Model studio videochat Bucuresti Studio videochat Bucuresti - videochat BucurestiCont LiveJasmin.com

Original, nu din piață!

Posted by on 17 Jul 2018 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Ca orice moș care și-a trăit anii ’90 bătând mingea în fața blocului, încă mai știu ce greutate avea cuvântul „original” printre puștani.

Chiar dacă ai noștri făceau tot posibilul ca noi să nu simțim penuria perioadei în cauză și să putem ronțăi liniștiți Chupa-Chups, asortat cu Frutti Fresh, erau câteva domenii unde eforturile părinților nu își găseau ecou. Un astfel de domeniu era și moda. Sau, cum ar fi spus o mămică, „când trebuia să iei ceva de îmbrăcat”.

Practic, chiar dacă erai printre puștii care prindeau Fanta și Kick la desert sau poate chiar un Sante (cum eram și eu, de ce să nu recunosc) era imposibil să găsești haine de calitate la prețuri bune, mai ales în orașele de provincie. În astfel de condiții, piața și magazinele de tip angro (de la Dovaliul vâlcean la Bigul bucureștean) îți ofereau o incredibilă paletă de haine chinezești sau turcești, majoritatea dintre ele contrafăcute. Asta dacă nu aveai noroc cu vreo rudă de prin străinătate care să-ți trimită haine second-hand de prin Germania sau „trențe”, cum li se spunea ulterior. La noi mai ajungeau și prin așa-zisele „consignații”, dar nici acolo n-aveai mari șanse să găsești ceva de calitate.

Dacă treningurile Niko erau evitate chiar și în perioada aia, pantofii sport Pumas Original sau Reibook Pro erau peste tot. În fond, asemănarea cu echivalentele lor din cataloagele Neckerman era izbitoare. Uneori mai găseai și Addidas Torsion, dacă te uitai atent. Discuția despre cât de repede se strică talpa la „pume” era deja celebră. Practic, „teneșii” chinezești îi făcuseră pe mulți să creadă că perechile de Chucky Taylor All Stars pe care le purtau nemții sau englezii erau niște „prostii de încălțări”. Datorită falsurilor, românii apreciază și acum excesiv de mult încălțămintea grea, din piele, cu șireturi proaste și talpă foarte groasă. Ăia erau pantofii buni, nu ce luai din piață!

În astfel de condiții, să ai un tricou, niște adidași sau chiar și o șapcă „de firmă” era mare lucru. Având în vedere că fenomenul se răsfrângea și asupra altor obiecte, expresia cea mai des întâlnită era de „originale”. Cine avea haine originale era rege peste „coinaci”. Nu vreți să știți ce a însemnat șapca mea originală, făcută în republica dominicană sau cât de importanți au fost adidașii lui Cipi, făcuți chiar de firma Adidas (ani întregi din copilărie am crezut că Adidas are trei „d”). Practic, tartorii modei, cei care decideau ce și cum se poartă, erau băieții șmecheri și doamnele fardate care vindeau la tarabe și cei care stăpâneau peste magazinele de la colț. Nu vreți să știți cum arată un om îmbrăcat în echipament complet Didibao!

Ce era deci un produs original? Ideal, era un produs făcut de companiile pe care le imitau furnizorii piețarilor. În realitate, orice produs care nu era făcut în China (habar n-aveam noi câte se făceau în China) sau Taiwan și care rezista mai mult de trei luni era „original”. Să nu credeți că discuțiile s-au oprit undeva în curtea școlii Numărul Doi, unde trei puști de generală tot încercau să descifreze ce naiba scria pe tricoul luat din piață al unuia dintrei ei. Scria „You be the bestest now!”, dacă vă interesează. În fond, chiar și între chinezării existau vedete și era important să știm „de unde și-l luase”, adică de la ce tarabă! Unii pretindeau chiar că știu să citească coduri de bare și să detecteze „etichetele” originale. Din păcate, „dezbaterea” despre ce haine ar fi mai bune, cele de firmă (originale) sau cele din piață (în mare parte falsuri) ne-a însoțit până prin liceu.


(Majoritatea hainelor erau inscripționate în „engreză” sau „Engrish”, o combinație bizară de cuvinte englezești și gramatică asiatică. Sursa imaginii.)

 

Trăiam într-unul dintre orașele cu „mall” (avea și scări rulante, băi copii!), dar nici atunci nu puteam lua haine de la firme mari, deși producătorii europeni pătrunseseră și la noi. Majoritatea nu aveau reprezentanțe, iar cei care le aduceau le vindeau la prețuri imense. În continuare, pentru o pereche de „converși”, cea mai bună soluție era un târg sau magazinele second-hand, care aveau însă o cultură separată (și care a înviat în ultimii ani). Apariția magazinelor cu produse la 38.000 de lei (3.8 lei noi), cu produse inițial confiscate de prin vamă, nu a contribuit prea mult la procesul de educare.

Sincer, mai toată copilăria și adolescența generația mea a fost de părere că și hainele din piață sunt la fel de bune. Diferența stătea doar în etichetă. Sigur, când am putut să ne luăm cu 40 de lei (400 000 de lei vechi) un tricou de bumbac de la H&M sau C&A, lucrurile se schimbasera deja. Eram însă deja studenți. Studenți care nu-și permiteau Lacoste, dar care înțelegeau că o etichetă e totuși o garanție. În cazul generației mele, ne-am lecuit complet de Addidas cu trei „d” destul de târziu, atunci când comerțul ne-a arătat că hainele de firmă nu trebuie să fie scumpe, dar că au totuși mai multe șanse să fie bune. Minima garanție a calității e ceva ce am învățat în timp să cerem de la orice produs.

Aș vârî poate epoca hainelor din piață sub preș, însă experiența de mai sus e experiența unui puști dintr-un oraș de provincie curățel, unul decent aprovizionat. E în același timp povestea unuia care stă de 12 ani în București și care a văzut o bună parte din Europa. Din păcate, falsurile turcești (puțin mai atent făcute decât cele chinezești) încă dăinuie și acum în multe regiuni din țară, chiar și în cele unde „originalele” sunt de multă vreme disponibile. De altfel, cunosc oameni care ajunși în Turcia pe la finalul anilor 2000 s-au întors de-acolo cu geamantanele doldora de Gucci și Versace. Dacă ne aplecăm și asupra obiectelor care țin de stil, vom observa că în România se vând în continuare mai multe Relexuri decât Casio-uri originale.

Pentru cei mai tineri, povestea de mai sus pare puțin exagerată. Pentru mulți dintre ei, hainele „proaste” sunt ce-și cumpără atunci când nu primesc bani de la părinți și trebuie să se mulțumească cu „ieftinelile” de la mall, în detrimentul vreunui târg de autor. Pentru generația mea și cele precedente însă, genul de haine pe care acum le vezi în Dragonul Roșu au constituit multă vreme singura alternativă. O alternativă de tranziție care ne-a lăsat urme mult mai puternice în mentalitate decât am vrea să credem. Și nu, faptul că uneori mergem „în piață” și ne luăm produse de la tarabe pentru câteva purtări (deși putem face același lucru online) nu e o consecință a ei, ci doar o ieșire ieftină și nevinovată. Tot la fel, nu te va condamna nimeni dacă pur și simplu nu-ți permiți, dar ai nevoie. Problema e alta…

Vedeți voi, n-a existat niciodată o analiză comparativă între calitatea unui tricou de firmă și a unuia semnat Dolce & Banana. Foarte probabil că ambele sunt produse de aceeași muncitori prost plătiți din China, Bangladesh sau Turcia, dar nu asta e esențial. Ideea e că cineva a impus un standard de calitate pentru unele, și prin urmare și un preț, pe când altele au fost semnate de băiatul care învârtea banda. Cineva și-a asumat oficial răspunderea pentru un produs, și asta e de fapt principala diferență. O diferență pe care nu vrem deloc să o acceptăm.

La nivel social, lupta dintre fals și original a fost întotdeauna o consecință a lipsei de posibilități sau a lipsei de cunoștințe. Și, ca întotdeauna, românii au preferat să-și ascundă disonanța sub ideea unei dezbateri. Am continuat să ne convingem că „merge și așa, ba e chiar mai bine” și să evităm întrebările timp de mai bine de un deceniu. Până la urmă, brandurile ăstea mari de ce nu erau și la noi? Pentru că erau mari taxele de import sau pentru că producătorii știau că nu au cui să le vândă? De ce ni se păreau prețurile la haine atât de mari? Pentru că ne urau străinii sau din cauza nivelului nostru de trai dezastruos? Să lăsăm întrebările, că și Adibas au șireturi!

De ce am spus că mentalitatea asta ne-a lăsat urme adânci? Pentru că am avut un logo de țară și un brand book făcute pe 800 000 de euro prin tehnica copy-paste. Ne-am supărat puțin, dar ne-a trecut. Am putut să scriem și „Carpathian Garden” pe tricou, că ne-a durut imprimanta, nu? Ne mândrim cu un sfânt necanonizat, al cărui brand e deținut de un puști de 24 de ani și ale cărui omagii sunt majoritar produse în China. E în regulă, dacă o să ne interzică, putem vinde și icoane cu Arsenie Beca! În continuare nu ne deranjează falsurile, chiar dacă ne-am permite originalul. Poate că de-asta nici nu ne înfioară ideea unui plagiat.

Politicienii noștri? Arată și vorbesc ca unii reali, dar, ce să vezi, randamentul lor nu e nici pe departe comparabil. Nu de alta, dar niciunul nu pare să vrea să-și asume răspunderea pentru ceva, să-și transforme faptele într-o lucrare „de firmă”. Ce să facem, dacă i-am luat din piață? Avem autostrăzi cu studii de fezabilitate care par reale, dar fără o picătură de bitum turnată. Avem un stat complet original, cu o istorie plină de eroi și daci măreți, dar nu ne recunoaște nimeni valoarea când ieșim din țară.

De aproape 30 de ani am ridicat un edificiu în cinstea falsului. Am vrea să avem un stat original, cu care să ieșim mândri în fața blocului, dar până atunci, ne mulțumim și cu o bluză pe care care scrie colorat „Velcome tu Rumenia”!

P.S: Articolul ăsta a fost stârnit de descoperirea la etajul 2 din magazinul Unirii a unui altar închinat anilor ’90. Vorbim de magazinul Stockhouse unde puteți găsi atât adidași la 40 de lei, cât și Tamagotchi-uri, marmote de lut, adidași cu beculețe și alte minuni. Cum magazinul are și produse faine, am înhățat niște provizii de papetărie, niște pahare de carton inscripționate cu fostul campionat european, o stație meteo și o prostioară de recorder, dar v-am lăsat vouă câinele ăsta superb. Cu plăcere! (Serios acum, merită să-i faceți o vizită, să le arătați celor mici la ce tânjeați voi în copilărie)

Intrerupem acest program…

Posted by on 08 May 2015 | Tagged as: Anunturi & Stiri, Filme & Carti

Daca tot remarcam inmultirea aparitiilor editoriale romanesti, mi-am zis ca e timpul sa va stresez putin si cu ale mele…

Animat de o meserie care imi da ocazia sa scriu mai mult decat vorbesc (si uneori gandesc), de vreo doi ani mi s-a infipt in crestet ideea de a publica ceva. Stiu ca mai toata lumea are o carte “aproape terminata”, dar la mine boala e mai veche si mi-ar placea sa cred ca nu o sa-mi treaca prea curand. Stati linistiti, nu o sa va stresez mai mult decat am facut-o pana acum (adica mai deloc).

Recent, ambitiile publicistice s-au indreptat spre piata europeana (aici mai am de lucru si la texte si la mine, dar detaliile sunt stabilite) si spre un public local mai restrans (pregatesc ceva pentru piata romaneasca si am batut deja la cap o editura simpatica). Aparitiile pe care vi le voi prezenta fac insa parte dintr-o serie de texte mai vechi. Despre ce este vorba? Despre…

1.Aventurile Căpitanului Ronţ – Editura Integral (2015)

Prima varianta a acestui manuscris a aparut pe undeva prin 2010, varianta actuala fiind completata acum trei ani. Este, asa cum probabil ati intuit, o carte pentru copii, despre un hamster ambitios si alte cateva personaje din acelasi regn. Serios! Desi e un text atipic pentru mine, cartea chiar este destinata copiilor si a fost ilustrata de doi oameni cu care am avut placerea de a colabora si profesional: Bianca si Sebi Dragu.

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, desi este un text mai vechi, Aventurile Capitanului Ront sunt foarte placut ilustrate si, sper eu, suficient de bine scrise, incat cei mici sa nu se plictiseasca (si nici voi sa nu va plictisiti cand o sa va bata la cap sa cititi “cartea aia cu soareci”). Asta si faptul ca intentionez sa o transform intr-o scurta serie, daca lucrurile merg bine.

Aventurile Capitanului Ront

Unde o puteti gasi? In librariile Diverta, pe site-ul Librarie.net si in alte librarii din tara. Cartea se poate comanda rapid in format fizic si de pe site-ul editurii Integral si se livreaza cat se poate de prompt. Pretul unui exemplar este de 9 lei.

Comanda de pe site-ul editurii.


2.Amfitrionul
Editura ePublishers (2015)

Aici subiectul e putin mai delicat, avand in vedere ca vorbim despre niste texte vechi de… cel putin 10 ani. Scrise prin liceu, nuvelele S.F. din colectia asta pot servi drept preview pentru textele in engleza pe care urmeaza sa le lansez, texte scrise ceva mai bine si, sper eu, mai matur.

Amfitrionul 2

De ce sa o luati din raft? Pentru ca, in curand veti avea la dispozitie si o varianta electronica, atat pe elefant.ro, cat si pe amazon.com si pentru ca, desi textele nu sunt la nivelul la care mi-as dori, ideile din spate au fost apreciate (si premiate) la momentul respectiv.

Unde o puteti gasi? Pana sa o puteti comanda online, o puteti gasi fie prin comanda directa la info@ePublishers.info, fie fizic sau online la libraria Mihai Eminescu, la un pret cam maricel pentru gustul meu.

Comanda pe site-ul librariei.

Chiar daca nu planuiesc vreo lansare fizica pe moment, mi-as dori ca, in functie de vanzari si de disponibilitatea cartilor sa mai pot semna si oferi cateva cititorilor. Pana atunci insa, am plasat doua widget-uri laterale cu link-uri catre carti si o sectiune temporara dedicata acestor proiecte.

P.S: Undeva in urmatoarele luni, odata cu urmatoarea lansare (da, sper ca va mai exista una), site-ul vladstoiculescu.ro va functiona separat si va fi dedicat proiectelor beletristice si profesionale. Blogul ramane blog, deci sa nu credeti ca o sa va spamez constant.

Vanatorii de Pietre

Posted by on 05 Apr 2015 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Apropierea unei vacante, subtil amplificata de lipsa somnului, mi-a amintit de o mai veche specie a faunei de tranzitie…

Cu ani in urma, citisem in Esquire-ul romanesc un text al lui Radu Paraschivescu, text pe care autorul l-a inclus ulterior in colectia Maimuta Carpatina. Fragmentul se numea “Fiind turist, muzeu cutreieram” si vorbea despre meteahna moderna si nu neaparat romaneasca de a te poza cu statuile si de a aduce acasa din fiecare vacanta mici suveniruri ilegale. Era, cu alte cuvinte, despre oamenii care “isi insusesc” la propriu istoria, fara sa o inteleaga sau aprecieze.

Ce nu surprinsese insa autorul era mania selfie-urilor si a miilor de poze “obligatorii” pe care fiecare posesor de telefon cu camera le deverseaza pe Facebook sau Instagram. Toate asezonate din plin cu check-in-uri, evident. Am mai scris despre lipsa povestilor din mediul online si, din fericire pentru cititori, nu o sa mai scriu inca o data (articolul a avut mai putini cititori decat are Mensa membri in publicul de la Romanii au Talent). Problema aici e cu pozele din vacante, mai mult sau mai putin exotice, care surprind exact aceleasi cadre, cu exact aceeasi compozitie si lumina. Singurul lucru care difera este cel care ocupa trei sferturi din cadru, amintindu-ne de vechea denumire a pozelor de gen: poze iola (io’ la munte, io’ la mare, io’ la…).

Ai vizitat Parisul? Fa-ti o poza pe Champs de Mars cu turnul Eiffel in fundal, deasupra capului sau in lateral. Capodopera va fi urmata natural de poza cu piramida de la Luvru, decorata de zambetul celui care nu va face niciodata turul complet al muzeului. Daca treci prin Berlin, e musai sa te lafai in fata Reichstag-ului, iar daca se intampla sa mergi intr-o statiune mai populara din Grecia, e musai sa faci o poza cu un rasarit care sa spuna orice, dar numai Grecia nu. Acum da-le tag tuturor celor pe care vrei sa-i faci invidiosi si incearca sa scrii ceva inspid-profund sau vag amuzant.

(Daca n-ai fundal la indemana, merge si un Photoshop artistic. Sursa Imaginii.)

 

“Bine ca faci tu poze ca Ansel Adams!” imi vor spune arogant cititorii, in timp ce rasfoiesc preocupati ultima carte a lui Umberto Eco. Sincer, nu e nimic in neregula cu instantaneele de mai sus. E normal sa le ai in colectie, dar nu e normal ca ele sa fie colectia. Nu de alta, dar stiu ca de pe un hard disk extern, zambeste moaca mea din poza aia cu Turnul Eiffel. Problema e ca am vazut de atatea ori respectivele incadrari, incat pare ca pentru multa lume au devenit un fel de obligatie de vacanta. Mergi acolo, faci poza aia cu statuia aia, monumentul ala, pietroiul ala. Aparent, daca nu le afisezi, e ca si cand n-ai fi mers in orasul sau in tara in care ti-ai petrecut vacanta.

Turistul de Facebook si Instagram vaneaza piete, castele si catedrale vechi pe care jumatate din lista de prieteni le-a folosit deja ca pretext pentru selfie-uri. Fotomodelul de ocazie nu mai are timp sa inteleaga ce-i cu respectivele monumente, pentru ca e prea ocupat sa-si traga sute de cadre in fata lor. Trofeele post-vacanta devin mult mai importante decat vacanta in sine. Mai mult, daca te uiti la privirile unora in propriile poze, ai senzatia ca sunt rosi de invidie. Nu, serios, cum si-au permis ruinele alea sa ajunga acolo inaintea lor?

Comportamentul asta nu e nici pur romanesc, nici specific exploziei online a ultimului deceniu. Ce il face insa mai daunator acum este contextul socio-politic din ultimii ani. Daca intrarea in UE, cresterea nivelului de trai si ieftinirea zborurilor ne-au permis sa ne plimbam si sa studiem mai usor atat in Europa, cat si in tari din afara ei, conflictele economice si politice risca sa ne pericliteze libertatea turistica. Cu alte cuvinte, plimbarile la Saint Petersburg s-ar putea sa nu mai fie programabile in doua saptamani. Excursia aia in Siria, pe care ti-ai facut-o cu generozitate cadou acum cativa ani, ar putea fi ultima pe care o vei mai face in zona respectiva, pentru vreo doua decenii. Chiar daca multe dintre monumentele Estului Mijlociu sunt acum in pericol de disparitie, vrei ca singura ta amintire dintr-o astfel de regiune sa fie o poza cu tine, o piatra antica si mesajul “Azi nu mergem la munca… ha, ha, ha”?

P.S: Pana una alta, cateva ambitii editoriale mai vechi au inceput sa prinda viata. Astfel, o colectie de texte scrise in liceu, acum mai bine de 10 ani, va aparea curand in librarii sub numele de “Amfitrionul”. O sa va anunt din timp, printr-un widget lateral. Ele vor fi urmate de o carte pentru copii si, cu putin timp si noroc, de una sau mai multe aparitii editoriale la o editura tanara si ambitioasa (nu zic mai mult, ca ne citeste sefu’). Altfel, sper in curand si la prima aparitie complet gandita si scrisa pentru piata internationala. Pentru spam beletristic insa, voi pregati un site separat.

Scurt Ghid pentru Crescut Copiii Altora – Capitolul III

Posted by on 21 Aug 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Daca n-a iesit nimeni in strada nici dupa partea a II-a din serie, mi-am zis ca n-are sens sa nu continui.

Dupa ce mi-am dat cu parerea despre primii ani de viata si despre scoala generala, as zice ca am ajuns la partea distractiva… pentru oricine altcineva in afara parintilor. Este vorba despre varsta cu planuri, vise si multi hormoni, adica despre adolescenta. Este probabil singura perioada in care mamele iubitoare si tatii rabdatori incep sa aiba dubii serioase cu privire la „de ce l-au facut pe-ala micu”. E partea in care copilul este probabil cel mai enervant din cariera si in care parintele se specializeaza in arta razboiului psihologic.

Si acum, daca tot o sa vorbesc despre adolescenta, ar fi corect sa incep prin a-mi cere scuze. Nu doar fata de parinti, ci fata de multi alti oameni pe care am avut onoarea sa-i sacai. Sigur, n-am creat probleme mari si nici cu rezultatele scolare n-am stat rau, dar…cat puteam fi de enervant! Acum, lasati zambetul ala jos. Nici voi n-ati fost cu mult mai breji, oricat v-ar convinge reclamele ca adolescenta a fost si este un lucru minunat.

Sa vedem deci cum ii iritam pe “batrani” pe vremuri si ce metode noi de “tortura” vor concepe viitorii nostri copii.

3.Adolescenta si Liceul

Adolescenta are o singura misiune, misiune pe care fiecare tanar ajuns in punctul ala al vietii si-o asuma. Este misiunea de a fi prost. Prost in sensul de simplu, naiv, visator si ambitios. Prost in sensul de neglijent, nesimtit si complet lipsit de experienta. Prost in toate sensurile pe care varsta le permite. Este o varsta a experimentului, o varsta in care, ca parinte, ai grija de un copil care se vrea tratat ca un adult. E o perioada perfecta in care cel mic sa faca greseli si sa le inteleaga consecintele. E o perioada in care poate incerca sa schimbe lumea.

Acum parintii ar trebui sa exercite un rol de ghidaj si supraveghere, nu unul de control. E varsta la care copilul incepe sa-si descopere talentele reale, nu doar pe cele „sugerate” de profesori. De-asta e vital sa-l lasi sa aleaga, de la liceul unde va invata, la activitatile extracuriculare preferate. In mod ciudat, multi parinti au impresia ca acum e momentul sa intervina cel mai mult in viata copilului. Intai il forteaza sa mearga la „liceul ala”, desi toti prietenii lui sunt in alta parte. Asta nu e neaparat un lucru rau, daca „liceul ala” e un liceu cu un colectiv decent si cu profesori buni, nu o scoala de performanta cu preturi enorme si snobism institutionalizat. Chiar si asa, e de retinut ca specializarea din liceu nu prea conteaza. E o perioada buna pentru a experimenta si nu sunt rare situatiile in care absolventi de filologie ajung mai tarziu analisti financiari si in care olimpici la informatica devin peste ani specialisti in PR. Nu le ingraditi de pe-acum viziunea si nu-i parazitati cu propriile idei despre ce „se cere” (atat in liceu, cat si dupa terminarea lui).

In perioada adolescentei, fricile sunt normale pentru orice parinte. Anturajul e mai serios ca oricand, iar presiunea sociala e cat se poate de palpabila. Adaugati la asta faptul ca juniorul s-a transformat brusc intr-o fabrica transpiratie, hormoni si cosuri si nu e de mirare ca multi parinti incep sa-si vada copilul ca pe o bomba cu ceas. Mama sau tata, un sfat de baza este cel al lui Douglas Adams: nu intra in panica!  Al doilea sfat: nu te baza pe interdictii. Adolescentii abia asteapta sa le interzici lucruri, fie ca e vorba despre iesiri in oras, fumat sau jocuri video. Daca e interzis, atunci singur merita incercat. Din punctul de vedere al unui fost adolescent care nu s-a ocupat cu substantele interzise si nici vizite la politie n-a facut (un adolescent plictisitor, deci), lucrurile par acum clare. modul in care cel mic defuleaza e un rezultat al mediului si al educatiei lui de pana atunci. Nu, daca se legalizeaza iarba, n-o sa fie toti pustii de 16 ani fumati non-stop, la fel cum nu toti elevii de liceu au fost dependenti de etnobotanice. Dependentele tin de caracter, educatie si de bagajul genetic si pot fi controlate de un parinte responsabil. Daca interzici lucruri, nu se cheama ca ti-ai facut treaba. Din nou, vremea pentru bau-bau-uri a trecut si la fel si perioada in care puteai da vina pe tot felul de factori externi, inclusiv pe jocurile video violente(care nu amplifica pornirile teribiliste, ci din contra).

Un alt aspect pe care parintii trebuie sa-l inteleaga este ca adolescentii chiar au probleme. Din perspectiva omului matur, un tanar fara obligatii, intretinut de altii si cu toata viata inainte n-ar trebui sa aiba nicio grija. Poate de-asta si multe discutii parinte-copil esueaza sau se blocheaza in aceleasi clisee („Tu n-ai niciun drept sa te porti asa!”, „Tu nu intelegi!”). Cu toate astea, adolescentul are o groaza de probleme, atat emotionale si psihologice, cat si fizice. Corpul nu este complet transformat. Apar primele pasiuni serioase si prima iubire, cea la care se termina lumea. Apare dorinta sexuala, intr-o lume in care aproape fiecare imagine din media este un stimulent. In timp ce copilul tau se vede ca un pusti transpirat si depresiv (cu sau fara motiv), reclamele, filmele si cei din jur ii spun ca nu e in regula sa fie asa, ca acum isi traieste cei mai frumosi ani. Iti va lua ceva sa-i explici ca numai oamenii incremeniti in proiect si cei pregatiti pentru ratare se blocheaza in dogma „celor mai frumosi ani”. Cu-atat mai mult cu cat liceul este probabil unul dintre cele mai traumatizante medii, din punct de vedere psihologic. Acelasi pusti care n-are nicio grija, n-are nici putere reala de decizie si nici bani pentru a-si pune ideile in practica (oricat de proaste ar fi). Adolescentul nu este suficient de matur incat sa inteleaga toate implicatiile vietii de adult, dar este suficient de “batran”, incat sa vrea sa fie tratat ca unul.

Daca intrebarile si miturile copilariei isi gasesc uneori ecou peste generatii, adolescenta chiar se manifesta diferit pentru fiecare (bizar de similar cu multe boli). Desi, culmea, tot acum tanarul afla cu stupoare ca nu e unic si ca nimic din ce traieste nu e cu-adevarat nou, sentimentul asta se va concretiza cu adevarat mai tarziu. Pe moment, “ala micu” redescopera zilnic roata. Tu n-ar trebui sa-i tai elanul, dar nici sa-l incurajezi foarte tare. Nu uita: chiar daca are pretentia de a fi tratat ca un adult, nu este unul! Daca i-o vei spune des, il vei frustra, asa ca cea mai buna solutie este sa-l lauzi de fiecare data cand demonstreaza initiativa si responsabilitate, dar fara sa-i dai prea multa autoritate. Oricum le stie pe toate.

Aici ar fi de facut si o diferentiere intre fete si baieti. Multe fete, lovite de maturizarea fizica si incurajate de atentia primita de la “baietii mai mari” au falsa senzatie ca s-au maturizat, ca n-au ce cauta printre cei de varsta lor. Nu le ajuta nici faptul ca baietii de aceeasi varsta se comporta ca niste neandertalieni prinsi intr-un episod din South Park. Motivul pentru care atrag atentia asupra diferentei este ca atat falsa impresie a fetelor ca “s-au maturizat”, cat si incercarile puerile ale baietilor de a “demonstra” lucruri pot duce usor la probleme. Chiar daca pubertatea se manifesta diferit si chiar daca in fata ei baieteii si fetitele nu sunt egali, le puteti spune tinerilor “adulti” din casa acelasi lucru: nu v-ati maturizat! Din fericire pentru ei, mai au vreo 10, 15, 20 de ani pana acolo, daca sunt norocosi. O parte vor ramane insa prinsi intr-o adolescenta continua, ingrosand astfel randurile moderatorilor TV.


(Sursa Imaginii: Code Nast Store)

Cum adolescenta este invariabil populata de crize, depresii, dezamagiri si de o disperata incercare de afirmare a individualitatii, n-aveti ce face: va trebui sa vorbiti cu copilul. Sa vorbiti, dar nu sa-l luati 100% in serios si nici sa-i dati extrem de multa atentie. Din punctul meu de vedere, acum e timpul sa discuti mai serios despre religie si chiar sa-i dai posibilitatea de a alege. Nu de alta, dar nu vrei sa-ti fuga la vreo manastire de la 15 ani, dar nici sa pretinda ca e druid in noptile cu luna plina. De altfel, s-ar putea sa nu vrei nici un ateu militant in batatura, mai ales ca la varsta aia ateismul se rezuma la a jigni persoanele care nu-ti impartasesc parerea. Lasa-i sa se orienteze si nu le sponsoriza excesele. Continue Reading»

Diferente de varsta

Posted by on 20 Jul 2014 | Tagged as: Social, Cultural, Politic, Viata & Nu Numai

Asta e un articol despre cum varsta nu conteaza…dupa o anumita varsta.

Imi vine putin greu sa argumentez in favoarea varstei. Nu atat din prisma faptului ca incep sa “imbatranesc”, cat si din cauza unor articole mai vechi, precum cel despre “batranii” din online. Pe-atunci ma revoltam impotriva internautilor care folosesc varsta drept argument suprem, indiferent de dezbatere. Chiar daca parerea mea despre cei care “sunt mai batrani decat tine, deci stiu mai bine” a ramas neschimbata, ma simt obligat sa ofer mai mult credit anilor.

Evident, nu vorbim despre vreun set de cunostinte ezoterice care apare cu firele albe, ci despre experienta de viata si vizibilele ei consecinte. Daca intr-o dezbatere despre actuala stare economica, diferenta dintre un interlocutor de 25 de ani si unul de 28 cu aceeasi pregatire n-ar fi prea mare, nu m-as grabi sa iau in considerare opinia unui pusti de liceu pe aceeasi tema. De ce? Pentru ca, in 90% din cazuri, ultimul inca nu a intrat in sistemul economic, n-are idee ce inseamna sa platesti un impozit si foloseste ca baza de argumentare opiniile si textele altora. Cu alte cuvinte, pentru un pusti de 16 ani e simplu ca patronii sa dea 2-3 taxe in plus pe luna, pe cand pentru un mic antreprenor, taxele alea sunt o crima. Pe langa asta, chiar daca pustiul e olimpic la matematica, opinia lui despre munca peste program este aproape nula. Sase-sapte ore de curs si un test la meditatii joia nu se compara cu trei saptamani de munca de la noua la noua.

Cred insa ca m-am dus prea jos pe axa timpului cu exemplele. Sansele sa intri intr-o dezbatere serioasa cu un pusti de 16 ani sunt relativ mici, fie el si un copil precoce. De altfel, in toate interviurile cu tinerele valori ale Romaniei am descoperit copii talentati, dar incomplet formati fizic si intelectual. Nu de alta, dar empatia umana se dezvolta destul de tarziu si nu tine numai de pubertate. Mai mult, e greu sa ai o conversatie despre influente culturale cu un om care crede sincer ca lumea se imparte in rockeri si manelisti. Sa ne ducem deci putin mai departe si sa intram in zona tinerilor sub 25 de ani. Au ei un dezavantaj conversational fata de oamenii de peste 30 de ani din acelasi domeniu si cu abilitati intelectuale similare? Daca da, in ce context se manifesta?

Surprinzator, dar in multe cazuri, diferenta de varsta se simte. De ce? Pe de-o parte, tineretea si avantul ”primilor 20” te face sa privesti altfel provocarile. Exceptandu-i pe cei fortati sa se maturizeze (sau care auto-forteaza), majoritatea pustilor de 21-22 de ani pe care-i cunosc inca nu au ce pierde. Majoritatea sunt angajati si au zeci de planuri si idei, dar inca nu au inteles unele lucruri si, mai ales, unele limite. Corpul ii tine sa munceasca zilnic pana la 22.00 si sa bage un fast food in drumul spre club. Multi au inca sustinere financiara din partea parintilor si majoritatea inca n-au trecut prin traumele inevitabile ale inaintarii in varsta (despartiri dureroase, probleme financiare, tragedii in randul celor apropiati). Spiritul si informarea selectiva inca le permit sa care pancarte pe biciclete, dar sa nu iasa la vot pentru primaria locala. Sigur ca exista si exceptii, dar, in majoritatea cazurilor, varsta tanara vine cu niste avantaje care apara de realitatea cotidiana si dau acea senzatie de invincibilitate. Senzatia ca totul este bine… pentru toata lumea.

Pe de alta parte, omul de peste 30 de ani are ceva mai multe sanse sa se fi asezat, sa fi schimbat cateva joburi si sa aiba deja o pozitie de senioritate sau management in domeniul in care lucreaza (sau macar sa fie un freelancer respectat). Omul de 30 de ani a depasit si asediile hormonale ale adolescentei tarzii si tineretii si, mai mult, omul de 30 de ani a cam realizat si ca viata se intampla, indiferent daca el e de acord sau nu. Imbatranirea e inevitabila, iar linistea care vine odata cu acceptarea si constientizarea unor adevaruri da o alta perspectiva asupra lucrurilor. O perspectiva care nu e lipsita de ambitie, dar care permite abordarea propriilor obiective intr-o maniera mai putin agitata. O perspectiva care permite posesorilor sa stea la aceeasi masa cu un broker si o femeie de serviciu si sa se asigure ca ambii pricep mesajul. Cu alte cuvinte, exista contexte in care varsta chiar conteaza. Evident, si aici lucrurile sunt relative. Zece ani de experienta ofera un avantaj enorm in conversatie. Zece ani de stat in acelasi birou, fara schimbari sau dorinte, sunt insa zece ani pierduti. Daca nu sunt “traiti”, zece ani il pot face pe tinerelul din anul II sa porneasca din start cu patru cai si doua regine.

(Pe de alta parte, lucrurile nu stau grozav nici la polul opus. Via Saturday Morning Breakfast Cereal)

Diferentele de varsta se vad insa si in alte contexte. In cazul relatiilor amoroase de exemplu, distantele de ”vechime” pot omori usor un cuplu. Conteaza daca ea are 27 si el 38? As zice ca nu. Conteaza daca el are 29 si ea 35? Din nou, nu. Dar oare conteaza daca el are 18 si ea 29? Absolut. Cum? De ce? De unde a aparut standardul dublu? Asa cum aminteam la inceput, exista niste limite unde argumentul varstei functioneaza. Nu e vorba despre diferenta fizica de ani, ci despre diferenta de experienta. In cele mai multe cazuri, un pusti de 18 ani, cu diploma de BAC in mana (sa speram) si zeci de idei care vor schimba lumea, nu are cum sa inteleaga niste lucruri, indiferent de cat de inteligent si “trait” ar fi…pentru varsta lui. Indiferent cate tari a vazut si cat de devreme si-a inceput viata sexuala, intre el si tanara doctoranda de 29 de ani exista o prapastie greu de trecut. Exista o diferenta culturala, de generatii, o diferenta de dezvoltare psihologica si  diferente de statut material si social (da, dupa o “varsta”, ambele ajung sa conteze). Pustiul vede in noua lui captura lui o “femeie mai experimentata”, perfecta pentru a-l educa din toate punctele de vedere. Domnisoara vede in tanarul iubit o metoda de a-i reaminti ca e inca tanara si atragatoare. Niciunul nu vede in celalalt un partener. In esenta, vorbim despre o diferenta de viziune asupra relatiei si, de ce nu, asupra vietii. Pana la urma, la asta se reduce tot: la viziune.

De ce spuneam la inceput ca varsta nu conteaza, dar numai dupa o varsta? Pentru ca, dupa un anumit numar de experiente cumulate (de la demisii, la joburi si la relatii) si dupa incetinirea dezvoltarii mentale si fizice, lucrurile tind sa intre in rutina. Chiar daca fluxul cotidian rezerva mereu surprize, sansele ca un individ obisnuit de 45 de ani sa devina brusc genial sunt foarte mici. De-asta cred ca primul meu articol nu e complet nejustificat (desi a fost scris de un pusti de 20 si ceva de ani). Cand argumentul varstei apare intre un tip de 40 de ani si unul de 34, in conditiile in care ambii au formari si informatii similare, incepi sa-ti pui intrebari. Ar putea oare fraza “am vazut mai multe decat tine” sa atarne greu in dezbatere? Intr-o epoca a informatiei galopante, as zice ca nu. Pana la urma, daca vorbim despre oameni maturi ce apartin aceluiasi mediu, dezbaterea finala ar trebui sa se reduca la o inclestare a intelectelor si argumentelor. Cu sau fara revelatiile aduse de criza varstei de mijloc. Sa nu uitam ca apelul la autoritate fara o sursa reala e totusi o eroare logica. Mai mult, chiar daca acumularea de cunostinte si experiente il pot avantaja pe omul de peste 40 de ani, imbatranirea fizica nu e chiar un bonus. Nu intr-o lume care se invarte mai repede decat planeta care o gazduieste.

Drept concluzie, ce incerc sa spun (desi nu sunt tocmai calificat sa o fac) e ca varsta nu poate si nu trebuie redusa la ani. Varsta a doi participanti la o dezbatere trebuie privita ca un cumul de experiente, o inaintare pe scara sociala si financiara, un supliment nutritiv in drumul spre forma maturitatii. Toate sunt lucruri extrem de importante, pana la un punct. Punctul in care ai la aceeasi masa doi oameni pe deplin formati si informati. Punctul in care varsta nu mai impune respect, ci doar politete.

P.S: De dragul dezbaterii, simt nevoia sa mai scriu o data: exceptii exista in toate situatiile. In general insa, daca ajungi sa apelezi la exceptii, e foarte posibil sa nu faci parte din ele. V-o spune unul dintre zecile de “pustani” care s-au crezut multa vreme o parte dintre “cei putini”.

Next»