Krossfire's Blog

Din moment ce simt ca v-am plictisit cu jocurile, simteam ca e necesar sa va plictisesc si cu cateva filme. Acum, daca tot m-am apucat sa scriu…

Filmele vazute in ultima vreme sunt fie alegeri de moment, facute in fata unui cinematograf ferit, fie invitatii. Surprinzator, desi nu mi-am mai cautat singur material de divertisment, multe productii s-au dovedit a fi inspirate.

Real Steel (2011): Un film cu roboti gigantici si cu Hugh Jackman (cunoscut si ca Wolverine, intre prieteni), Real Steel ne ofera o combinatie intre Rocky si Iron Giant. Filmul urmareste povestea unui fost boxer de performanta, acum indatorat pana peste cap si constrans sa participe la lupte cu roboti. Aparitia unui fiu dintr-o relatie anterioara si distrugerea robotului competitional, il forteaza pe personajul lui Jackman sa profite de tragica situatie. Pana la urma, filmul se reduce la relatia tata-fiu si, cumva, la ”relatia” om-masina. Apetenta pentru tehnologie a pustiului si trecutul protagonistului duc la o victorie de pe toate planurile, in bunul stil hollywoodian. Chiar si asa, recomand Real Steel oricui are chef de un film relaxant, atragator vizual (dar nu incarcat) si per total, oricui are chef de un film decent.

Cowboys & Aliens (2011):  Plictisit de pretentiile regizorilor independenti, am inceput sa apreciez filmele din al caror titlu poti intui actiunea. Cowboys & Aliens e exact genul asta de film. E un film ”la blana”. Bazat pe o banda desenata si avand in distributie cateva nume cunoscute (veteranul Harrison Ford, implacabilul Daniel Craig si zambareata Olivia Wilde), Cowboys & Aliens ne ofera exact ce promite: o confruntare intre cowboy si extratestri, in acelasi fictiv Vest Salbatic al cinematografiei americane.  Cowboys & Aliens e un film perfect pentru rontait popcorn si holbat la efecte speciale. Din toata distributia, numai Harrison Ford are momente decente, dar nici nu ma asteptam la altceva. Ce i se poate intr-adevar reprosa filmului nu e superficialitatea, ci schimbarea constanta a tonului. Ba urmarim un film auto-ironic, ba o pelicula de actiune, ba o drama cu protagonisti dubiosi. Totusi, schimbarile sunt greu de sesizat, avand gura umpluta pana la refuz cu floricele si conservanti.

Margin Call (2011): Margin Call este un film despre criza financiara si in acelasi timp un film despre nimic. In spiritul celebrului Big Kahuna, Margin Call ia o mana de actori si-i arunca in aceeasi camera, fara sa le dea neaparat un scop nobil. Printre ei ii numaram pe inegalabilii Kevin Spacey si Jeremy Irons, Demi Moore, Stanley Tucci si Paul Bettany. Bazat in mare pe povestea Lehman Brothers, filmul prezinta una dintre cele mai incordate nopti din lumea brokerilor de pe Wall Street, noapte care ajunge practivc sa declanseze criza. Daca estimarile fictive si vanzarile rapide de obligatiuni nu-i vor impresiona pe cei familiari cu subiectul, interactiunea dintre personaje si dialogurile au sansa sa deschida niste ochi. Recomandat.

The 3 Musketeers 3D (2011): Un film cu Orlando Bloom si Milla Jovovich. Un film care se poate reduce foarte usor la fraza ”WTF?”. Firul epic e complet ilogic si aminteste mai mult de jocul Assasin’s Creed decat de Dumas. Am inteles ca nu se voia o adaptare fidela si am apreciat, dar narativ, filmul e zero. Ce vedem pe ecran e o explozie de efecte speciale combinate cu imagini dintr-un steampunk victorian. Muschetarii joaca pros, iar dialogurile sunt un imens cliseu. Singurul lucru de retinut este Milla Jovovich in rolul lui Milady. Trecand peste Milla Jovovich, filmul are cateva faze absolut memorabile, precum cea in care un zepelin complet distrus si blocat de un alt zepelin, apare inca functional la final. Per total, n-am inteles nimic, dar m-am zgait ca un pusti tembel la efectele speciale. Intre timp, am revazut animatia lui Victor Antonescu cu acelasi nume. Desi e ciudat sincronizata, tot are mai mult sens decat Muschetarii 3D.

Continue Reading»

27 Comments »

Din moment ce n-am prea avut timp sa respir de la intoarcerea din concediu, ma gandeam sa va plictisesc din nou cu niscaiva filme…

Cum timp de holbat la ecran n-a prea mai fost, productiile de mai jos au fost vizionate fie la cinematograf, fie in diferite mijloace de transport. Asta-i si motivul pentru care criteriile de selectie n-au fost printre cele mai riguroase.

Horrible Bosses (2011): O comedie neagra cu Kevin Spacey, Jason Bateman, Jennifer Aniston si Colin Farrell. Undeva isi face aparitia si Donald Sutherland pe care voiam de multa vreme sa-l mai vad la treaba. Aici il vedem vreo 5 minute. Chiar si asa, Horrible Bosses livreaza suficient din talentul celor de pe afis. O combinatie intre Office Space si The Hangover,  filmul urmareste trei produse ale unei societati in plina criza: corporatistul cu un sef nazist, pasivul cu o sefa nimfomana si angajatul vechi, blocat de incompenta altora. Pe scurt, trei neni pe la vreo 30 si ceva decid ca o solutie optima anti-stres ar fi macelarirea sefilor. Daca in prima faza filmul mizeaza pe confruntari tacute, dupa vreo 30 de minute actiunea reintra in tiparul genului. Chiar si asa, Horrible Bosses e pe lista de recomandari, macar pentru mecla lui Spacey si pentru porcoseniile care ies din gura lui Jennifer Aniston.

Limitless (2011): Un film cu Bradley Cooper (Hangover) si Robert DeNiro, film care scoate de la naftalina vechiul mit cu folosirea ”unei mici capacitati a creierului”. Desi premisa e o prostie, filmul e decent. Edward Mora, un scriitor ratat de varsta mijlocie, e abordat de un vechi amic care-i face cunostinta cu un un medicament minune numit NZT. Medicametul ofera un plus de claritate in gandire, spirit de observatie si coordonare, dar vine, evident, cu un pret. Principala problema nu sunt efectele secundare tulburatoare, ci gasca de mafioti si oameni de afaceri dependenti de NZT pe care Eddie si-i urca in cap. Ce m-a socat la filmul asta, si acum urmeaza SPOILERUL, e morala in sine. Aveam impresia ca NZT e o metafora pentru amfetamina, dar m-am inselat. Personajul nostru nu doar ca nu se lasa de drog, dar reuseste si sa atinga culmile succesului cu ajutorul lui.

Sleeper (1973): O comedie SF de si cu Woody Allen  de-acum patruj de ani, un clasic al genului. Evident, in film isi face loc si febletea lui Allen, Diane Keaton, inca tanara si cu aere de diva. Desi vorbim de un S.F pe o tema cliseu (tipul uitat in somn criogenic timp de sute de ani), vorbim de unul care inca se tine bine la nivel de dialog. Ce atrage la Sleeper nu e viziunea absolut ilara asupra viitorului, ci modul inocent in care sunt spuse replicile si jucate scenele. Atipic pentru filmele lui Allen, personajele sunt destul de simple si directe, iar actiunea curge natural. Merita o revedere.

Thor (2011): Un trambitat film de actiune din care am ramas cu figura lui Anthony Hopkins si cu o Natalie Portman mai terna decat de obicei. Parte din seria de adaptari de banda desenata care ne-au invadat de vreo cinci ani, Thor amesteca mitologia nordica cu Stargate si obtine, culmea, o premisa buna. Faptul ca vechii zei ar fi putut fi o rasa de fiinte interdimensionale nu e ceva nou, dar e clar un punct de plecare bun. Din pacate, potentialul povestii nu este complet realizat, filmul transformandu-se in scurt timp intr-un film de actiune cu ”straini misteriosi” combinat cu o idila imposibila. Merita vazut pentru efecte si pentru momentele in care Anthony Hopkins interpreteaza un Odin iritat.

The Change Up (2011): Am intrat in sala de cinema cu asteptari foarte mici. Nu intentionam sa merg la film, nu-mi place Ryan Reynolds (Green Lantern, Van Wylder) si nici tema nu ma atragea. Jason Bateman e si el cap de afis pentru ca tind sa cred ca omul asta vrea sa joace in absolut toate comediile despre criza varstei de mijloc. Filmul trateaza ”inedita” tema a schimbului de corpuri dintre un familist obsedat de munca si un burlac pasionat de jointuri. Schimbul se petrece ca o consecinta a urinarii pe o fantana anticaa. Filmul incepe cu o scena grotesca si nu pleaca la drum cu mari asteptari. Din fericire, pe parcurs recupereaza si creeaza cateva bucati bune de umor de situatie. Dialogurile au si ele momente de inspiratie si per total, The Change-Up e salvat de duetul Bateman – Reynolds care chiar functioneaza.

Conan 3D (2011): In afara de vesnicul Ron Pearlman, Conan nu are niciun actor care sa merite mentionat. Ma rog, asta daca trecem cu vederea ca totul e narat de Morgan Freeman. In comparatie cu vechiul Conan, cel cu Schwarzenegger, noul Conan e cu siguranta mai coerent si alert. Din pacate, scenele si muzica care faceau din Conan un film vizionabil in 82′ lipsesc aici. Efectele speciale si abtibildul 3D (nu e o filmare 3D autentica din pacate) tin loc de spectacol adevarat. Totusi, noul Conan nu e lipsit de merite. Violenta, machiajele si o atitudine incorecta politic fata de femei fac filmul suportabil. Asta si momentul in care personajul negativ isi pune o masca-vagin pe fata. Per total, Conan e un barbar simpatic, dar as fi preferat sa vad mai mult din universul care a dat viata personajului.

Johny English: Boredom (2011): Problema cu Johnny English Reborn nu e ca ar fi o comedie slabuta cu elemente de actiune. Problema e ca e un film de actiune cu un actor de comedie. Da, personajul lui Atkinson e impiedicat si naiv, dar actiunea e suficient de alerta incat sa substituie comedia. La asta se adauga o calitate indoielnica a celei din urma si foarte multe momente de tip ”Jackie Chan” (un personaj amuzant face ceva => actiunea trebuie sa fie amuzanta). Da, Johnny English are momente (Gillian Anderson, sau gagica din Dosarele X, inca se tine bine), dar Atkinson nu e cu niciun pas mai aproape de un nou Blackadder. Sorry Rowan.

P.S: Ca veni vorba de Jason Bateman, Arrested Development revine (via Fleurdulys). Am inceput intre timp sa bag ochiul in Modern Family, Falling Skies si ultimul sezon din Supernatural. Va intrebati cum am timp? Doua ore pe zi in Ratb nu-s suficiente ?

24 Comments »

Sunt aproape convins ca nu va era dor de un post cu filme aruncate in toate genurile posibile, dar m-am gandit ca n-ar fi rau sa rezum rapid ultimele vizionari.

O parte din aparitiile cinematografice trecute in catastif sunt ceva mai vechi si probabil ati citit deja zeci de cuvinte pe tema lor. Asta-i si motivul pentru care ma voi margini la a le arata cu degetul:

Stake Land (2010): Un film cu bugetul echivalent al unei pungi de Fornetti, dar mult peste harmalaia de filme cu zombii si vampiri din ultima vreme. Vizual, filmul este un amestec de Daybreakers si The Book of Eli. Intr-un viitor postapocaliptic (surpriza!), cea mai mare parte a oamenilor a cazut prada unei epidemii de vampirism. Putinii supravietuiori traiesc fie in orase fortificate, fie in putinele adaposturi controlate de ramasitele statului american. Intre ei se intinde o mare de vampiri-zombii si o cuiburi de fanatici religiosi numiti Fratia, obsedati de ideea ca vampirii sunt o pedeapsa divina. Filmul urmareste povestea unui pusti care, in urma mortii parintilor, e luat sub aripa protectoare a unui vanator, numit simplu: Mister. Pe parcurs li se alatura o gagicuta gravida si un fost soldat american. Tot ce deranjeaza in decorul asta este machiajul exagerat al vampirilor. In rest, Stake Land e un film caruia merita sa-i dati o sansa.

Paul (2011): Comediile lui Simon Pegg si Nick Frost au mereu doza aia de umor britanic care le face daca nu amuzante, macar placute. Fara obscuritatea lui Shaun of the Dead si din pacate si fara mult din savoarea respectivei productii, Paul este totusi o comedie decenta. Filmul suprinde povestea unui extraterestru prabusit pe Pamant care, dupa cativa ani de revelat secrete si scris scenarii pentru Spielberg gaseste o ocazie de a se intoarce acasa. Catalizatorul drumului de intoarcere il reprezinta echipa Pegg – Frost, doi ”ufologi amatori” prinsi intr-o pubertate prelungita. Pe drum agata neintentionat si o gagica habotnica, fiind urmariti indeaproape de Sigourney Weaver si de Jason Bateman (mai cunoscut si drept ”ala din Arrested Development”). Tot din serialul mentionat ne face o vizita si Jeffrey Tambor sub forma unui obscur, dar apreciat scriitor de S.F. Oricum, una din putinele comedii care au meritat vazute in ultimele luni.

Rio (2011): Film vazut la cinema, la lansare. O animatie colorata si simpatica, dar la fel de interesanta ca un ghem de scame. Majoritatea personajelor sunt niste clisee inaripate, imprumutate de prin Madagascar si Ice Age (film care apartine acelorasi creatori). Ce mi-a placut totusi in cazul Rio a fost personajul negativ, papagalul Nigel. Dispunand de un malefism nascut din frustrare, nu din viziunea maniheista a filmelor pentru copii, Nigel are cateva momente de geniu si teroare.

Flawless (2007): Un film pe care nu l-as fi vazut, daca nu ar fi fost pus pe autocarul dinspre Ramnicu Valcea spre Bucuresti. Pe aceasta cale, multumesc soferului pentru un film peste medie.  Flaweless n-are o poveste prea captivanta: un jaf masiv petrecut in epoca de aur a comertului cu diamante, cuplat cu povestea unei femei prinse intr-o lume a barbatilor. De altfel, nici scenariul nu e prea grozav (filmul curge incet si multe dialoguri par a fi de umplutura). Totusi, ce are Flawless este un final bine punctat si pe Michael Caine. Joaca nenea Caine la aproape 80 de ani de-ti salveaza 2 ore de film. Dati-i lui Flawless o sansa, macar pentru zambetul mosuletului.

The Green Hornet (2011): Nu stiu de ce am crezut ca un film cu super eroi care-l are pe Seth Rogen, actor de comedie, in rolul principal ar putea fi macar vag interesant. Pe langa faptul ca ”The Green Hornet” e un supererou la fel de cool ca apa plata (un fel de Zorro modern), regizorul si scenaristul au avut cel putin un meci de ping pong pe parcursul productiei. Filmul porneste in stilul unei povesti cu supereroi, o da spre comedie, vireaza putin spre pulp pentru a se intoarce si a scalda totul intr-o mare de efecte inutile. Per total, marea buba a lui Green Hornet este ca nu stie exact ce vrea sa fie. Ceea ce putem urmari este amestecul neinspirat de comedie de situatie mediocra, de pasaje lipsite de sens si de clisee din mai toate filmele de actiune de pana acum. Ca sa puna mot gramezii, personajul lui Cameron Diaz e absolut inutil.

Trick’r Treat (2009): Un horror pe care l-am ratat pe nedrept. Patru povestiri care se intrepatrund natural, patru tipuri diferite de ”monstri”. De la psihopatul criminal pana la creatura supranaturala, mai toate personajele clasice ale filmului horror isi fac loc intr-o singura noapte de Halloween. Maiestria regizorului vine tocmai din faptul ca a reusit sa creeze o atmosfera autentic macabra, fara a vira totul spre munti de intestine si rauri de sange. Nu-i genul de film care o sa va faca sa sariti de pe scaun, dar nici nu veti regreta vizionarea.

Mirrors (2008): Un horror pe care imi parea rau ca l-am ratat, exclusiv din prisma lui Kiefer Sutherland, un actor care imi placea cu ani in urma. Dupa ce am risipit 2 ore din viata cu un ”ceva” care s-a miscat ca un melc pe amfetamina si dupa un final al naibii de simplist, a inceput sa-mi para rau de Kiefer Sutherland, nu de film.

Solomon Kane (2009): La fel ca The Green Hornet, Solomon Kane e un film cu eroi mai putin cunoscuti si implicit, mai putin populari. Spre deosebire de Green Hornet, Solomon Kane e un film bun spre foarte bun. Partea trista e ca lipsa promovarii l-a facut sa se scufunde si la box office si in mintea publicului. Mai mult, nici plasarea intr-un Ev Mediu fictiv nu l-a ajutat prea mult la integrarea in peisaj. Un fost jefuitor chinuit de amintirile copilariei, Solomon Kane decide sa ia calea Bisericii si a retragerii totale, in urma confruntarii cu un demon. Un sir de evenimente aflate la granita cu supranaturalul il scot pe erou din pustnicie si-l transforma intr-un fel de razbunator-puritan. Promisiunea facuta unui tata muribund il aduce pe Solomon Kane pe vechile pamanturi ale familiei sale, pamanturi napadite de armatele unui mag dubios. In ciudata faptului ca Solomon Kane ar trebui sa fie un fel de erou, cam jumate din film personajul e intr-o depresie care-l face sa o incaseze serios. Chiar si asa, filmul reuseste sa te faca sa empatizezi cu el. E un dement, dar un dement simpatic.

La Horde (2009): Film frantuzesc care mi-a tot fost recomandat de cateva ori (Biro?). Aparent, recomandarile n-au fost inutile pentru ca La Horde chiar e un film decent. Clasica poveste cu ”zombiile care infesteaza orasul” se transforma intr-un thriller psihologic, unde confruntarea se da intre o banda de emigranti mafioti si politistii care-i ataca. Evident, in fata invaziezi zombie, cele doua grupuri trebuie sa colaboreze.

Vanishing on the 7th Street (2011): Un film despre o ”apocalipsa tacuta”, despre oameni care dispar pur si simplu imediat ce dispare lumina. Brad Anderson (individul care ne-a adus Transsiberian si Masinistul + alte cateva bucatele psihologice) reuseste sa exploateze intr-un mod destul de original mitul ”intunericului devorator”. Pe tot parcursul filmului m-am asteptat ca marea explicatie sa fie ”sunt toti in Purgatoriu” (similar cu – Spoiler – genialul Dead End). Simbolistica filmului indica o astfel de situatie, insa regizorul nu ne lasa sa scapam cu o explicatie simpla , americanizata. Merita incercat.

Altfel, am revazut cu placere si The Iron Giant, Galaxy Quest (inca o comedie excelenta), The Sandlot si varianta americana de la Dinner for Schmucks (nu-i o comedie sterila, dar versiunea frantuzeasca e mai ok).

P.S: Pentru cei care mi-au reprosat ca iar as fi abandonat blogul: doua carticele in lucru, un joc si un job cred ca-s destul cat sa imi manance timpul. Screenshoturi din joc, cat de curand. Una peste alta, o sa arunc in cateva zile un post documentat despre situatia actuala din Politia Romana. Sper sa prinda bine.

22 Comments »

Dupa o saptamana in care am inlocuit orice fraza cu ”imediat”,  am gasit in sfarsit timp pentru un post cumulativ.

Cum sarbatorile pascale cer un horror de calitate, majoritatea filmelor cu care am ales sa va plictisesc se incadreaza in gen. Fara sa mai insist asupra subiectului, o sa insir cateva titluri vizionate in ultimele luni.

The Rite (2011)

In general, cand in distributia filmului tau intra nume precum Sir Anthony Hopkins, Rutger Hauer sau Toby Jones, ai deja premisele reusitei. Suedezul Mikael Hafstrom n-a realizat asta, asa ca a regizat si coordonat intregul film de parca ar fi filmat Halloween 15. Axat pe tema posesiunii demonice, problema cu The Rite este ca, dupa o prima parte care curge lent si sta sub semnul psihologicului, filmul se transforma intr-o glumita de categoria B. Dilemele unui tanar agnostic plecat sa devina preot si intalnirea lui cu un batran exorcist (Hopkins) sunt directii exploatabile. Asta nu explica insa finalul banal si efectele inutile. Daca-l ai pe Hopkins in film, il lasi sa zambeasca sadic si sa-si spuna replicile sacadat. In niciun caz nu-l machezi cu rosu si-l faci sa urle ”Baaaaaaal” !

REC (2007)

REC e un film spaniol cu zombii. Pardon, REC e un foarte bun film spaniol cu zombii, filmat cu o camera tremuranda si cu mult talent. Realizatoarea unei emisiuni nocturne pe tema ”eroilor urbani” si cameramanul ei urmaresc o echipa de pompieri intr-o interventie de rutina. Lucrurile se complica si cei doi, alaturi de pompieri, doi politisti si locatarii unui bloc se trezesc afectati rand pe rand de un virus similar turbarii. Forta filmului nu sta in tema, ci in atmosfera si in detaliile inserate pe parcurs. Mai mult, conexiunea religioasa aparuta spre finalul filmului difera cu mult fata de explicatiile cu care ne obisnuise Hollywoodul.

REC 2 (2009)

Continuarea filmului anterior, exploreaza in continuare pe filonul religios amintit. Filmul porneste exact din momentul in care se incheiase prima productie si foloseste inclusiv o parte din distributia primului film. Ce e socant este ca echipa a reusit sa pastreze elementele care au facut din REC un film agreabil si sa dezvolte o intriga suficient de interesanta. Ca orice continuare, nici REC 2 nu e la inaltimea primul film, dar e agreabil si asta e mare lucru pentru ”continuarea unui film spaniol cu zombii”.

Quarantine (2008)

Un remake american al filmului REC. Cu exceptia partii ”religioase” (importanta si destul de interesanta), filmul reprezinta o refacere cadru cu cadru al productiei spaniole. Daca aveti o problema de principiu cu limbile latine, puteti sa vizionati Quarantine. E ceva mai sangeros si per total nu e rau, dar nici nu se compara cu originalul.

The Hole (2009)

Filmul asta ar fi prins excelent in 95′, in perioada ”Are you afraid of the dark?”. Film de familie combinat cu horror, film in care singura actrita recogniscibila este gagica din Meet the Parents, The Hole e suficient de coerent incat sa nu fie nasol. Fugind de un sot abuziv, o mama cu doi copii se muta intr-o casa veche. La subsolul ei, cei doi pusti descopera o gaura fara fund din care noaptea se aud zgomote suspecte. Urmeaza ceva tipete si o concluzie moralizatoare, cum sade bine oricarui film de gen, dar per total, e un pretext bun pentru o punga de popcorn.

Fido (2006)

O comedie canadiana care a avut recent privilegiul de a intra in Top 30-ul meu personal. Cu Billy Connoly in rol principal, Fido ne prezinta o viziune alternativa a anilor 50′, unde apocalipsa zombiilor a fost acceptata si cei din urma au ajuns sa fie folositi pe post de sclavi controlati. In conditiile in care orice membru decedat risca sa se intoarca, inmormantarile au devenit cea mai profitabila afacere. O familie disfunctionala cu o mama obsedata, un tata fricos si un pusti singuratic ajunge sa-si cumpere primul zombie. Desi ”defect”, nou venitul se apropie anormal de mult de pusti si de mama sa. Filmul combina o viziune dementa cu bucati de comedie neagra si horror , pentru ca in final sa obtina genul de productie pe care ”trebuie sa o vezi”.

The Troll Hunter (2011)

O parodie norvegiana dupa tot ce inseamna Blair Witch Project, Cloverfield si altele asemenea. Un grup de studenti urmareste un presupus braconier de ursi, in speranta de a obtine un documentar decent. Perseverenta ii aduce in pragul unei descoperiri fenomenale: trolii sunt reali si sunt un secret bine pastrat al Norvegiei. Cu putina atentie, chiar si versiunea subtitrata are destule delicii pentru amatorul de parodii finute.

Devil (2010)

Daca multi au cazut de acord ca M.Night Shyamalan e unul dintre cei mai slabi regizori de la Hollywood, ultimul lui film nu e atat de dezastruos ca eforturile anterioare (The Last Airbender, the exemplu). Devil e un film bazat pe premisa: ”au fost x oameni intr-o camera, cand deodata, s-a intamplat ceva”. Cinci indivizi din medii sociale diferite  raman blocati in liftul unei corporatii. Cand lucrurile in jurul lor incep sa se precipite si personajele mor rand pe rand, trecutul dubioas al fiecaruia iese la iveala. Culmea, filmul reuseste sa pastreze tensiunea si nici regizat prost nu e. Singura problema pe care o vad cu el este ca inca din titlu si din primele discursuri, afli cine-i vinovatul.

The Adjustment Bureau (2011)

Am zis sa bifez si un film mai putin horror, mai ales ca l-am prins in premiera cinematografica. Desi Matt Daemon nu-mi place, The Adjustmen Bureau a fost o experienta placuta. O combinatie intre clasica poveste a iubirii imposibile si o reinterpretare a mitului angelic, filmul lui George Nolfi reuseste sa te tina pe scaun. Nu vei avea revelatii, nu-l vei vedea de zece ori pe DVD, dar nici nu vei regreta banii dati pe bilet.

Alte filme pe care mi-au mai cazut ochii in ultima vreme:  Season of the Witch (un fantasy slabut, parte datorita finalului, parte datorita lui Nicholas Cage), Skyline (catastrofal de slab + cel mai iritant actor intr-un rol principal), I spit on your grave (un remake ciudatel, plasat intre splatter film si porn), Scott Pilgrim vs. The World (o metafora geek, mi-a placut), Screamers 1&2 (ambele slabute, dar primul e inca vizionabil), The Social Network (absurd de plictisitor pe alocuri, dar cumva interesant), Predators (asa cum trebuia sa fie). Pe langa asta, am vazut si vreo trei animatii mai mult decat decente pentru publicul lor: Legend of the Guardians, Megamind si Tangled.

P.S: Pentru ca-s sarbatori si pentru ca am promis, o sa pasez aici linkul catre filmuletul de promovare al unui ONG.

P.S2 : Pe post de urare, o sa va las cu un link la siteul asta. Nu, nu-i publicitate, ci, pentru ca textele imi apartin, va las sa va alegeti. Sarbatori frumoase sau macar o mini-vacanta odihnitoare.

25 Comments »

N-am mai vorbit de cateva luni bune despre filme, asa ca m-am gandit ca ar fi timpul sa trec rapid prin ultimele ciudatenii vizionate.

In ultimele cateva luni am urmarit destule porcarioare, motiv pentru care nu-mi amintesc toate productiile care mi-au invadat cerebelul. Oricum, lista contine filme vizionate pe o perioada destul de mare de timp. Iata deci cateva imagini in miscare, mai mult sau mai putin recomandabile :

The Last Airbender (2010) :  Despre desenul animat pe care se bazeaza filmul am mai discutat : il recomand inclusiv celor care au trecut de varsta desenelor.  Din pacate, filmul a cazut in mana unui regizor de categoria C si anume vestitul M.Night Shyamalan. Dupa ce a copiat plotul din Al Saselea Simt dintr-un serial, omul a continuat sa se bazeze pe succesul unicului film decent regizat. Filme ca Unbreakable sau Signs, desi interesante ca premisa, au esuat lamentabil in a tine captiva audienta. In rest, cam tot ce a scos a fost o lalaiala fortata pe ideea de final surpriza. Din pacate, cu The Last Airbender a dat-o in bara masiv. Pentru fanii serialului initial (si sunt multi), filmul este o jignire (numele personajelor sunt pronuntate aiurea, inconsistente peste tot, etc). Pentru cei care habar n-au despre ce era desenul, filmul este o adunatura de CGI si actori adolescenti fara vreo logica. Un serial care a reusit sa redea speranta multora in animatia moderna merita mai mult decat o adaptare in stilul Uwe Boll.

The Men Who Stare at Goats (2009) : Un film mai bun decat ma asteptam, dar mai slab decat putea sa fie. Cu o distributie care-i include pe Clooney, Jeff Bridges, Kevin Spacey si Ewan McGregor, The Men Who Stare at Goats avea potentialul unei comedii seci reusite.Din pacate tema (razboiul psihologic/paranomal) si ritmul lent al filmului ii cam strica savoarea. Actiunea ar fi greu de rezumat, dar include jurnalisti fatalai, hipioti, Jedi, capre si soldati. Presupun ca e un film excelent pentru perioadele de ”trista melancolie” (betii, trip-uri).

Cirque du Freak -  The Vampire’s Assistant (2009) :  Un alt film adaptat dupa clonele Harry Potter aparute in ultimii ani. Desi recenziile n-au fost tocmai blande cu el, n-as zice ca mi-a displacut. Actiunea este tipica, fixata pe drumul initiatic : un pusti devine ucenicul unui vampir, vampir a carui specie este in pragul unei lupte cu ”vampinezii” (tot vampiri, dar mai rai). Cred ca singurul lucru care m-a facut sa vad pana la capat Vampire au fost atmosfera de tip ”anii 90”’ (Who’s Afraid of the Dark) si prezenta lui John.C O”Reilly. Altfel, filmul are cam tot atatea de-a face cu vampirii pe cat are Pac-Man cu Al Doilea Razboi Mondial.

Kick – Ass (2010) – Film vazut la premiera si recomandat deja de cateva ori. Kick-ass e o  adaptare dupa o banda desenata inteligenta & violenta, adaptare transformata intr-o parodie ”pulp” a filmelor cu supereroi. Un pustan (probabil cel mai slab actor din film) se decide sa devina supererou, in ciuda activitatii desfasurate preponderent pe Myspace si a lipsei oricarei urme de talent. Nicholas Cage pare ca mai are putin suflu (dupa tone de filme de doi lei) iar Chloe Moretz face un rol absolut genial.

Toy Story 3 (2010) -  Alt film vazut la premiera si discutat pe larg acum trei saptamani. Daca primul TS a fost destul de plictisitor (a avut scuza inovatiei grafice) , al doilea film a fost o animatie reusita in termeni de scriitura si realizare. Nici Toy Story 3 nu sare departe de trunchi si ne arata ca unele serii pot straluci chiar si la a treia aparitie (Se aude ,Shrek ?)

The Boat that Rocked (2009) – Filmul, aparut si sub numele ”Pirate Radio”, are aerul unui mockumentar axat pe nebunia radiourilor pirat din Marea Britanie. Cu Philip Seymour Hoffman si Bill Nighy la bord,  The Boat That Rocked straluceste la capitolul atmosfera. Actiunea, axata pe mutarea unui pusti la bordul unui sediu de radio aflat pe o barca este destul de fortata. Totusi, sunt destule referinte culturale si umor britanic incat sa faca experienta placuta.

She’s Out of My League (2010)  – Un filmulet plictisitor cu aere de comedioara. Nu-i rau, dar nici amuzant nu l-am gasit in vreo privinta. Easy come, easy go.

Shrek Forever After (2010) -  Desi e vizibil mai bun decat Shrek 3 (o oda adusa plictiselii 3D), al patrulea Shrek devine un simbol al seriilor care ar fi trebuit sa puna capac de ceva vreme. Anumite premise pot sustine trei aparitii (Toy Story, Ice Age), insa Shrek s-a axat destul de mult pe structura basmului. Basmele nu au continuari, cu-atat mai putin continuari care reseteaza seria prin trimiterea protagonistului intr-un univers paralel.

How to train your dragon (2010) – De data asta, vorbim de un exmeplu de animatie 3D reusita. Desi stilul artistic e deranjant pe alocuri, tema nordica si empatia fata de personajul principal scot HWTYD din oala productiilor de sezon.

He’s just not that into you (2009) - Cu Jennifer Connelly, Jennifer Aniston, Ben Affleck si Scarlett Johansson, productia de fata promitea o comedioara romantica usurica. Din fericire, n-a fost cazul. E un film reusit, unul care trateaza mecanismele relatiilor si care, la fel ca 500 Days of Summer, nu are o morala prea fericita. Concluzia ? Uneori lucrurile pur si simplu nu merg.

Black Dynamite (2010) - O parodie a filmelor de tip ”blaxploitation” ale anilor 70′ (negri agresivi , cu apucaturi S.F). L-am primit ca pe un Kill Bill cu negri, desi filmul e departe de nebuniile lui Tarantino. Daca sunteti familiari cu materialul sursa (filmele amintite mai sus), merita din plin. Daca nu, filmul moare lejer dupa primele douazeci de minute de macel.

Doghouse (2009) – Britanicii au mana cand e vorba de facut comedii horror (Shaun of the Dead, Lesbian Vampire Killers). Nici Doghouse, film revazut recent, nu se desparte de traditie. Incercand sa-si consoleze prietenul proaspat divortat, cativa amici ajunsi la o plictisitoare varsta a doua, se cara intr-un sat care chipurile ar trebui sa fie plin de femei frumoase. La sosire descopera ca mai toate gagicile din zona se transformasera in zombie in urma contactului cu…un detergent otravit.

Starship Troopers (1997  – 2008) -  Ma refer aici la intreaga de filme Starship Troopers, nu la serialul animat. De departe, primul este singurul recomandabil 100% ,  film regizat de Paul Verhoeven. Nici al doilea sequel nu-i tocmai de lepadat, insa primul are cateva ingrediente care-l fac digerabil : actiune,  o poveste adaptata inteligent la nivel de scenariu, cateva referinte destepte (la Orson Scott Card precum si la autorul nuvelei originale). La asta se adauga mocuta simpatica a lui Denise Richards si a altor actori complet inutili (Casper van Dien?). Daca puteti trece peste replici citite ca la clasa a opta, Starship Troopers (1997) e un S.F chiar decent.

The Crazies (2010 ) -  Un horror la care a participat partial si George Romero, horor construit pe structura clasica. Locuitorii unei asezari rurale americane cad victime unui virus adus de prabusirea unui avion militar. Pe scurt : ceva zombii, soldati si multa fuga. Filmul nu e rau dat fiindca evita sa fie siropos sau stupid , dar nici recomandabil nu este pentru cei care nu gusta genul. Ce mi-a placut a fost rolul atribuit de scenarist actritei principale : pe tot parcursul filmului femeia aia e luata prizoniera si legata de vreo trei ori.

Slither (2006) -  Un alt horror, unul gretos si de mana a doua. Totusi, ce-l scapa de comparatia cu filme catastrofale precum The Box, este faptul ca nu se ia mai deloc in serios. Altfel, totul e la locul cunoscut : actiuni complet scarboase si nejustificate, actori care parodiaza accentul sudist in loc sa-l imite si un scenariu care implica un fel de hemoroizi extraterestri.

The Goonies (1985) – O capodopera a copilariei pe care am simtit nevoia sa o revad. Probabil ca toti ati vazut la un punct filmul (Pro TV avea obsesia de a-l difuza vinerea) , insa chiar nu strica revederea. Un grup de pustani incearca sa-si salveze cartierul prin cautarea unei corabii de pirati disparute de multa vreme. Clasic, ”pufos” ,dar fara trucurile ieftine care fac filmele actuale pentru copii complet nedigerabile.

Needful Things (1993) – Ca orice adaptare pentru micul ecran facuta dupa Stephen King, Needful Things este un film cel mult mediocru. Ce il salveaza insa de oala uitarii este performanta exceptionala a lui Max von Sydow (a jucat recent si-n Robin Hood , in caz ca nu suna numele).  Locuitorii unui orasel american (da, din nou !)  o iau razna cand in oras se muta un simpatic vanzator de antichitati, vanzator de antichitati care are un trecut cel putin bizar.

Legion  (2010) -  Am vazut mizeria asta de film in primele zile dupa aparitie. Cum bine spunea Biro, filmul seamana cu un episod prelungit din Supernatural…unul foarte prost. Ingeri care poseda oameni, un scenariu retard si un Dennis Quaid care de zece ani nu mai exista ca actor.

Accepted (2006) – Am vazut comedia asta inspirat fiind de o reclama la tv. Da, stiu ca-i trist. Filmul are o premisa excelenta (un grup de liceeni respinsi de la mai multe facultati isi fac propria ”institutie de invatamant”). Din pacate finalul este brusc si foarte hollywoodian – totul se termina cu bine, gagiul ramane cu fata si toata lumea e fericita, iar actiunea abunda in gag-uri de tip ”teen movie”.

P.S : In cazul in care nu va intereseaza atat de mult filmele, ar fi de amintit ca in noiembrie Sabaton si Alestorm vor concerta in Silver Church. In alta ordine de idei, Asus a depasit intr-un final Toshiba la capitolul vanzari, producatorul japonez de pocnitori scufundandu-se inca putin.  Intr-un acces de plictiseala, m-am apucat si de o scurta recenzie la jocul Disciples III, o dezamagire pentru fanii aparitiei precedente , dar nu una atat de mare pe cat ai crede din alte recenzii.

P.S : Disciples 3 cam suge

48 Comments »