Îndemnat de o cititoare foarte specială, am început să-mi scriu recomandările de filme obscure și pe Taste of Cinema. Dacă nu aveți însă chef de texte imense în engleză, vă pot totuși servi un text supradimensionat în limba română…

E adevărat, dacă făceam un mic efort, aș fi putut scrie un articol mai interesant pentru începutul lui 2017. Totuși, pentru că nu vreau să speriem anul în curs, o să încep cu ceva ușor de ronțăit, dar greu de digerat, ca un mititel tradițional. Pentru cititorul de la masa cinci, rămâne deci o porție de recenzii, cu pâine, muștar și o garnitură de glume prăjite…

Arrival (2016)

Arrival este un film care are, printre altele și câteva idei bune, dar cam așa a fost și comunismul și știm cu toții cât de bine a funcționat. Spre deosebire însă de comunism, Arrival nu a durat 40 de ani, însă a durat mai mult decât aveam chef să stau în sală. Bazat pe o nuvelă a lui Ted Chiang și inspirat din Arthur C.Clarke și Orson Scott Card, Arrival ne prezintă momentul primului contact al pământenilor cu o rasă superioară și insistă pe un aspect des neglijat în filmele de gen: bariera de comunicare. Dacă în general extratereștrii din filme vorbesc engleza sau o emulează, străinii din Arrival nu se prezintă cu “My name is…”.

Promițătoarea Amy Adams joacă rolul unei lingviste chemată să descifreze limbajul nou-veniților. Ei i se alătură Jeremy Renner, un om de știință la fel de inutil ca celelalte personaje ale aceluiași actor (arcașul din Avengers, de exemplu). În film apare și Forest Whitaker, într-un rol prost scris, dar din care actorul scoate cam tot ce poate. Per total, Arrival pune niște întrebări interesante și vorbește inclusiv despre „alfabetizarea” omenirii, dar are un ritm slăbuț, o coloană sonoră mediocră și un scenariu plin de găuri și de artificii de tip Deus Ex Machina. Pe lângă asta, cadrele lungi, de tip „anul trei de facultate” ne aduc aminte că vedem un film de Denis Villeneuve, un regizor bun, dar departe încă de excelență.

Ca un mic spoiler, aș spune că e interesant cum o rasă a cărei limbă nu are timpuri verbale, fiind bazată pe sensuri (ceva incredibil pentru protagonista noastră, deși vorbea mandarina!), nu are probleme în a înțelege o limbă bazată pe corespondența semn-sunet (limba engleză). De fapt, pentru un om vag familiarizat cu științele comunicării și cu lingvistica, Arrival e un fel de comedie de weekend. Altfel, dacă n-aveți așteptări prea mari și nu citiți Rotten Tomatoes sau alte mizerii, s-ar putea să vă placă. E un Interstellar mai ieftin.

Dr. Strange (2016)

Ca orice film Marvel, și Dr.Strange umple afișul cu actori talentați, de la Benedict Cumberbatch, la Chiwetel Ejiofor, Tilda Swinton, Rachel MacAdams și Madds Mikelsen. Spre deosebire de alte filme Marvel, Dr.Strange chiar are o barieră de trecut: are de introdus magia în ecuație, fără să strice jocul. Dr.Strange e bine jucat și cel puțin impresionant vizual, iar personajul lui Cumberbatch, un neurochirurg ajuns vrăjitor, amintește când de Dr.House, când de Sherlock Holmes și Iron Man (roluri de care-l leagă numele lui Robert Downey Jr., alt coleg din francizele Marvel). Ritmul e atipic pentru un film Marvel, unde în general lucrurile explodează din primele 20 de minute și asta urcă Dr.Strange pe lista pasionaților.

Problema e că, oricât s-ar chinui Benedict al nostru să fie credibil și oricât de bizar-interesantă ar fi Tilda Swinton, firul narativ este atât de ridicol, încât mulți privitori vor face un efort pentru a intra în lumea propusă de Dr.Strange. Din fericire, bătălia finală mizează mai mult pe inteligență decât pe forță sau “magie” brută, detaliu ce condimentează plăcut filmul. Chiar și așa, pentru mulți rămâne întrebarea: oare nu era mai bine ca personajul principal să rămână neurochirurg? Nu de alta, dar vrăjitori avem destui…

The Girl on the Train (2016)

Deși i-am văzut mai toate filmele, nu am putut spune niciodată dacă Emily Blunt e o actriță bună sau doar o față potrivită. După The Girl on the Train, sunt în sfârșit convins că britanica poate duce singură un rol serios, fără a se târâi în urma scenariului (vezi Sicario). The Girl on The Train e bazat pe romanul cu același nume și, pentru ceea ce e în esență un thriller polițist, are suficientă atmosferă, încât să poată fi recomandat. Filmul începe cu o confesiune din partea lui Rachel, un personaj pe care nu-l poți simpatiza foarte mult, dat fiindcă amestecă în mod autentic reveria cu alcoolismul. Acțiunea se complică treptat, făcându-și privitorii să schimbe partea la aproape fiecare turnură de situație. Merită urmărit.

The Shallows (2016)

Blondina Blake Lively are din ce în ce mai des momente în care vrea și poate să joace, iar The Shallows este unul dintre ele. În cazul de față, faptul că împarte rolul principal cu un rechin, o ajută să-și pună în valoare nu doar costumul de baie, ci și o intensitate a rolului de care nu o credeam capabilă. Prin urmare, dacă aveți chef de un thriller cu accente horror, The Shallows e suficient de scurt și la obiect, încât să vă satisfacă pofta.

Incarnate (2016)

Un film cu Aaron Eckhart și cu un puști căruia i-am tot văzut figura prin filme horror. Din fericire pentru privitorii de ocazie, Incarnate nu e un film horror. Din nefericire pentru toată lumea, nici vreun alt gen de film nu prea e. În primă fază, Incarnate ne surprinde printr-o premisă foarte interesantă: un doctor (nu se știe clar în ce) intră în mintea persoanelor posedate pentru a le ajuta să-și învingă demonii. Surpriza ar fi că aici demonii nu sunt o metaforă. Cealaltă surpriză vine din faptul că, deși Aaron Eckhart se chinuie cu rolul, iar puștiul posedat e credibil, Incarnate reușește să foe foarte plictisitor. De fapt, după ce l-ai vizionat, ai impresia că regizorul ți-a povestit ce film ar face el dacă ar avea buget mai mare.

Sausage Party (2016)

Daca umorul din Family Guy vi se pare mult prea subtil, are Seth Rogen ceva fin pentru voi! Sausage Party este o animație 3D în care veți găsi referințe la ateism, la clivajul social și la concurența obsesivă de la Hollywood, dar va trebui să înotați printre referințe la organe genitale pentru a le descoperi. În aparență, Sausage Party e un film despre un cârnăcior care evadează accidental din cutia lui și încearcă să avertizeze lumea cu privire la adevărata soartă a mâncării. Totul, în timp ce se lăfăie liniștit în interiorul unei chifle apetisante (exprimarea lui Rogen e mai poetică și mai puțin recomandată minorilor).

În realitate, Sausage Party e un film în care o groază de actori mari, majoritatea din aceeași gașcă, au putut să-și dea în petec, citind niște replici stupide, vulgare și uneori amuzante. Vorbim nu numai despre amintitul Rogen, dar și despre Jonah Hill, Kristen Wiig, Michael Cera, Bill Hader, James Franco, Paul Rudd și chiar despre Edward Norton. Cum partea de animație e oricum teribilă, Sausage Party merge vizionat fără copii prin preajmă, la un hot dog…

Masterminds (2016)

O comedie bazată pe o poveste reală, despre al doilea cel mai mare jaf bancar din istoria SUA, întreprins aproape în totalitate de idioți. Dacă povestea reală n-ar fi fost cel puțin dubioasă (o mașină blindată a fost furată și ascunsă de un angajat), Masterminds ar fi fost film prost, pe care distribuția simpatică, în frunte cu Zach Galifianakis, Owen Wilson, Jason Sudeikis și Kristen Wig, nu l-ar fi putut salva. Așa, e doar o comedioară de weekend despre un redneck îndrăgostit de o drogată, pe care distribuția simpatică nu îl poate salva. Dialogurile seamănă vag cu cele din Napoleon Dynamite, doar că acolo regizorul a “mers până la capăt”. Masterminds pică în mediocritate pentru că nu știe dacă să satirizeze subtil sau să parodieze grotesc, așa că le face pe amândouă în același timp.

Under the Shadow (2016)

O producție internațională, dar dirijată de un regizor iranian, Under the Shadow e un film complex, cu potențial de horror atmosferic și thriller psihologic. Într-un Teheran rupt în două de războiul cu Irakul din anii ’80, o fostă studentă la medicină trebuie să aleagă între o carieră pe care nu o va avea niciodată, un copil pe care nu pare că și l-a dorit și propria siguranță. Undeva la mijloc apare și antica legendă a djinn-ului, djinn care devine una dintre umbrele ce parazitează viața personajului. Elementul psihologic și cel social lucrează foarte bine, similar celebrului The Babadook, mai ales că aici vorbim despre o societate închisă până acum vesticilor, adică despre o societate islamică sau în curs de islamizare. Păcat de faptul că finalul nu funcționează la fel de bine, aici regizorul fiind pur și simplu… leneș.

Abattoir (2016)

Abattoir a fost promovat drept un fel de horror neo-noir cu influențe clasice și cu o premisă care sună foarte bine pe hârtie: un bătrân bizar cumpără case în care au avut loc crime oribile. Din păcate, Abattoir eșuează la toate nivelurile, în condițiile în care am fost chiar generos cu experimentele de genul ăsta. E mult prea rapid, personajele nu sunt credibile, acțiunea nu are niciun sens, iar deznodământul ar putea funcționa numai într-o revistă de benzi desenate (ceva ce regizorul a mai făcut, alături de niște continuări la SAW). Nu va fi însă nevoie de deznodământ în filmul ăsta, pentru că mulți dintre voi se vor fi dus să facă lucruri mai productive cu viața lor, după primele 30 de minute de aiureli incoerente și efecte inutile. De văzut până la capăt numai dacă vă forțează vreo hipsteriță sau un hipster drăguț.

Lights Out (2016)

Lights Out nu e un horror prea inteligent și este cu siguranță un film care merita niște explicații în plus. Dar, din fericire pentru cei care l-au văzut la cinematograf, filmul funcționează dintr-un motiv foarte simplu: antagonistul principal este înfricoșător. Lights Out te sperie atât prin elementul monstruos, din fața privitorului, cât și prin cel ușor de intuit la nivel psihologic. Filmul se centrează pe viața unei familii dezbinate de ceea ce pare a fi o psihoză a mamei care, la anumite intervale, susține că este vizitată de o prietenă imaginară și violentă care apare numai la stingerea luminii. Premisa nu e nouă (Darkness Falls a făcut ceva similar), dar este bine executată.

I Am Not A Serial Killer (2016)

Deși pare tot un film horror, I Am Not a Serial Killer e bazat pe o nuvela din categoria “young adult” (prima dintr-o trilogie) și funcționează mai degrabă ca un film polițist. Un film polițist peste medie, aș zice. I Am Not A Serial Killer pornește din start de la premisa că personajul lui principal, un adolescent care se autodeclară sociopat și care are chiar și un psiholog care-l tratează, ar putea ști mai multe despre crimele petrecute într-un mic orășel american.

Într-una din zilele lui obișnuite, pline de angoase și umor dubios, puștiul nostru descoperă că bunul său vecin, Crowley, nu e chiar cine pare a fi și nici măcar ce pare a fi. De-aici și conflictul bizar dintre frica față de personaj și atracția adolescentină față de tot ce e “altfel”.  Dacă vreți și un bonus, personajul lui Crowley este jucat de Christopher Lloyd, un actor de 80 de ani pe care e posibil să vi-l amintiți din… Back to the Future!

Ouija – Origin of Evil (2016)

Având în vedere că primul Ouija a fost un film complet nememorabil, nu mă așteptam ca al doilea să fie un horror bun și, mai interesant, să fie chiar un film peste medie. Dar, mă rog, Mike Flanagan pare pus pe fapte mari și, cum genul horror a înviat în ultimii ani, nu-l văd să se oprească prea curând. Filmul este plasat în anii ’60 și urmărește povestea unei false ghicitoare și a fetelor sale care, încercând să îmbogățească gama de scamatorii a mamei, reușesc să cheme o entitate care se ia mai în serios decât ar fi vrut cele ce o invocaseră. Premisa este clasică, dar complicațiile din scenariu și stilul vizual (conține chiar și celebrele “cigarette burns”) fac Ouija – Origin of Evil un film decent, chiar și pentru cei care s-au oprit cu filmele horror la Poltergeist.

Altfel, am terminat de văzut Westworld și l-am plasat frumos în topul celor mai bune seriale din 2016, alături de Stranger Things. Înțeleg cum acțiunea n-a fost pe placul tuturor, dar substratul tributar neuroștiinței și mai ales cinematografia (de la cadrele statice la coloana sonoră a lui Ramin Djawadi) au fost aproape de perfecțiune. De fapt, dacă aș fi un regizor român, m-aș holba la creația fratelui mai mic al lui Chris Nolan și apoi la cinematografia românească și mi-aș pune niște întrebări. Multe întrebări, ale căror răspuns nu poate fi doar “bugetul” sau “ăla e cu Anthony Hopkins”.

P.S: Articolul de pe Taste of Cinema va apărea puțin mai târziu, motiv pentru care l-am întârziat inutil și pe ăsta. O să fie plin de filme dubioase, promit!