Acum ceva vreme, un alt jongler al cuvintelor sugera că românii ar fi un popor de infractori…

Principalul argument pentru ideea asta e că trăim într-o stare de paranoia continuă, înconjurându-ne cu paznici și sisteme de securitate și presupunând mereu că omul de lângă noi vrea să ne fure la propriu căciula. Sincer, aș fi vrut să îi contrazic teza cu câteva exemple bine ticluite de români care au abandonat vechea mentalite a „caprei vecinului”, dar…

Din păcate, multiplele mele articole despre furt și înțelegerea furtului nu sunt chiar genul de materiale care să spună clar: nu, nu suntem un neam de infractori! Totuși, recitindu-le, s-a întâmplat să sesizez o altă problemă. Pentru a o putea însă explica, voi pleca de la un exemplu.

Cu mulți ani în urmă, în interesanții, dar întunecații ani ’90, unul din vecinii mei de cartier, un tânăr de vreo 20 de ani, tocmai se întorsese din Germania (țară considerată exemplul perfect de civilizație). Câțiva colegi de cartier, dar și toată puștimea gură-cască (adică noi) se strânseseră în jur, să le spună Marius ce a văzut el la nemți și cum se întâmplă lucrurile pe-acolo.

Personal, mai auzisem povești de la un unchi care avea de multă vreme cetățenie, dar și de la ai mei, care mai făceau vizite cu serviciul pe-afară. Ceva mi-a atras însă atenția la povestea lui Marius, altfel un fel de S.F. din care reieșea că nemții sunt o specie care își vopsește părul în roz și merge în papuci pe stradă (oameni „necunviincioși”, după cum avea să remarce Tanti Ana).

Omul nostru se mira că nemții își lăsau ușile și ferestrele nu doar neîncuiate, dar chiar și deschise. Afirmația asta a stârnit o discuție care s-a rezumat la cât de mult se poate fura dacă faci așa ceva. Nu că ar fi furat vreodată ceva cei de față, nuuuu… Doamne ferește! Se discuta doar că… SE poate fura. Alin, un tip mai scund, a articulat mai corect problema: Păi, dacă și eu și vecinul avem ușa deschisă, mai bine să iau eu de la el, decât el de la mine!

Vedeți voi, aici e de fapt problema pe care voiam să o subliniez! Infracționalitatea reală presupune o intenție, un scop concret. Presupune o minimă planificare, chiar dacă recompensa e minoră. Și da, sunt convins că sunt destui compatrioți care au scopuri și intenții, pentru că altfel nu ne-am fi luptat cu guvernarea timp de atâția ani.

Din fericire, sunt aproape sigur că nu avem cu mult mai mulți infractori decât alte națiuni, ci doar infractori mai vizibili. De fapt, tind să cred că, indiferent de etnie și de alte considerente mai mult sau mai puțin relevante, românii sunt cam la fel de „hoți” ca alții. Ce avem însă este o masă de oameni care pot oricând încălca legea… numai să n-o încalce alții! Oameni cărora le e frică că dacă nu râvnesc măcar puțin la capra vecinului, vecinul le va fura măgarul.

De fapt, mai toată istoria noastră e legată de genul ăsta de mentalitate. De oameni care pârjoleau grâne și otrăveau fântâni ca să „nu le folosească alții”, asta când nu consumau direct toate resursele. De oameni care au preferat să-și distrugă țara, decât să „o vândă”. Poate de-asta e și atât de atipică Miorița: un ciobănaș clasic i-ar fi omorât pe cei doi complotiști în somn și le-ar fi luat el oile, fără să mai verifice informația!

În plus, dacă apetența românească pentru „descurcat” a apărut cu foarte mult timp în urmă, regimul care a cimentat-o a fost regimul comunist, o încropeală sinistră în care micile învârteli însemnau supraviețuire. Comunismul a stabilit atât furtul de nevoie, cât și furtul de frică. Dacă tu nu luai, atunci cineva sigur lua!

Ne-am obișnuit cu ideea de furt, chiar dacă n-am participa la el niciodată. Chiar dacă nu „râvnim” la bunurile altuia, ne așteptăm ca alții să o facă. De altfel, când poliția mai prinde câte un infractor, o bună parte din populație spune cu lehamite: “Da mă, a furat, dar alții au furat și mai mult!” Nu furtul în general ne pune într-o lumină proastă, ci „furtul comparativ”. Faptul că și acum o parte din populație susține niște infractori, doar pentru că au senzația că există alții care au furat mai mult și doar pentru că, puși în aceeași situație, mulți ar face la fel.

Folosind logica asta, aș putea înțelege și de ce anumiți puști din cartierul meu devalizau cireșii și merii din zonă, deși nu mâncau nici 25% din ce culegeau. Păi dacă veneau alții de la alte blocuri să fure? Poate de-asta își și îndeasă unii prosoape în sacoșă, de fiecare dată când pleacă în vacanță. Prea sunt la vedere… păi ce, să le ia alții? Poate tot de-asta, în aceleași vacanțe, ne e fantastic de ușor să recunoaștem un hoț de buzunare sau alte specii de conaționali „întreprinzători”. Și poate tot de-asta nici nu e atât de greu să îți cumperi unelte sau să iei lecții pentru hobby-uri de genul ăsta în România.

Din nefericire, după ’90, hoția a devenit model politic. Vii, furi cât poți și dai și celor care te-au pus în funcție. Ahh, tu ești un om cu idei și principii? Bine mă, da’ crezi că dacă tu nu privatizezi pe nimic și nu defrișezi păduri alții nu o să o facă? Da’ ce, opoziția stă degeaba? Din cauza asta, și astăzi, cam oricine are treabă cu instituțiile Statului, se înarmează cu șpăgi, pile și relații, chiar daca ajunge pe mâini bune de prima dată. Păi dacă dau alții mai mult?

Filtrând tirada de mai sus, vom ajunge de fapt la aceeași concluzie: România suferă de o gravă lipsă de încredere. În Stat, în proprii cetățeni, în ideea de corectitudine. În ritmul ăsta, o să ajungem să deschidem ușa doar cu mandat și să adăugăm șperaclul în trusa oricărui preșcolar. Sigur, ăla mic nu fură, dar e bine să știe să recunoască un hoț…

P.S: Încă îmi amintesc de reportajul ăsta în care jurnalistul, prefăcându-se hoț de biciclete, nu doar că nu este oprit decât foarte rar, dar se trezește și ajutat cu sfaturi pentru un furt mai eficient.