perceptiei publice. Are o idee destul de originala si decent executata, dar e prea centrat pe umor de situatie pentru a sta printre clasici. O bila alba pentru modul in care evolueaza industria cinematografului fara a mai putea dispune de minciuna.

Pentru ca realizez ca in punctul asta v-am plictisit, ar mai fi cateva filme revazute recent pe care merita sa le mentionez :

5.Lat den rätte komma in (Let the Right one In – Suedia 2008) :  L-am mentionat si mai sus si nu am de gand sa insist. Vorbim despre un film unde adolescenta timpurie, vampirii si lectiile de viata au sens si dau nastere unei povesti incredibile. Intens recomandat si sper din tot sufletul ca remake-ul american sa nu mai iasa.

6. The Faculty (1998) : Un horror pe stil vechi cu Elijah Wood. Inspirat puternic din ”Invasion of the Body Snatchers” (pe care-l si citeaza) The Faculty nu e nici suficient de ridicol incat fie criticat, dar nici suficient de bun incat sa-l recomand calduros. Merita totusi incercat, for the fun of it.

7.Amintiri din Epoca de Aur I & II (2009) : Avand in vedere ”capodopera” anterioara a lui Mungiu, ma asteptam la ceva mult mai nasol. Surprinzator, legendele urbane comuniste sunt chiar digerabile si placute. Sa fie mana lui Hanno Hoffer si celorlalti regizori implicati ?

8.Freaked (1993) : O nenorocire de film pe care mi-o aminteam din copilarie ca fiind ”oarecum amuzanta”. In esenta, Freaked este o comedie de tip ”gross-out” cu accent pe ultima expresie. Tradus la noi drept ”Ferma Mutantilor”, productia abunda in umor dubios si faze scabroase.Totusi, chimia celor doua personaje (fosti comedianti) , scenariul extrem si prestatia lui Randy Quaid il fac cel putin interesant. Pentru amatorii de obscuritati greu de gasit online.

9.Pandorum (2009) : S.F, claustrare, multa alergatura si tensiune. In ciuda criticilor aduse si ratingului relativ mic, am gasit Pandorum a fi un film mai mult decat digerabil. Nu se apropie nici pe departe de vreun gigant al genului, dar este vizionabil si dispune de cateva puncte forte (decoruri decente, rasturnari de situatie).

Pe langa cele mentionate, ar mai fi de mentionat si putinele filme vazute din nominalizatele la Oscar de anul asta. Astfel, daca animatia Up! si-a facut efectul la momentul potrivit, Avatar a fost departe de a-mi trezi curiozitatea. Filmul a castigat exact ce merita, premii pentru executia maiestuoasa a efectelor vizuale. I-as fi dat si un premiu pentru marketing si pentru cele mai multe clisee pe scenariu, dar le tin pentru Avatar Returns. Poate am avut eu asteptari prea mari, poate pur si simplu ma ”asteptam” sa nu adorm fizic. Altfel, am fost nemultumit de privarea de statuete a lui District 9, pe care l-as fi dat castigator la categoria ”Film Editing”.  Inglorious Basterds a luat fix statueta pe care o merita. Hurt Locker, desi e departe de a fi un film slab, a fost profund supraapreciat. Up in The Air are cateva replici savuroase puse in gura personajului lui Clooney si poate m-ar fi lovit mai tare daca nu exista un film mult mai bun pe tema asta. E vorba de maiestuosul dar mai vechiul Broken Flowers. Inca deplang lipsa unor categorii care sa reprezinte publicul (gen ”Most Entertaining/Engrossing Filmographic Experience).

Intre ele, tot pe la finalul anului am mai inghesuit si un Extract si 500 Days of Summer, al doilea fiind suprinzator de bun iar primul surprinzator de prost.  Recomand puternic si showul de comedie britanic That Mitchell and Webb Look. E un fel de Little Britain, dar amuzant. Presupun ca despre documentare nu mai are nimeni rabdare sa citeasca…

P.S : Daca tot veni vorba de filme, merita sa ne aplecam si asupra excelentelor ”remixuri” dupa trailere de flme celebre. Uimitor cum schimbarea piesei de fundal poate decide incadrarea in gen : Top 10 Brilliant Movie Recuts.

21 Comments »

Imi intrerup programul saptamanal de ratoieli si analize pentru a aduce in discutie doua noi aparitii ale minunatei noastre tari in media straina. Daca aveti impresia ca-i vorba despre recenta aparitie a soldatilor romani intr-un documentar BBC, va inselati. Nici vechile referinte la Anthony Bourdain sau Top Gun nu mai au ce cauta in peisaj. Nu, e vorba despre un show de masa cu real succes in America, un show despre care am mai vorbit.

Destination Truth e o serie de mini documentare produse de canalul Sify care merg pe urmele consacratului si parodiatului Ghost Hunters. Emisiunea il are in rol principal pe Josh Gates, un nene de profesie ”aventurier” si care seamana de multe ori cu regretatul Steve Irwin. Josh are alaturi de el o echipa de 5-6 oameni, formata din 1-2 cameramani, o gagica pe post de cercetator/translator (pentru fiecare sezon alta), un specialist video, un medic si un sunetist. Scopul declarat : Aflarea adevarului din spatele unor vechi mistere sau legende contemporane, mistere care in general implica bantuiri dar mai ales criptide (animale cu existenta nedovedita).

Daca am gasit primele doua sezoane cel putin distractive, al treilea nu m-a mai incantat la acelasi nivel. In prima faza, cercetarea aveau un aer de autenticitate (evident, simulata) si uneori rezultatele erau palpabile (urma unui presupus Yeti a fost recent expusa). In sezonul 3 insa, apropierea de Ghost Hunters se vede din ce in ce mai mult. Oamenii iau echipamentul si se izoleaza noaptea in diverse zone urland ”Oh my God, oh my God” la fiecare sclipire de pe camera cu infrarosu. Macar asa o putem vedea pe asistenta topaind, in sezonul asta o hispanica superba pe nume Jael.

Emisiunea are un stil pseudo-documentar iar plasarea de partea ratiunii si stiintei este un simplu artificiu. Dupa glume si faptul ca echipa nu se ia prea in serios, se vede ca totul e legat de show intr-un final. Dar totusi, ce au cautat oamenii astia in Romania si mai precis, ce au cautat oamenii astia ”de doua ori” in Romania ? Fantomele din Padurea Hoia Baciu si varcolacii, evident !   Le voi lua pe rand, pentru a nu speria cititorii :

1.Padurea Hoia Baciu
(Sezonul 3, Episodul 1 , Septembrie 2009)

Padurea Hoia Baciu a devenit loc de pelerinaj pentru diversi indivizi dubiosi, asa ca nu m-a mirat tema episodului. Ce m-a mirat a fost obsesia echipei de productie si a moderatorilor de a confirma niste stereotipuri. S-au facut referinte la Transilvania si la fostul imperiu sovietic desi in mai tot episodul cei intalniti vorbeau acceptabil limba engleza. Lucrul asta nu se poate spune despre multe alte incursiuni ale echipei. Oamenii inchiriaza un SUV , chipurile, si primesc o Lada Niva. Hai mai, sa fim seriosi, in Cluj ati gasit doar o Lada Niva ?  Masina, de altfel fiabila si interesanta, a fost un bun prilej de glume cu expresia ”4×4”. Un comentator remarca, de altfel indreptatit, ca in mai toate episoadele oamenii aleg cele mai proaste vehicule existente. Sa fie iar o tentativa de ‘’show” sau vreo incercare a unui intreprinzator local de a mai scoate un banut ?

Continue Reading»

38 Comments »

Intre interviuri, teste, scanari de diafilme si reviste cu benzi desenate (actiune despre care am mai mentionat ca merge foarte incet), am avut totusi timp sa ma holbez si la cateva filme ce mi-au trecut recent prin mana. Ok, am mintit, unele sunt vazute inca din ”dificila” perioada a studiului pentru licenta.

The Good

Cidade de Deus (2002) : Un film recomandat  agresiv de vreo doi prieteni, Cidade de Deus surprinde povestea ridicarii si mortii unui sef de gasca de cartier (Lil’ Ze) prin ochii timidului si agresatului Rocket, fratele unui fost jefuitor local ucis de Ze. Filmul este bazat pe povestile ce au inconjurat infiintarea unui cartier pentru saraci in Rio de Janiero-ul anilor 60′, cartier poreclit ”Orasul zeilor”. Printre iubiri esuate, droguri, oameni cu vise transformati in criminali si razboiul inceput de psihopatul Lil’Ze, Rocket descopera in fotografie singura cale de a scapa din mizerabilul oras al zeilor. Dupa vizionare ma simt dator sa-l ”pasez” mai departe : are mai multa substanta decat zeci de filme cu ”gangsteri” facute in ultimii ani.

Gummo (1997) : Harmony Korine este regizorul din spatele monumentalului Kids (1995), o opera cinematografica ce surprinde excelent franturi din viata unor adolescenti ”pierduti” ai inceputului anilor 90′.  Daca nu ati vazut Kids , ar fi un bun inceput dat fiindca Gummo merge pe aceeasi reteta  :  Firul epic este simplu si puternic fragmentat iar filmul mizeaza mai mult pe bucati de viata si imagini socante. Gummo abandoneaza scena orasului pentru a explora sudul american, un sud pe care Harmony Korine il vede in extrema ca fiind plin de conservatori psihopati, handicapati si ucigasi de pisici. Ar fi totusi de evitat in timpul mesei.

Dupa-amiaza unui tortionar (2002) : Un film neglijat al lui Lucian Pintilie despre vesnica piatra de moara comunista , aici abordata dintr-o perspectiva inteligenta si lipsita de clisee. Franţ Ţandără (Gheorghe Dinică) este un fost tortionar  din perioada de glorie a acestei practici, un om condamnat sa-si retraisca crimele intr-o cocioaba uitata de lume, alaturi de o nevasta oarba (Coca Bloos) si terorizat de un fiu extremist si agresiv. Marea drama a individului propus de Pintilie este ca absolut nimeni nu are timp sau chef sa-i asculte confesiunea , nici macar profesorul senator (Radu Beligan) ce editeaza un nou memorial al durerii alaturi de o tanara dar versata jurnalista. Filmul oscileaza intre scene de un comic savuros si scene de amintire sau confruntare brutala. Nu e un film pentru amatorii de finaluri asa cum nici ecourile plagii comuniste romanesti nu au avut finalul asteptat.

The Fun

Ice Age 3 (2009) : Evident, am luat si eu una bucata prietena si hop la cinema (din fericire nu la mall) ca sa vad minunea de film 3D. Faptul ca primele doua filme au fost printre putinele filme de animatie CGI cu-adevarat reusite a avut o pondere serioasa. Din capul locului va spun ca , exceptand cateva efecte interesante de miscare, profunzimea unor panorame si 2-3 iesiri din peisaj, vizionarea filmului in 3D nu face o diferenta senzationala. Pe de alta parte, filmul m-a surprins prin niste gaguri bine scrise si acelasi dialog viu pe care-l regaseam in prima parte a seriei. Din punctul asta de vedere, Ice Age 3 este clar peste a doua parte. Din pacate, personajul Buck, nou aparut in film ,atrage mult prea mult lumina reflectoarelor de la personajele clasice, si asta se simte la capitolul ”familiaritate”.

Still Crazy (1998) : Un film recomandat cu ceva vreme in urma si de Demaio . Rock, umor englezesc sec si un scenariu suficient de bine scris incat sa va prinda. Nu l-am trecut la categoria filmelor ”bune” pentru ca multi nu gusta stilul dar chiar si pentru ei, filmul ramane o experienta placuta. Still Crazy surprinde turneul de reuniune al unei foste trupe monumentale de rock, despartite din cauza abuzului de droguri al geniului creator din spatele ei si a diverselor neintelegeri dintre membri. Merita vazut, macar pentru actorii alesi din tagma vesinicilor subapreciati.

RV (2006 ) : Un film fara pretentii ce-l are in rolul principal pe mereu proaspatul Robin Williams. O excursie fortata cu o rulota se transforma intr-un drum al dezvaluirii si descoperirii sinelui, totul asortat cu niste gaguri comedice clasice. Nu l-as numi film bun insa faptul ca evoca fatis  perioada comediei optzeciste cu Chevy Chase si gasca, ii permite sa se evidentieze intr-o categorie unde o pereche de sani asigura succesul de casa.

The Bad

Kicking the Dog (2009) : Un ”teen flick” cu pretentii de mai mult , Kicking the Dog se plaseaza undeva intre American Pie si Breakfast Club dar mult mai aproape de primul film. In orice caz, productia are darul deosebit de a esua lamentabil pe cam toate planurile si de a oferi o ora jumatate de plictiseala crunta. Din punctul asta de vedere, este mult mai recomandat Sex Drive (2008) – desigur, ii lipseste naturaletea dar macar e un ”no brainer” la care te poti uita dupa o zi de stres.

The Number 23 (2007) : Oricat l-as simpatiza eu pe Jim Carrey, filmul asta despre descinderea in dementa a unui om aparent normal are darul de a-si pune singur streangul de gat in multiple insante. Filmul nu e nici prost, nici plictisitor in prima faza, doar ca odata ce devine destul de evidenta concluzia realizezi ca mai mult de 40 de minute din film sunt de o redundanta si plictiseala teribila. Sa nu mai vorbim despre finalul dubios si despre jocul ciudatel al unor actori din planul secund.

Ar mai fi o categorie pe care voiam sa o detaliez dar nu o voi face pentru ca nimic nu poate explica filmele astea mai mult decat o fac ele insele.  Este vorba de o serie de filme din tagma Sukyiaki Western Django (2007), un spaghetti western cu japonezi in regia lui Takashi Miike , Zombie Strippers (2008), o productie dubioasa ce inclina spre pulp si softcore porn si un epos monumental sub numele de Lesbian Vampire Killers (2009). Ultimul film , al carui trailer il puteti viziona aici baleeaza intre comedie tembela, referinte la clasici ai genului , vampiri, lesbiene si glume dubioase. Nu-mi dau seama daca putea fi ceva mai mult decat e , dar macar e sincer iar scenariul are momente in care reflecta perfect viziunea unui pusti de 13 ani asupra lumii. Sunt curios care ar fi comentariul lui Aron Biro pe tema lui LVK.

P.S : Intentionam sa bag in oala filmelor interesante si Death Race 2000 , filmul original din 75′ cu David Carradine si Stallone inainte de Rocky. Merita vazut, pentru faptul ca din el a tasnit seria Carmaggedon si pentru faptul ca e pur si simplu istorie cinematografica.

30 Comments »

Postul asta se vrea o ”opera artistica de o valoare exceptionala”, sau in romana vulgara, se vrea o capodopera. Pur si simplu m-am trezit in dimineata asta si am spus clar : Trebuie sa creez o capodopera, asta-i scopul meu de-acum inainte.

Va suna cunoscut ? Nu ? Atunci aruncati mai bine un ochi la ce se intampla in cinematografia, literatura, muzica si in general in ceea ce numim arta in Romania de vreo 20 de ani. Frustrati de restrictiile  si tiparele comuniste care ,intre noi fie vorba, in repetate randuri au produs valoare perena (mediul opresiv o face in general), artistii romani alearga nesatui pe drumul implinirii personale neglijand un aspect important : publicul.

Capodoperomania care caracterizeaza filmul si literatura romaneasca se vede in dezinteresul total al publicului pentru productia romaneasca in contrast cu parerile exaltate ale criticilor. Am fost in cateva randuri luat la rost pe tema : De ce lauzi ”Restul e tacere” si critici Boogie ? De ce ataci postmodernismul ?  Pai e simplu : m-am saturat de ”magna opus” si de invidiualism ieftin. Imi plac oamenii care se gandesc la public , public ce in marea majoritate a timpului vrea doar ceva bun\usor si pe care trebuie sa-l educi pentru ceva mai mult.

De multe ori in cazul autohton acel ”mai mult” este o adunatura amorfa de porcarii si influente, un prostmodernism vizual dus la extrem. Sa ne intelegem clar, distinsi autori de capodopere : Niciodata o opera mareata nu a ramas inaccesibila publicului larg. Neinteleasa pe deplin, apreciata postmortem…poate, dar inaccesibila si destinata unui cerc de cunoscuti care la randul lor creeaza ”capodopere”, mai rar. Daca aruncati , va rog, o privire pe la vecinii din alte tari vedeti ca marii lor creatori dau ceva apropiat de ”definitie’ odata la cinci ani. In rest : lucrari la limita dintre comercial si pasional. Nu mai zic despre actori buni care in viata lor nu au avut pretentia sau intentia de a fi considerati capodopere pe doua picioare.

Cautari Google, lectii de limba si literatura romana, bloguri, toate bagatelizeaza cuvantul asta (caruia tocmai i-am mai stirbit din valoare) de parca ar fi eticheta de pret. Fara sa tin cont de faptul ca ermetismul si limitarea la un subgen minuscul nu creeaza cu-adevarat capodopere, am folosit la randu-mi cuvantul in recenzii muzicale.  Cert este ca nu exista capodopere ale ”genului de carte in care sunt batute pisici”. Universalitatea sau cel putin regionalitatea aprecierilor este o conditie. Marquez n-a scris ”Un veac de singuratate” pentru nevasta-sa si vecinul de la trei !

Apropo, in afara de Blaga ,  Eliade, Cioran, Ionescu, Sorescu si de inca vreo doua iesiri temporare pe scena europeana (Djuvara, mai nou si Cartarescu), mai cunoasteti vreun autor roman cu relevanta reala pe plan international ? Sa trecem peste faptul ca anumite bucati de literatura n-au avut sansa sa se lanseze datorita unei triste perioade , cati dintre autorii canonici rezista testului anilor si testului public (chiar si al celui autohton) ?

Noi nu scriem de placerea de a scrie, scriem, compunem si regizam din pur ego. Ne trezim de dimineata cu obsesia ”De data asta voi crea o capodopera”. Si bagam si metamorfoza si SF si psihoza si reflectie si actiune  si batai si sex si injuraturi si revolutie. Pai cum sa nu-ti placa nene asa ceva ? Se cheama explorare a genurilor. Daca nu iese nimic din melanjul nostru lipsit de directie, dam vina pe publicul care nu citeste\se uita la filmele lui Michael Bay si mai bagam 2-3 capodopere pentru posteritate. Cum sa nu-l admiri pe pustiul din piata care canta intr-o trupa punk si care intr-o zi mi-a spus ca trupa lui e mult peste nivelul publicului din Romania ?

Iubesc modul in care criticii din Romania aplica eticheta geniului. Un geniu azi, un geniu maine…dar mai ramane cineva care sa faca ceva BUN ? Doar atat, bun, modest si simplu dar placut si mai durabil. Vreau sa citesc o carte romaneasca fara artificii inutile de limbaj, fara pretentii de rebeliune adolescentina si reflectie prelungita si vreau sa vad un film romanesc fara actori de mana a saptea pusi sa joace roluri pe care nu le inteleg. Vreau sa vad arta bai, nu capodopere !

P.S : Iesirile lui Nati Meir ma sperie din ce in ce mai mult. Sunt suficient de speriat incat sa fiu concentrat pe licenta de cateva zile , pana luni cel putin. Nati Meir si periuta lui de dinti (via Sandy)ar trebui sa fie eroi negativi intr-o carte pentru copii. Columbeanca ar fi asistentul cel rau.

82 Comments »

Dupa ce am descoperit o ciudatenie muzicala sub numele de Van Canto si am recenzat inca vreo cateva albume pentru bangyourbrain (recenzii full in curand pe site) m-am gandit sa impartasesc sa-mi rezum pe cat posibil experienta pe blog.

1.Van Canto – Hero

Cred ca in cazul trupei Van Canto descrierea de pe siteul lor oficial constitutie cea mai buna introducere : 5 voci si o toba. Daca reactia voastra este una de intensa holbare la monitor raspunsul este clar : a capella metal. Baietii si fata asta imita din ale lor voci rodate de anii de canto cam orice de la chitara electrica, chitara bas la violoncel si clape. Tobarul lor are mai mult rolul de a stabili masurile decat de a canta efectiv mai ales ca la un punct pe albumul de fata se aud si niste cinele produse de un tip grasut si cu o plaja vocala impresionanta.

Surprinzator, Hero este al doilea album al celor de la Van Canto si la fel ca primul material discografic este compus in principal din coveruri. Trupa a reusit sa castige respectul gigantilor pe care-i imita un exemplu  fiind participarea lui Hansi Kursch pe piesa Take to the Sky, o piesa originala. Materialul original nu este oricum atat de interesant pe cat sunt coverurile dupa piese ultracunoscute. Dupa ce auzi un Kings of Metal (Manowar) sub sigla lui ‘’Dum dum dum dum Manowarrrr’’ sau un Bard’s Song unde celebra linie de chitara a fost inlocuita cu ‘’Bam bararam bam bararaaaam’’ te convingi ca oamenii astia s-ar putea sa n-aiba toate piuletele la locul lor. Desi coverul Wishmaster cu al lui ‘’Dim dilili dim dilili dim’’ (clapa) a fost ales pentru videoclip va recomand sa ascultati coverul Iron Maiden – Fear of the Dark. E aproape mai bine inchegat si mai interesant decat originalul.

Per total, vocea solistului principal (nu a ‘’instrumentistilor’’) este destul de buna si imi imaginez curajul trupei si casei de discuri care a putut aduce asa ceva la lumina. In final, Hero este  un produs cel putin original care s-ar putea sa-i irite la culme pe metalistii clasici sau sa-i faca sa se mire de ce naiba au pus ciudatenia asta in heavy repeat.

Van Canto – Fear of the Dark

Van Canto – Wishmaster

2.Alestorm – Black Sails at Midnight

Dupa unul dintre cele mai interesante albume ale anului trecut ,singura trupa de ‘’True Scottish Pirate Metal’’ revine cu aceeasi formula : riffuri de power\speed excelente cu tenta folk, o voce guturala de ‘’pirat’’ si versuri intentionat cliseistice. Macar la nivelul asta, trupa nu se ia in serios precum colegii de breasla de la Running Wild.

Black Sails at Midnight fusese prevazut de vreo doua EP-uri si suna deja bine inainte sa fie lansat. Daca repetitivitate te cam pleosteste pe primele piese, cand ajungi sa asculti ‘’Keelhauled’’ iti cauti repede cana de braga si sari la o hora metalista.  Piesa este urmata de o balada nu foarte inspirata si de title track pentru ca albumul sa ne loveasca din nou cu No Quarter, un instrumental refacut de pe demourile de inceput ale trupei.  Daca Pirate Song si Chronicles of Vengeance nu te conving, coverul din finalul albumului te aduce pe drumul cel bun . Wolves of the Sea este un cover dupa o piesa cantata la Eurovision, cover ce elimina exact elementul iritant la original : soundul pop.Singurul lucru care lipseste de pe albumul asta este o balada de bodega suficient de inspirata. Lipseste acel ‘’Nacy the Tavern Wench’’. In rest, vant in panze celor de la Alestorm, o trupa care in cativa ani a reusit sa convinga prin stil si showul live ca merita sa fie luata in considerare pe scena power\folk metal internationala.

3.Altele – Pe scurt (Recenziile ful pe bangyourbrain)

Eluveitie – Arcane Dominion Part I

Eluveitie este o trupa al carei traseu mi-a facut placere sa-l urmaresc. Eluveitie inseamna folk metal furios cu o gama larga de instrumente traditionale , inseamna un album excelent la activ (Slania, dar nici cu precedentul nu mi-e rusine) si o prestatie live deosebita.La fel ca alte trupe din zona, Elvenking si Folkearth , trupa elvetiana a decis ca e timpul sa puna sub curea si un album acustic, un album orientat spre sonoritatile folkului galez si mai putin spre cele ale metalului.La fel ca in cazul albumelor citate mai sus, si Arcane Dominion Part I sufera de sindromul plictiselii si al epicului supradimensionat. Totusi, piese ca Brictom (cantat in galeza) , Omnos si The Cauldron of Renascence sunt suficient de ritmate pentru a-ti aduce aminte ca asculti totusi un album Eluveitie.

Blackguard – Profugus Mortis

Canadienii de la Profugus Mortis au reusit sa starneasca valuri in underground cand si-au lansat primul material, So It Begins. Un black metal furios cu o puternica tenta folk si cu versuri diferite de obisnuitele insertii ‘’evil’’, o muzica bine executata ce le-a asigurat un loc in deschiderea unor trupe nordice mari. Dupa pierderea violonistei a urmat o perioada incerta in istoria trupei, perioada finalizata fericit odata cu preluarea sub aripa Nuclear Blast si schimbarea numelui in Black Guard. Astfel, nou reformata trupa Black Guard lanseaza primul album sub egida Nuclear Blast, un sumar al activitatii din trecut, sub numele de ‘’Profugus Mortis’’. Da, noua trupa a scos un album cu numele vechii trupe care de altfel suna ”best of”. Un Best Of cu piese remasterizate si cateva bucati noi. Piesele noi, ‘’Allegiance’’ si ‘’The Last We Wage’’ sunt reusite, in stilul binecunoscut al trupei insa nu fac din materialul de fata o noutate ci mai degraba o initiere in stilul trupei.

Korea – For the Present Purpouse

Cand m-am vazut cu albumul asta in fata mi-am zis ‘’Clar, o trupa de progresive’’.  Nume de trupa cu rezonanta dubioasa, piese cu nume de cod,  coperta de album postmodernista si tara de origine ? Suedia.Am purces deci in a asculta albumul cu gandul ca voi auzi piese de 9 minute despre nefericirea de a trai intr-o lume digitala. M-am inselat. Korea este o trupa mai degraba influentata de alternativeul american si de trupe precum Tool sau A Perfect Circle. Sonoritatile de progressive sunt acolo, dar la fel sunt si cele de pop din pacate. Insufficient Karma incepe cu un riff care ii evoca direct pe cei de la Tool , fapt ce devine mai evident odata cu refrenul unde solistul accentueaza cuvintele in aceeasi maniera cu Maynard James Keenan. Comparatia se opreste aici : For the Present Purpouse e un album placut, dar foarte soft si formulaic : intro placut, primul vers soft, refren ceva mai puternic, un fel de bridge, revenire. Pana si numarul de balade si piese ‘’mai agresive’’ e balansat. Recunosc, o parte din compozitii mi-au placut dar nu suficient incat sa aiba vreo sansa de a iesi la suprafata iar versurile nu-mi spun nimic : aceeasi cautare a sinelui rastalmacita (losing yourself in the eye of the storm, etc). La asta adaugati si o masterizare mediocra cu prea mult ”treble” si veti intelege de ce oamenii astia trebuie sa mai munceasca putin pana sa ajunga la un produs inovativ.

P.S : Am trecut pe Expozitia Internationala Felina de la Sala Palatului. Sunt mai degraba fan al cainilor insa trebuie sa recunosc faptul ca rasa de pisici Maine Coon are exact ce mi-as dori de la un animal de companie : E relativ blanda, e imensa pentru specia din care face parte, usor fioroasa si inteligenta. I will take it into consideration !

55 Comments »