Circula la un moment dat online o replică atribuită lui Albert Einstein: “Nebunia e să faci același lucru la nesfârșit, dar să aștepți rezultate diferite”. Citatul, din păcate, nu-i aparține lui Einstein, la fel cum nici abilitatea de a ne schimba strategiile nu ne aparține ca popor.

Vedeți voi, în ciuda comentariilor filosofilor de Facebook, problema expusă în citatul respectiv nu ține de repetitivitate. Din contră, să faci același lucru în mod repetat, cu un scop clar și îmbunătățindu-ți întotdeauna metodele, e o cale spre succes. Esența citatului stă tocmai în ideea de „așteptări”, iar așteptările corecte sunt mai puțin o chestiune de noroc, cât una de educație și premeditare. Din păcate, noi stăm destul de prost la amândouă.

Fenomenul se vede în toate domeniile vieții publice și private. Oameni care fac zilnic, lunar și anual același lucru, dar au speranța că marea schimbare îi pândește după colț. Oameni care-și recunosc greșelile, doar pentru a le repeta și a spera că data viitoare va fi mai bine. Pe de-o parte e încăpățânarea, pe de altă parte e credința resemnată că nimic nu „se” va schimba și că tot ce putem face este exact ce am făcut până acum. Iar dacă așteptarea ta este eșecul, iar strategia e repetiția, cam la ce rezultate crezi că poți ajunge?

Românii votează de vreo 30 de ani la fel, iar atunci când fac totuși o schimbare, preferă să schimbe culoarea siglei, nu oamenii. Oh nu, nici PSL n-a făcut nimic, deși sunt aceeași oameni care erau în PLS! Nu există oraș din România în care șoferii care încalcă zilnic legislația să nu se vaite că traficul e nasol – uitând în mod surprinzător că traficul sunt ei. Știu oameni de vârsta mea care și-au păstrat jobul din facultate, pentru că era convenabil și până la urmă „trebuia ca cineva să-i facă șefi” – nu i-a făcut.

Tăranii vin în fiecare an în piață cu aceeași recoltă, indiferent de ce se cere sau se cumpără, și apoi se vaită că nimeni nu vrea marfă românească. Site-urile de comerț online sunt pline de oameni care cumpără în mod repetat aceleași porcării, sperând de fiecare dată ca noua versiune să le placă sau să fie mai rezistentă decât anterioara. Despre viața personală nici n-are sens să mai vorbim: cunosc destui oameni hotărâți să lupte cu propriul model parental și care, imediat ce au făcut primul copil, au purces la a aplica fix modelul pe care încercau să-l evite. Pentru că așa au fost crescuți și ei, nu?

Sunt convins că genul ăsta de comportamente sunt prezente peste tot, dar am cumva senzația că în România (și în Balcani în general), rezistența la schimbare a devenit un brand de țară. Nu domne’, deși n-a mers până acum, eu o să continui să fac același lucru pentru că „așa se face”. De ce să încerc altceva?

Cultura lui „așa se face” și a așteptărilor nerealiste e posibil să fi pornit tot din comunism. Economie planificată, salariu care vine orice ai face, o viață aranjată dinainte și nicio șansă să fii diferit sau măcar să ai propriile obiective și așteptări. Cu toate astea, tind să cred că educația a avut și are acum o vină semnificativ mai mare.

E aceeași educație care 12-16 ani îți spune că dacă faci exact fix ce au făcut și alții, vei obține rezultate mai bune. Asta chiar dacă tu nu ai de fapt un obiectiv. De ce înveți? Ca să dai testele naționale, apoi să intri la liceu, să înveți, să iei BAC-ul și să intri la o facultate unde să înveți mai mult. Este logica pragului despre care vorbeam încă de acum 12 ani și care a rămas în continuare norma: înveți ca să înveți și să fie bine. Apoi muncești ca să muncești și să fie… bine?

Sarcinile rutiniere sunt promovate ca o cale sigură către succes, iar alternativele sunt din start descurajate. Învață și mai apoi muncește, pentru că succesul trebuie să vină o dată și o dată, nu? Doar că, ce să vezi, nu trăiești într-o țară sau un mediu care să-ți asigure subzistența. Populezi o țară în care la vârf au ajuns fix șmecherii care au chiulit la lecția cu repetiția. Prin urmare, te vei lovi inevitabil de ineficiența strategiei tale și vei avea două variante: fie perpetuezi în continuare mitul (și alții trebuie să facă la fel ca tine, pentru că merge), fie schimbi complet jobul, mediul sau țara. Asta dacă nu te alături celor ale căror tactici de supraviețuire sunt mai puțin convenționale sau legale.

Abilitatea de a-ți stabili obiective utile și așteptări corecte e vitală în orice zonă socială. Nu degeaba sunt pline corporațiile de manageri de proiect și nu degeaba în Vest se predă „design thinking” din anul I de facultate. De fapt, gestiunea unui proiect (de viață sau de școală) este ceva ce aș preda din clasele primare, clase din care aș începe și orele de educație financiară, discursivă, medicală și sexuală (dar asta e altă poveste). Dacă înveți să-ți setezi obiective corecte, metode de evaluare pentru ele precum și pașii logici pentru a ți le atinge, ai mai multe șanse nu doar să performezi, dar și să înțelegi mai clar lumea. Ai șanse să fii mai puțin dezamăgit când nu vei excela în competițiile impuse de alții și să te bucuri când rezultatele bune sunt numai ale tale.

Până la urmă totul se reduce la întrebări simple. Cum definești succesul? Câte dintre lucrurile pe care ți le dorești au un impact pozitiv? Câte dintre problemele tale sunt reale? Câte sunt rezolvabile și câte pot fi evitate? Unde intră ele în schema propriilor obiective? Sunt lucruri banale, pe care mulți le înțelegem natural, până vine cineva și-ți spune că ce gândești tu nu funcționează și că lucrurile „se fac de fapt altfel” – pentru că așa s-au făcut dintotdeauna!

Mai mult, așa cum spuneam și în primul paragraf, genul ăsta de gândire, orientată spre obiective, nu elimină repetiția. Dacă obiectivul tău e să devii foarte bun într-un domeniu, va trebui să repeți de câte ori poți, perfecționându-te cu fiecare iterație. Diferența va fi însă că la mijloc vor fi obiectivele și așteptările tale, nu al unei societăți care a eșuat inclusiv și în recunoașterea propriului eșec.

P.S: Probabil că articolul ăsta e cam plictisitor, dar ce să zic, mă consolez cu gândul că scriu iar la o carte – revin cu detalii. Sursa imaginii.