Dupa o pauza in care am redescoperit remediul naturist numit somn, ar fi fost poate normal sa revin cu vreun post revoltat la adresa recentelor alegeri. Au avut grija altii de aspectul asta, unii chiar si-au distrus imaginea pe altarul unei politici greu de definit.

Revin acum cu o problema mai veche legata de sistemul de invatamant si de pragurile universitare. Un amic neamt imi marturisea acum doi ani ca cel mai mult in viata l-a ajutat ”consilierul pentru dezvoltare personala” pe care-l consultase in ultimul an de universitate. Consilierul il sfatuise ca pana pe la 25-26 de ani sa vada Europa si sa lucreze part-time pe domeniul lui (legat de sociologie) iar apoi sa se apuce mai serios de munca. Desigur, un sfat de bun simt, dar oare cine ti-l poate da coerent  in Romania ?

Sistemul romanesc de invatamant se bazeaza exclusiv pe praguri. Asta n-ar fi o problema : majoritatea sistemelor de invatamant merg pe sistemul pragurilor  insa nu la acelasi nivel. Examenele care marcheaza pragul asta sau ”urmatoarea treapta” ar trebui sa urmeze o logica naturala, evolutiva. La noi in schimb, lipsa de orientare a profesorilor si lipsa instructorilor aduce aceste treceri la rangul de obsesie.

La gradinita aveam educatoare care erau la propriu obsedate de a ne invata sa scriem pentru ”la scoala”. Spre finalul claselor primare profesorii bagau in noi materie pe cat posibil. De ce ? Pai in gimnaziu era clar ca va fi nasol si ca trebuie sa ne pregatim. Am fost suficient de norocos sa nu prind examen pentru ”clasa a cincea”. In gimnaziu obsesia principala era examenul de Capacitate pentru care incepea nebunia inca din clasa a saptea. Profesorii nu ne puteau oferi alta informatie decat ca liceul urma sa fie ”greu” si ”specializat” ceea ce evident nu s-a intamplat. In liceu incepea obsesia facultatii, a BAC-ului si examenului de admitere inca de prin clasa a zecea.

Cu mici exceptii , facultatea nu ofera insa perspectiva pragului. Cum masteratul este devalorizat in ochii multora, apare ceea ce am numit ”anomie postuniversitara”, o lipsa a valorilor si perspectivelor dupa incheierea facultatii. Unii prefera sa-si incheie studiile in afara pentru experienta (mai mult umana decat academica) dobandita. Totusi, problema apare de multe ori si la ei : Si dupa, ce facem ?

Cam in momentul asta incepe ”nebunia”. Vezi oameni de casatoriti la 22 de ani care la 23 au un copil. Esti suficient de matur emotional si mental la varsta asta incat sa faci pasul ? Eu as zice ca nu, desi exista si exceptii. Problema e ca pentru multi, prinsi in logica bolnava a sistemului, asta e ”pragul” urmator. Altii, dupa o experienta nefasta in vreun oras mare se intorc in orasul natal, deschid vreo mica afacere sau se angajeaza si se indreapta treptat spre ”familie”. Altii pur si simplu nu vor sa admita ca s-a terminat o etapa si isi prelungesc vreo 3-4 ani inutil studentia fie prin programe academice fie printr-un stil de viata stagnant.  Sa nu uitam nici de ‘carieristi’, cei care la fel ca mine au impresia ca libertatea financiara le va conferi treptat si alte libertati.

Revenind la prima experienta, realizez ca in perioada asta, pana aproape de 30 de ani chiar, e suficient timp de gandire, de vazut lumea (sau macar tara) si de sarit cu capul inainte in diverse initiative fanteziste. Personal apreciez  joburile si experienta ”pentru CV” dar si libertatea de a le putea schimba, de a pleca fara sa ma gandesc la vreo familie de intretinut.  Nu cred ca-i corect sa decizi ca in putinii ani de libertate pe care ti-i ofera actualul sistem sa te pregatesti obsesiv pentru un prag fictiv (familia/cariera). Sunt mult prea multi care incheie de  ”buna voie si nesiliti de nimeni” o perioada in care inca mai pot evolua spectaculos.

Solutia ar putea consta in oameni pregatiti care sa-si inceapa munca din liceu daca nu din generala. Desigur, e greu sa gasesti astfel de oameni in invatamant cand in Romania cu greu gasesti 20-30 de psihologi pregatiti si oameni de HR decenti.  Instruirea profesorilor n-ar functiona decat in cazul celor tineri. Logica pragului trebuie sa se transforme intr-o logica a alternativei unde un prag nu este un final ci o simpla alternativa.  Urmatoarea etapa nu trebuie sa tina intotdeauna de o institutie. Mai mult, examenele de trecere, olimpiadele si concursurile din generala si liceu ar trebui sa fie niste simple competitii cu propria persoana. Cat timp profesorii isi vor imbuiba elevii cu materie inutila pentru a-i folosi pe post de ”cai de curse” socul respectivilor va fi cu-atat mai mare in perioada post-academica.

P.S : Interesant totusi, dupa alegerile de-acum , cei mai mari perdanti raman jurnalistii si analistii, baietii simpatici care au sarit dintr-o barca in alta pe ultima suta de metri distrugandu-si si ultimele urme de credibilitate ramase (se aude Cristi, Mircea ?)

49 Comments »