Auzi, da’ tu când faci un copil?

Chiar mă gândeam că n-am mai citit de multă vreme un articol supărat, cu o vădită temă feministă. Așa că m-am gândit să scriu eu unul…

Mă știți, sunt departe de a încuraja orice manifestare ideologică belicoasă. Totuși, pentru că România a picat la Renaștere și Clasicism și încă mai are de dat un examen la Evul Mediu, feminismul local e încă o treabă necesară și încurajabilă.

În fine, nu sunt în măsură să dau sfaturi ONG-urilor care apără drepturile femeilor și apreciez campaniile anti-violență domestică (despre care am mai vorbit) și chiar și campaniile de sensibilizare. Tind însă să cred că femeile din România au nevoie presantă de o altă campanie. Una împotriva întrebării: „Tu când faci un copil?”.

Sincer vă spun, dacă aș fi femeie, de fiecare dată când aș auzi întrebarea asta aș sări cu ghearele pe cineva (sau cu scuipiliciul, că nu știu cum se luptă fetele). E de departe cea mai agresivă întrebare pe care o poți pune unei femei de orice vârstă și e cu atât mai agresivă în condițiile în care societatea ajuns în sfârșit la concluzia că să faci un copil nu e nici începutul și nici capătul parcursului tău ca om.

Întrebarea e atât de încastrată în spațiul nostru mental, încât acum două zile, pasagerii dintr-un metrou bucureștean nici nu s-au mai indignat când o bătrână a început să țină prelegeri unor fete DE LICEU despre cum menirea lor în viață e să facă cel puțin doi copii. Ba, unii au mai și zâmbit aprobator, dând din cap. Că na, tu și soțul sunteți doi, deci trebuie să faci minim trei copii ca să dea pe plus, nu?

Ați înțeles, băi, golancelor? Să nu vă prindă naiba că vă faceți oameni de știință sau că vă dedicați munca umanității! Voi trebuie să faceți MINIM DOI copii gălăgioși… pe care să vi-i educe Cati Andronescu.

„Tu când faci un copil?” e o întrebarea jignitoare nu doar din perspectiva femeilor (mai mult sau mai puțin independente), ci e o insinuare enervantă și la nivel uman. De ce? Păi din câteva motive.

1.Copiii sunt o alegere, nu o obligație. Facem parte dintr-o generație care și-a bazat întreaga existență pe alegeri, iar procreerea e o alegere fantastic de dificilă și de costisitoare.

2.Suntem prea mulți, nu prea puțini. Faptul că țările Vestice scad în natalitate pe când cele sărace cresc e de fapt un semn al civilizației primelor. În general, copiii sunt o „necesitate” atunci când nu ai alte plase de siguranță – când societatea îți asigură un trai fără lupte majore, s-ar putea să alegi egoismul propriei deveniri.

În plus, impactul asupra resurselor pe care-l are fiecare copil nou s-ar putea să nu merite faptul că în 20 de ani va deveni un celebru activist pentru drepturile balenelor.

3.Oamenii au tendința să transforme reproducerea într-o obligație morală, un sacrificiu pentru țară și popor. Inclusiv Papa a insist la un timp pe treaba asta. De-asta cred că și anumiți cititori vor citi până aici și vor spune: Ahaaa, dar dacă ai tăi nu făceau copii, nu erai aici! În regulă, dar nu cred că singura bucurie a unui părinte de la copilul lui sunt nepoții. Și în plus, nu cred că părinții au făcut copii cu instrucțiuni clare ca cei mici să se reproducă.

Ahh, bine, mai era și băiatul ăla pe nume Ceaușescu și decretul lui abuziv. Și că tot veni vorba despre abuz…

4.Întrebarea asta e o invazie teribilă a intimității și a spațiului personal. Tu, un nene sau o tanti de pe stradă care a intrat întâmplător în vorbă cu străin, îi pui cuiva o întrebare la care nu vrea sau nu poată să răspundă, de parcă respectiva nu s-a gândit niciodată la astă. Băi, tanti, deci ai un uter… nu te-ai gândit niciodată să îl folosești?

Sursa Imaginii: https://theoatmeal.com/comics/kids

5.Întrebarea pune într-o dificultate teribilă. Dacă respectiva femeie nu poate să facă un copil? Dacă încearcă și nu merge? Dacă n-a găsit un tip care să-i placă în rolul de tată și dacă n-are chef să se mulțumească cu primul alcoolic? Dacă n-are efectiv cu ce să-l crească? Sau dacă pur și simplu nu vrea? Zic și eu…

6.Părinții de meserie sunt enervanți, orice ar zice. De altfel, genul ăsta de oameni nu pun întrebarea direct, ci o maschează sub forma: Ai fi un părinte minunat! (sau, pasiv-agresiv: Unii nu sunt făcuți să fie părinți). Asta când n-o bagă direct pe-aia cu instinctul matern care da, e un lucru care există dar la fel ca alte instincte (instinctul biologic de turmă, de exemplu) nu se manifestă la fel în toate grupurile. Devenirea ta ca om nu poate se depindă de un act biologic!

În plus, copilul din miturile rurale românești e mai degrabă un exercițiu funcțional, decât un „rod al dragostei”. E ceva ce trebuie bifat pentru a fi „om la casa ta” și ceva care e de preferat să fie prezent în număr mare. Altfel cine îți mai aduce cana aia cu apă la bătrânețe?

7.Ceasul biologic nu e un argument. Da, există un ceas biologic, chiar dacă Taylor Swift nu crede în el. Nu cred că se poate nega potențialul impact al unor părinți mai în vârstă asupra fătului (da, contează și la bărbați). Dar mai există și știință modernă și planning familial. Mai există și variabile precum situația financiară și maturitatea. Pentru un copil sunt de preferat doi părinți de 40 care-și doresc și știu cum să crească un copil decât doi de 21 care încă stau la căminul studențesc.

În plus, ca o parerelă, când un cuplu nu poate avea un copil, măgăreața cade în general pe femeie, deși statisticile arată că bărbații sunt într-o criză a fertilității la nivel global.

8.E mai nasol pentru femei. În ciuda articolului ăstuia, sunt un bărbat care vrea copii și unul căruia i-ar plăcea să aibă grijă de ei… dar oricât ți-ai imagina ca bărbat că vei ajuta mama din toate punctele de vedere, nu tu alăptezi și nu din tine iese purcelușul. Primii ani din viață ai puștiului sunt niște ani la care-ți iei la revedere ca femeie – la fel și de la corpul din anii dinainte (dacă nu depui un efort destul de mare). Nu mai vorbim despre toată tevatura cu bonele și cu încrederea în ele.

Motivul pentru care înșir lucrurile ăstea este pentru că, recent, discutând cu alți bărbați (culmea), am ajuns toți la concluzia că „Tu când faci un copil e o întrebare tâmpită?”, atât pentru femei, cât și pentru bărbați. E drept, pe noi nu ne atinge nimeni pe burtă și nici nu ne spune că e de datoria noastră să umplem planeta de căpcăuni. Nu că nu doare când insinueză cineva că „îți trece vremea”, dar cred că e mai dureros la femei.

Dacă vreți un motiv în plus pentru care întrebarea asta nu e în regulă, e suficient să vedeți cum e pusă problema în afara țării. Ahh, nu e pusă? Normal, pentru că acolo nici rudelor băgăcioase și nici străinilor nu le pasă dacă duci tu numele familiei mai departe.

Cumva însă, n-aș vrea ca articolul ăsta să lase o impresie greșită. Copiii sunt un lucru foarte fain (și o spun ca non-posesor) pentru oamenii care și-i doresc și sunt capabili să-i aibă. Și da, e ceva inerent atrăgător la o femeie unde instinctul ăla matern e afișat (de preferat în mod discret).

Dar de-aici până la a defini o persoană după abilitatea de a crea alte persoane mai mici și mai gălăgioase, mi se pare că e un pas uriaș…

P.S: Gata, am terminat cu articolul feminist. Mă duc să fiu aproape misogin și să mă cert online pe tema politicilor de gen abuzive sau a altor născociri moderne de care cică ar trebui să ne pese…