Păstrează distanța!

Deși ar fi foarte potrivit în peisaj, titlul nu e o sugestie pentru distribuitorii de fluturași electorali…

În copilările, unul dintre cele mai des auzite reproșuri de la părinți era celebrul „nu mai sta atât de aproape”. Aproape de ce? Aproape de orice ți-ar fi putut face rău în secunda următoare. Nu mai sta atât de aproape de nenea de la coadă, de balustradă, de ghișeul de plăți, de sobă, de marginea străzii, de câinele fără botniță. Atât pentru mine, cât și pentru alți copilandri de vârsta mea, fraza asta intrase în folclorul sâcâitor al lui „spală-te pe mâini” și „uită-te pe unde traverserzi”.

Motivul era și este simplu: simpaticul animăluț numit copil este extrem de curios și incapabil să aprecieze corect raportul dintre propria forță și forța de gravitație. Chiar dacă mă irita teribil, fraza asta mi-a permis să transform de câteva ori inevitabilul „aoleu!” în banalul „era cât pe ce să…”. Tot ăsta e și motivul pentru care acum, într-o epocă a simțurilor atrofiate, a căștilor pe urechi și a ecranelor lipite de deget, îndemnul parental de mai sus e mai necesar ca oricând. Pericolul n-a fost niciodată tehnologia („nu mai sta atât de aproape de monitor!”), ci capacitatea ei de ne sustrage din cotidian. Și nu, nu țin neapărat să fiu considerat un moș senil, dar copiii și adolescenți observați în ultimii ani n-au nicio idee când și unde să se oprească. Vorbim aici despre o oprire fizică, adică despre necesitatea de a nu mai merge într-o direcție, mai ales când direcția aia se îndreaptă la rândul ei către tine.

Să nu mă înțelegeți greșit: am fost un campion al căștilor sculptate pe ureche. Nici când am dat de primele telefoane inteligente (da, Nokia) nu am fost mai sociabil. Dar, de voie și mai ales de nevoie, generația mea a fost forțată să nu mai stea atât de aproape de râpă și nu mai facă pipi pe gardul electric. Am învățat să îngăimăm câte un „Mă scuzați” și „Mulțumesc”, să dăm bună ziua și chiar să stăm civilizați la coadă. Evident că nu facem toți asta. O bună parte din populație încă urlă online că e plin de țărani, în timp ce îmbrâncește femei la casă pentru a fi primii români care au plătit un singur iaurt cu un card contactless. Dar, am învățat totuși să păstrăm distanța și știm de ce ăsta e un lucru important, chiar dacă nu-l respectăm.

În interacțiunile sociale, distanța minimă trebuie păstrată în mai multe situații decât poate un blog enumera. De la cozile mai sus amintite, la metrourile și tramvaiele supraaglomerate, la distanța față de bordură sau de marginea peronului, acel „nu mai sta atât de aproape” ar trebui scris și rescris pe toate semnele de avertizare. De ce? Pentru că, indiferent dacă ai în față un om, un câine sau un bou într-o rablă tunată, apropierea nepermisă înseamnă un singur lucru: agresivitate. E o invitație la conflict și un concept de bază într-o știință destul de bine definită și anume proxemica.

(Sursa Imaginii: Explosm.net)

Pentru cei care au primit deja o doză de „proxemică” în facultate, dar și pentru cei neinteresați (adică mai toată lumea), o să rezum pe scurt ce-i cu știința asta. Edward Hall, un băiat foarte deștept, a pus bazele proxemicii în anii ’60. Plecând de la observații din antropologie, psihologie și etologie (comportamentul animalelor), Hall a descoperit că mamiferele și nu numai ele, comunică inclusiv sau, în unele cazuri, exclusiv prin distanță. Gestiunea distanțelor în sine e mai mult decât o problemă de teritorialitate, e o chestiune de comunicare interpersonală și afectează tot, de la modul în care o iei la fugă când vezi că a scăpat leul de la zoo, până la modul în care se construiesc apartamentele sau modul în care sunt decise cadrele dintr-un film. Cu alte cuvinte, deși obsesia distanțelor a fost uitată în bagajul nostru genetic, efectele ei sunt imposibil de neglijat.

În tot puhoiul ăsta de informații, ar fi de reținut că distanța socială, distanța de la care ne simțim confortabil cu interacțiunile cu străini, se oprește pe undeva pe la doi metri. De-acolo începe distanța personală, rezervată prietenilor, amicilor și persoanelor pe care le considerăm apropiate, distanță continuată de teritoriul intim, plasat undeva între 15 cm sau mai puțin (pentru iubite, copii, câini și alții cărora le spunem familie) și între 15 și 46 cm pentru aceleași persoane și pentru persoanele cărora tu le permiți accesul. Da, distanțele ăstea sunt percepute drept teritorii, iar încălcarea lor este fie un pretext pentru anxietate și paranoia (distanța personală), fie o declarație informală de război (distanța intimă). Sunt convins că știința granițelor nu e tocmai exactă, dar, astăzi mai mult ca oricând, ea este cu siguranță necesară. Să nu uităm că trăim în epoca lui „nu am loc”, deși ne petrecem jumătate din zi în fața unui calculator, interacționând cu „prieteni” virtuali alături de care ocupăm același spațiu.

Acum o să-mi spuneți că știați lucrurile ăstea și că articolul nu-și are rostul. Cu a doua parte nu comentez, dar, dacă toată lumea știe, de ce e nevoie să atragi atenția celor care se holbează în cartea sau tableta ta, deși putea să nu o facă. Sigur, spațiul public justifică niște lucruri (precum “declasificarea” oricărei convorbiri telefonice), dar distanțele percepute individual sunt mai puternice decât spațiul desemnat formal. Cu alte cuvinte, faptul că suntem într-un spațiu pe care tu îl consieri public nu te scutește de a te da la o parte când vreau să trec. Până la urmă, e ciudat să scriu despre cum nu se stă lipit de ușa de la toaletă când altcineva o ocupă. Să nu mai vorbim despre situația, de data asta specific masculină, în care, deși sunt patru pisoare libere, cineva se așază fix lângă tine. Ieșind din zona nevoilor fiziologice, la fel de ciudat să scriu despre situația în care, nu e în regulă să-ți lași copilul să stea la coadă, cu capul lipit de poșeta doamnei din față. Nu e în regulă nici să te vaiți după, când pumnul soțului doamnei va sta lipit de același cap.

Sunt de acord că, cel mai probabil, ar trebui să lucrăm mai serios la carențele de comunicare verbală, maniere și bun simț, indiferent de vârstă. Totuși, când simți că generații întregi au simțul distanței complet atrofiat, începi să-ți pui întrebări. Până la o eventuală trezire a părinților, profesorilor și a oamenilor, până la urmă, îți poți antrena coatele și vorbele de duh pentru următoarea întâlnire cu cei cărora nu le-a spus nimeni să „nu mai stea atât de aproape”.

P.S: E interesant cum, pentru o națiune destul de pasivă, reușim să fim extrem de paranoici cu detalii care n-au nicio legătură cu viața cotidiană. Aici aș mai fi avut loc de o glumă cu Soroș… dacă eram în 1995.

krossfire
  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.

Subscribe
Notify of
guest

12 Comments
Oldest
Newest
Inline Feedbacks
View all comments
croco

Avand in vedere ca la magazinul din colt am vazut doua incaierari “intre generatii”, ambele pe tema distantei, tind sa-ti dau dreptate 🙂

ancuta

Nici mie nu-mi place sa stea careva prea aproape, dar am crezut ca sunt eu prea-prea. Zilele trecute stateam la o coada, iar cineva – o femeie- statea in spatele meu, practic lipita de mine. Am lasat-o sa treaca in fata ca sa scap de ea. Si, ce sa vezi, dupa ea a intrat in fata mea si femeia care ii urma. Cand am luat-o la intrebari raspunsul a fost, si nu stiu de ce m-am asteptat la altceva, “Eram dupa doamna”. :))

Nautilus

Un băieţaş care făcuse nişte ani buni de puşcărie la San Quentin şi după aceea devenise antrenor de fitness a zis cam aşa: Spre deosebire de lumea nu mai departe de 2 generaţii în trecut, omul modern domesticit nu mai e conştient de interacţiunea cu mediul său de viaţă, fiindcă hrana, sănătatea şi viaţa lui nu mai depind direct de asta. Acolo unde se fac munci fizice (agricultură, construcţii, minerit etc) se folosesc în primul rând utilajele acţionate mecanic şi lopata numai în ultimă instanţă. Iar în armată sau poliţie se folosesc în primul rând armele de foc, în timp ce posibilitatea de a te lupta cu unghiile şi cu dinţii pentru supravieţuire e un ghinion puţin întâlnit. Şi atunci nu mai e interesat să folosească metodele cele mai eficiente de a face efort, astfel încât se ajunge la situaţia ridicolă în care o namilă ce nu încape pe uşă ridică haltere de 200 kg, dar nu poate să alerge câtuşi de puţin fără să îşi piardă suflul. Sau, cum spunea cu vreo 20 de ani în urmă un prof de sport, bunică-sa, o băbuţă mică şi smochinită, putea să dea cu sapa toată ziua fără să obosească, fiindcă ştia… Read more »

Nautilus

E foarte posibil.

Sau, pentru unul care era angajat sub domnia lui Ceaşcă-Vodă: nu mai sta atât de aproape de moşi – că mâine născoceşte un moş o poveste despre tine, şi şefii nu mai întreabă nimic, te sancţionează.

[…] Păstrează distanța! […]

[…] niște reguli de bun simț, reguli care oricum țin de igienă elementară și de respectarea unei distanțe personale. Peste tot în jurul lor, vezi și o masă uriașă de egoiști furioși și agitați. Dacă la […]

[…] care, până la pandemie, te agasau fizic în metrou sau la coadă, invadându-ți spațiul intim (despre ei am mai și scris). De câte ori nu v-ați dorit ca oamenii ca ei să vă citească indiciile (to „take a […]

[…] Dar mai sunt și ceilalți. Ăia care nu poartă mască, dar nu din convingere că virusul nu e real, ci pentru că nu le pasă. Și, mai ales, pentru că n-ar vrea să facă în veci ceva pentru cei de lângă ei. Sunt băieții și fetele care au interiorizat atât de bine „să moară și capra vecinului”, încât ar prefera să fie scoși cu poliția din magazin, decât să nu-ți invadeze spațiul intim. […]

[…] pus în brațe! Ce fac ei n-are nicio legătură cu șofatul, ci cu imposibilitatea de a respecta spațiul de siguranță al altora. Sunt genul de oameni a căror pisică nu se poate ascunde în cutii, pentru că și-au […]

12
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x