Ia și prosopul, Costele!

Să spui că românii anilor ’90 erau „puțintel sălbatici” e ca și când ai spune că statul român e „puțintel ineficient”. Chiar n-ai nevoie de diminutive.

Proaspăt scăpată de catastrofă, România anilor ’90 arăta ca verișoara de la țară a Europei. O rudă speriată și neadaptată, pe care Vestul o învăța să mănânce cu furculița. De la descurcat la furat, românii plecaseră din comunism cu o paporniță de obiceuri dubioase. Printre ele, exista și un ritual pe care nu l-am înțeles foarte clar atunci, dar căruia, odată cu înaintarea în vârstă, am început să-i văd sensul. E vorba despre celebrul „furat” din hoteluri.

Fie că plecau în delegație, în cantonamente sau în schimburi de experiență, românii deceniului post-decembrist părăseau țara cu mâna goală, dar veneau cu sacoșa plină. Cu ce? Păi cu genul de suveniruri pe care le poți trece cu ușurință prin aeroport, pentru că paznicilor de acolo le e rușine să te oprească. Zeci de sticluțe de șampon, geluri și măști de duș, detergenți, creme de pantofi și, bineînțeles, prosoape. Toate cu inscripțiile vreunei dughene de două stele din Spania, Italia, Germania sau chiar de la vecinii unguri.

Pentru cei care nu au prins perioada, nu furtișagul în sine era o problemă. Bizar era că ai noștri se lăudau cu el. Discuțiile pe tema asta deveniseră un ritual social. Era o mândrie personală ca în baia ta să atârne un prosop pe care să scrie Sofitel, Melia sau Hilton. Nu era ceva neobișnuit ca, ajuns în casa unei cunoștințe, respectivul sau respectiva să scoată de undeva o colecție de obiecte „de marcă” culese din țări pe-atunci străine. Dacă ar fi fost doar mici șampoane sau lucruri relativ colecționabile, tot n-ar fi fost o problemă. Dar mulți luau inclusiv accesorii precum uscătoare de păr.

Ba, îmi amintesc și de un atârnache de vreo 30 și ceva de ani care tot încerca să agațe o domnișoară din blocul meu. Transportator de meserie, dar cel mai probabil tirist de cursă lungă, omul se lăuda că în toate hotelurile și pensiunile în care fusese băuse tot ce găsise în minibar. Cum scăpa fără să plătească? Păstra o parte din băutură pe fundul sticluțelor și apoi le umplea cu apă, mai ales că multe nu aveau sigiliu. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, dar sunt sigur că a făcut carieră politică.

Până la urmă, comportamentul ăsta era oarecum scuzabil în anii ‘90. Oamenii n-aveau niciun fel de etichetă pentru astfel de situații. România n-avea cea mai bună selecție de produse de îngrijire și multe dintre obiectele respective erau oricum consumabile. Erau deci gratuite și în viziunea multor hotelieri.

Mai greu de explicat este de ce mai există comportamentul ăsta și acum. De ce într-o perioadă unde penuria de șampon nu e o problemă și în care vacanțele în afara țării nu mai sunt un ideal, oamenii continuă să agațe suveniruri? De ce un hotel din Munchen, vizitat cu ani în urmă (nu foarte mulți), își ruga frumos oaspeții să nu mai „împrumute” prosoapele.

Chiar dacă rușinea îi împiedică pe mulți să se desfășoare, majoritatea oamenilor o să-ți spună că e totuși în regulă. Și nu, nu se vor referi la periuțele de dinți de unică folosință pe care le mai găsești prin băi și nici la ceaiurile pe care hotelurile ți le lasă uneori lângă cana electrică. La naiba, pentru micuțele sticle de șampon există și colecționari celebri, precum muzicianul Gruff Rhys. Diferența ar fi că oamenii ca el cer voie înainte să bage ceva în rucsac. Nu, eu vorbesc acum despre oameni tineri și neatinși de febra post-comunistă care o să-ți spună că e în regulă să mai iei un prosop, o pernă sau un pahar de prin hoteluri, chiar dacă nu ai nevoie de ele. Oameni care iau pentru că pot și care nu se rezumă la creme de mâini.


(Izvoare de mândrie din anii ‘90. Sursa Imaginii.)

 

De ce încă se practică treaba asta? Evident, din mai multe motive. Primul este același motiv pentru care se practica în Evul Mediu tactica pământului pârjolit (scorched earth). Știți voi, tactica aia pentru care erau lăudați marii voievozi și care a distrus definitiv câteva așezări românești. Dacă eu nu pot avea sau folosi ceva, atunci nimeni să n-o facă!

Să nu cumva să le rămână în plus alora de la hotel sticluețele ălea de șampon! În cazul unei astfel de mentalități, valoarea obiectelor nu contează, ci strict ideea ca alții să nu pună mâna pe ele. Nu contează că suntem printre ultimii la consumul de pastă de dinți, ci contează să nu o mai găsească ăia în cameră când plecăm. Eu am plătit patru nopți, deci iau și acele de cusut și umerașele din dulap!

Al doilea motiv vine din neînțelegerea faptului că gratuit nu înseamnă „de furat”. Dacă ceva e pus la dispoziție pentru utilizare comună, nu e niciun păcat dacă „rămâne și pentru alții”. Mentalitatea asta se vede și în modul în care turiștii români tratează mesele incluse, mai ales pe cele cu autoservire. Dacă găsesc ceva ce le place, o să umple farfuria, indiferent câți mai așteaptă după ei. Păi, nu era la comun? Nu era inclus în preț? Dacă nu mai prindem!

Al treilea motiv este foarte similar cu primul, doar că el nu are legătură cu produsele de îngrijire sau cu prosoapele. E vorba despre covingerea că, odată plecați dintr-un loc, locul ăla dispare din continuumul spațiu-timp pentru toată lumea. După noi, potopul, cu alte cuvinte.

La fel ca în exemplul de mai sus, cu hotelul din Hamburg, prea puțini dintre conaționalii noștri se mai gândesc că, imediat după ei, în același sezon turistic și în același hotel ar mai putea sta și alți români. Ori, dacă ei lasă camera într-o stare de dezastru, cam ce părere și-ar putea face proprietarii hotelului despre obiceiurile naționale?

Și acum vine partea gravă. Știți unde au dispărut colecționarii de prosoape Hilton și creme de ghete Ramada? Nu e nevoie să vă gândiți, pentru că tocmai a fost ales un nou guvern. Acolo sunt! Acolo și în mai toate partidele politice de dupa ’90, cu mici sau foarte mici excepții. De unde știu? Păi uitați-vă bine la ei: par genul de oameni care vor să lase ceva în urmă? Vă întreb, pentru că Ion Iliescu și-a luat și tablourile cu el când a plecat de la Cotroceni.

Uitați-vă bine la dosarele lor. Mită, fraudă, evaziune și speculă cu terenurile pe care ar fi trebuit să le păzească. Par genul de oameni care înțeleg că bunurile publice sunt acolo pentru toată lumea, nu doar pentru buzunarul lor? Acum însă, la ani buni de la Revoluție, lanțurile hoteliere din Europa nu mai au chef să acopere ele nota de plată. Când camera României va fi din nou devastată, noi suntem cei care vom face chetă să acoperim paguba. Asta dacă vrem să ne mai cazăm acolo și la anul…

P.S: Dacă ar fi să-mi fac mea culpa, aș recunoaște că m-am bucurat enorm prin 1994, când tata mi-a adus un pachet de ciocolată caldă englezească, primit în camera de hotel din Anglia. Chit că ai mei nu se îndeletniceau cu „colecționatul”, era pentru prima dată când gustam așa ceva… deci am o scuză să nu intru în politică.

5 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • krossfire
  • Un simplu haiduc al cuvintelor.